Leon-Iosif Grapini
Viața, de la capăt
Editura Paralela 45, Pitești, 2018

 

Pe Leon-Iosif Grapini l-am întâlnit de numeroase ori pe traseul literar. Au fost întâlnirile profesionale (militare), apoi cele literare, toate în firescul unui dialog așezat, parcă nicicând întrerupt. Debutul său, cu volumul de versuri Livada cu poeme (1997), petrecut în același Cluj al finalului de secol în care mă aciuasem, atrăgea atenția, propunea un poet de o „solemnitate expresivă” în imaginile arhaității evocate (Petru Poantă). De altfel, toate cele trei volume de versuri nu au lăsat indiferenți criticii importanți ai Clujului. După Aripi de întuneric (1999) și Gândurile trupuri (2000), Leon-Iosif Grapini a cotit spre proza scurtă: Cetatea cu nebuni (2000), spre a se așeza, în ultimii ani, într-un proiect romanesc amplu, început cu romanul Capătul lumii (2004), căruia i-a urmat Memorialul Cetății (2010), continuat cu o culegere de proză scurtă, Capăt de linie (2012), ultimele premiate de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România și cu recent apărutul Viața, de la capăt (2018). Între capete, așadar între Capătul lumii și Viața, de la capăt se întinde în proiectul unei trilogii Memorialul Cetății – toate trei lucrările, precum și creația în versuri, de altfel, îndeaproape supravegheate de ochiul critic, deschizător de drumuri, al doamnei Irina Petraș. Toate trei romanele devin, spre a extinde remarca dumneaei, piese ale aceleiași „vaste panorame etnografice”, detaliind arhetipurile. Chipul satului, imemorial, al cărui nume nici nu mai contează în arhitectura întregului, se reflectă în adâncimea mitică a poveștilor lui. Apele acestor povești sunt, însă, pe punctul de a seca, de a dispărea definitiv chiar de acolo, din capătul Ilvelor, de lângă „șoseaua ce vine de la Cârlibaba”, pentru a poziționa precis, în raport cu descrierea lui L. Rebreanu din Ion, localitatea natală a lui Leon-Iosif Grapini: Șanț. Iar pentru a încheia acest paragraf despre întâlnirile noastre, satul meu e al doilea, peste munți, imediat după Cârlibaba, într-o vecinătate nebănuită față de cel al excelentului prozator bistrițean.
Nu despre „memoria copilăriei” impregnată în paginile romanului Viața, de la capăt aș vrea să vorbesc și nici despre ceea ce ne leagă, prin pagini, ci despre scriitura meșteșugită a prozatorului Frazele lungi, construite voluntar pe aceste coordonate, cu dialogurile încorporate (înregistrate ca atare sau sugerate), aduc întrucâtva cu cele ale scriiturii lui Jose Saramago. Virgula ține loc, în aceste fraze lungi realizate după o altă sintaxă, pauzei în povestire, într-o curgere care așază propoziții principale după propoziții principale, rareori cu ramificații de adâncime (secundare), și care nu permit respirația decât în ritmul locului. Stilul narativ al lui Grapini leagănă, asemenea celui al lui Saramago, prin ritmul său domol, vag accentuând, vag relaxând, asemenea parcursului prin văile de la poalele Rodnei. Satul însuși, cel nenumit în text, cel adânc așezat în sufletul prozatorului, duce mai departe propriul său ritm al respirației, pe care autorul l-a căutat îndelung și l-a regăsit în sine, redându-l cu acuratețe. Ceva din înțelepciunea satului grăniceresc se revarsă, pe de o parte, în conținutul textului, pe de alta în însuși stilul cu care iese la lumina devenirii potențialul „copilului cu ochi albaștri”/ „copilului cu părul bălai”, personajul nenumit, asemenea satului, liniștit în întâmplările vieții, agil în urcarea piscurilor. Până și numele cărților lui Grapini sugerează proza lui Saramago (și el autor, de altfel, a trei volume de versuri). Al doilea roman poartă numele Memorialul Cetății, amintind de Jose Saramago, cu al său Memorial do Convento (Memorialul mănăstirii), iar asocierea nu e întâmplătoare nici ca demers al forărilor în adâncimile mistice ale realului. Dar și întoarcerea la biografie printr-o operă ficțională – spre a ne rezerva strict la romanul care face obiectul căutărilor noastre, Viața, de la capăt – nu este întâmplătoare și străină de demersurile ilustrului lusitan. Să ne oprim doar asupra Fărâmelor de memorii, prin care Jose (Zezito) Saramago se întoarce în Azinhaga natală, într-un parcurs spre nord ca așezare, în răspăr cu apele fluviului Tejo, și înspre răsărit ca devenire, în răspăr cu apele propriei vieți. Așadar, în răspăr cu sine, într-o continuă căutare în răsărituri (ale așezării și ființei deopotrivă), Leon-Iosif Grapini se relevă ca un veritabil Saramago român, transilvănean, ca un constructor de atmosferă, ca un creator de spații magice, uitate în timp, uitate de lume, la marginea a orice, la graniță. Ca un creator de spații mlădiate de zicere, de povești, de ritmuri. Fie ele ale poveștilor propriei familii, fie ale fierarului, fie ale profesorilor, fie cele ascunse, misterioase, ale taragotistului.
