O temă prea nobilă pentru a fi lăsată uitării
Pentru mine, ca individ care din motive obiective n-a prestat serviciul militar, rămâne o mare enigmă faptul că autoritățile poloneze au ținut ascunse sub preș fărădelegile comise de germani în cimitirele înțesate cu eroii români de pe teritoriul prusac și austro-maghiar de atunci!
Aceasta m-a determinat ca, după reuniunea pomenită de la Suceava, dar mai ales după convorbirile avute cu Z. Karpus, plin de indignare, să public, în 2007, în cotidianul de largă circulație Ziua, condus de publicistul Sorin Roșca Stănescu, articolul Patria nerecunoscătoare – urmat de alte contribuții inserate în revista Eroi și morminte, tipărite în 2007 și în anii următori, respectiv Urme ale unor eroi români pe teritoriul polonez, în 2007, iar în 2008, Despre oglindirea în memorialistica românească a spațiului concentraționar de pe fostele teritorii germane și austriece, încorporate după Tratatul de pace de la Versailles în granițele Poloniei – în cadrul unor acțiuni desfășurate sub auspiciile Oficiului Național pentru Cultul Eroilor. Pot spune că am fost marcat de sobrietatea și eficiența acelor sesiuni de comunicări științifice, menite să recupereze solemn și fidel memoria eroilor români, oriunde aceștia s-au manifestat, respectiv în zeci de state și în mii de locuri. Unele mai așteaptă să fie identificate, risipite fiind din Albania până în Rusia, Ucraina și Ungaria.
Special pentru a marca contribuția românească la cele două mari conflagrații mondiale, am organizat și susținut ca moderator o emisiune televizată de 50 de minute la postul de Televiziune România de Mâine, în primăvara anului 2008, cu prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu, general cu largi cunoștințe în chestiunea pierderilor umane ale României în timpul Războiului de Întregire, dar și al celui de al Doilea Război Mondial, împreună cu colonel dr. Cristian Scarlat, directorul ONCE. De asemenea, în paginile revistei Memoria din martie 1990, apărută sub egida Uniunii Scriitorilor, am publicat un articol comemorativ.
Rămân recunoscător cercetătorului Z. Karpus, care mi-a deschis ochii cu privire la complexitatea fenomenului; el a fost cel care mi-a mărturisit că numai urmare a reproșurilor făcute de Moscova la îngemănarea celor două milenii, istoriografia şi publicistica poloneză s-a aplecat asupra acestei tematici neplăcute. A făcut-o cu mai mult sârg decât cea românească, care abia din 2007 a început să menționeze, cum am subliniat, destul de apăsat unele aspecte complexe pe care le ilustrăm pentru prima oară în studiul de față.
Am avut numeroase ecouri din partea unor intelectuali români de seamă, inclusiv a generalului Marin Dragnea, un vechi prieten, care și-au exprimat surprinderea și stupefacția în legătură cu starea de fapte și perpetuarea lor, gesturi care m-au încurajat să insist pentru realizarea unor acțiuni de comemorare a Eroilor români, răpuși de boli și suferințe pe teritoriul polonez. E drept că teritoriile respective au aparţinut, timp de 123 de ani (din 1772 până în 1918) Germaniei, Austriei și Rusiei, dar ele au fost redobândite şi administrate din 1920 – cum bine se știe – de organe centrale și locale poloneze, aceasta după semnarea Tratatului de pace de Trianon, document pe care și-a pus semnătura ministrul de externe din acele vremuri, Eustachy Sapieha, cel care a semnat la 3 martie 1921 și Convenția miliară româno-polonă, împreună cu Take Ionescu. Nici cei doi stâlpi ai diplomației din cele două țări să nu fi știut nimic?
Neabătut credem că timp de o sută de ani au existat toate premisele ca starea nefastă de lucruri să se îndrepte, iar situația dată să fie adusă la cunoştinţa opiniei publice din cele două țări. Totdeauna, în această materie gândul ne duce și la reciprocitate. Aici, în mod cert, Polonia nu are nimic a-i reproșa deschiderii și sprijinului total dovedit de România, pe toate planurile, atât în 1918, cât și după izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial1.
În legătură cu reciprocitatea inexistentă la acest capitol, de altfel, ca și la altele, în treacăt amintim că în România există câteva cimitire în care peste 100 de militari polonezi au fost înhumați – chiar și acolo unde au existat numai 7-8 decedați/ cazul de la Câmpulung Muscel/; pretutindeni însă organele locale românești și Ambasada Republicii Polone la București asigură onorurile cuvenite militarilor polonezi de pe teritoriul României. Mi-a fost dat să particip la câteva din ele și am rămas mișcat de solemnitatea desfășurării ceremoniilor, asigurate de partea română. Decenii bune România a avut la îndemână manifestarea franceză din Polonia, experiență pe care o voi prezenta pe larg și pe care atașații militari români la Varșovia ar fi trebuit să o prezinte în țară. Nu cunosc dacă ei sau ambasadele au făcut ceva în această direcție, lucru de care mă îndoiesc, cel puțin până la marcarea Centenarului Marii Uniri.