Vocea narativă a lui Grapini – cel matur, cel ce depășește vârsta lirică – este una gravă, dar acordată la ritmurile satului. Asertivitatea stilistică – din nou o asemănare izbitoare cu cea a magistrului lusitan – este cea care încălzește o dicțiune care ar fi putut eșua fără o meșteșugită alăturare a expresivității transilvane modalităților de punere în operă a textelor scriitorului din inima regiunii Ribatejo. Când întoarcerea la anotimpul inocenței devine referențialul fiecărui prozator, salvarea vine la nivel stilistic, iar din acest punct de vedere Viața, de la capăt e o bijuterie. Aparent interminabile, ca însele așezările în text, sfidând curgerea firească uneori, ignorând dialogul clasic, redându-l poate cu mai multă expresivitate, frazele lui Grapini pot întoarce cititorul de la deschiderea cărții. Dar odată deschisă, cartea nu are cum să nu te cuprindă, asemenea unei monotone legănări printre dealuri, în drumul înspre Cârlibaba. Cu siguranță, inserția dialogului în text în maniera lui Saramago, cu vagi trimiteri la valurile literaturii sud-americane (în special la Gabriel Garcia Marquez), așezându-se în simplitatea faptelor cu reverberații adânci, răscolind cititorul, transformă comunicarea firească dintre personaje în dialog interior. Viața, de la capăt e un dialog interior al fiecărui cititor cu sine, în care „copilul cu părul bălai” de sub poalele Rodnei luminează un traseu.
Distanțat de acel copil, autorul conduce autoritar textul, chiar dacă lasă impresia opțiunii cititorului, inclusiv prin discursul înșelător construit la persoana a II-a. Persoana a II-a servește poziționării sale în raport cu personajul principal, pe care l-a desprins din sine. Inserțiile auctoriale (confirmând, din această ipostază, intențiile narative) sunt elocvente și împânzesc textul, construiesc rețeaua:
Când te iei cu vorba sau cu scrisul spui ori scrii vrute și nevrute, ascultătorul sau cititorul le va lua la rând ori va sări peste ele, după cât interes și bună dispoziție are, noi le povestim așa cum s-au întâmplat, dându-le importanța avută sau dorită, însă nu putem merge mai departe cu cartea fără a consemna evenimentele terestre sau chiar cosmice la care locuitorii acestui sat au fost părtași (p. 228).
sau:
Ne mutăm iarăși cu patru ani în urmă, nu înainte de a recunoaște avantajul scriitorului de a se deplasa în spațiu și în timp după cum îl taie capul și nu înainte de a face precizarea că cititorul care cunoaște anul eclipsei totale de soare, anul primului pas pe lună, nu ne îndoim, îl știe oricine, va descâlci cu ușurință acest du-te-vino prin timp […] (p. 242).
„Copilul cu părul bălai” (de care autorul s-a desprins și pe care îl privește cu condescendență) se bucură, la distanță, de vârsta fără margini. Dar autorul îi urmărește saltul prin ani și comută fluxul dicțiunii între vârste. Această comutare studiată nu produce ruptura. Din contră, aduce în lumină ceea ce trebuia adus: naturalețea fluxului amintirilor, frumusețea relațiilor de familie, curățenia vârstei, bucuriile nedisimulate.
O căutare continuă a misterului cetății din poveștile satului, a cărții care să trimită la el, a aventurilor și bucuriilor mereu legate de cărți: construirea strălajei, inventarierea bibliotecii nu pot avea decât un singur final – găsirea. Găsirea de sine, mai precis:
Copilul cu ochi albaștri și cu păr bălai nu va înceta să caute cărțile. Îi va cădea în mână o copie a monografiei semnate de preotul cel bătrân. Nu va fi ceea ce caută. Va căuta mai departe. În cele din urmă, le va găsi: Capătul lumii Memorialul Cetății (p. 278).
Un roman cu miză, Viața, de la capăt, ghidează luminos o devenire, multiplele căutări de sine și regăsirea. Grație forării serioase în profunzimi după o metodă care, deși nebrevetată de Jose Saramago, îi poate purta numele.