Este surprinzător pentru cititorul și istoricul contemporan, care încearcă să cerceteze problematica, că n-a găsit nici o mențiune scrisă, nici un document oficial cu privire la prezența și cinstirea care ar fi trebuit aduse acestor Eroi îngropați pe teritoriul Poloniei renăscute. Probabil că guvernanții de atunci, ca și cei de azi, luați cu valul, motivând alte greutăți și preocupări, au ascuns „sub preș” cazul celor care zac de peste 100 de ani în codrii seculari prusaci de pe întreaga întindere poloneză, ascunse fiind fărdelegile comise de fostele puteri centrale, mai ales de cele germane. Așa s-a ajuns ca indolența să dăinuie o sută de ani, pentru că cei din morminte n-au mai putut să strige. Iar cei care ulterior au strigat n-au fost auziți de toți cei care s-au perindat la putere, la București și la Varșovia.
Mai mult, cimitirele cu prizonieri militari români de pe tot cuprinsul Poloniei, inclusiv în cele de la Lidzbark-Warmiński și Łambinowice, au fost devastate – așa cum publiciști destoinici au constatat prin anii 2000. Polonezii știau destul de bine că în perioada comunistă crucile eroilor români au fost luate din lăcașurile de cult respective și puse în loc de dale prin gospodării țărănești sau prin cooperative agricole, încât din necunoaștere s-a ajuns la un condamnabil sacrilegiu pe care mi l-a descris profesorul de liceu din Lidzbark Warmiński, Jan Skowronek.

 

Alte argumente care amplifică enigma
Chiar şi unii polonezi, popularizatori ai României de o aleasă calitate intelectuală, umană şi sufletească, receptivi, în general, la tot ce însemna în ansamblul ei românitatea, am în vedere personalități marcante de talia Danutei Bieńkowska sau Kazimierei Iłłakowiczówna, cea din urmă o poetă de o largă respiraţie şi de un umanism profund (fostă secretară personală a mareşalului Józef Piłsudski), n-au în eseurile sau în notițele lor nici cea mai mică referire despre evenimentele respective. Kazimiera Iłłakowiczówna, care în 1938, ca diplomat și scriitor, a ținut un ciclu de conferințe în numeroase orașe din România, lăsând posterități însemnări de mare valoare umană despre poporul și cultura românească2, poeta care în septembrie 1939 a ales să rămână în România, cu toate că putea să aleagă, cu pașaport diplomatic în buzunar, orice țară din Occident. Autoarea Zborurilor lui Icar, care l-a tradus pe Eminescu, inclusiv Doina, n-a știut nimic despre calvarul prizonierilor români, care se aflau îngropați în țara sa natală. Nici cea mai mică aluzie n-am întâlnit în creația ei pe această temă. Părerea noastră este că nu umbra pădurilor pomeraniene a fost prea deasă, ci nepăsarea și ignoranța au fost atât de crase. La acestea adăugăm nerecunoștinţa autorităţilor din cele două țări – timp de zece decenii. Generații întregi au dat uitării această temă timp de o sută de ani! Nimic mai jalnic! O pată rușinoasă pe obrazul celor care au condus România. Patria acestor eroi a rămas nerecunoscătoare; cea adoptivă – motivele ne scapă – indiferentă. Totul până în 2007, în momentul în care profesorul Karpus et comp. au dat totul în vileag.
Sigur că nici Juliusz Demel, autorul primului volum de Istorie a României, apărut în Polonia, în anii ’70, opus de mare ţinută ştiinţifică, cât şi al altor monografii despre personalităţi marcante româneşti, n-a știut nimic despre calvarul îndurat de cei peste 40.000 de prizonieri români prezenți pe meleagurile poloneze din 1916 în 1918 (din care cca 10.000 şi-au dat viaţa în condiţii tragice). Aceasta pe Oder şi Nisa, în apropierea Mării Baltice, dar și în Silezia, în Polonia Mică, cea aflată sub autoritate austro-maghiară 123 de ani. Amintesc că universitarul care şi-a început studiile de istorie universală la Bucureşti, în timpul celui de al doilea războiul, ca emigrant polonez, fiu al unui ofițer refugiat în Occident, dacă ar fi cunoscut elemente de orice fel, cu siguranță ar fi consemnat aceste lucruri, ar fi militat pentru îndreptarea lucrurilor, mai ales că fostul discipol al lui P.P. Panaitescu era foarte sensibil la fenomene de acest gen.
Istoricul din Wrocław, Juliusz Demel, în lucrarea amintită, Historia Rumunii/ Istoria României/, apărută în 60.000 de exemplare, tipărită în două ediţii, în deceniul al şaptelea şi al optulea al secolului trecut, prezintă cu mare acribie desfăşurarea Primului Război Mondial în România, pe toate fronturile pe care au luptat militarii români, cât şi efortul depus de întreaga naţiune pentru constituirea statului naţional unitar român, la 1 Decembrie 1918.
N-a scris nimic însă despre pierderile la care ne referim, deoarece ele au fost ascunse sub preș, după cum am subliniat, și nu voi obosi să subliniez, pentru a accentua gravitatea lor. Dar și atunci când opinia publică din cele două țări a știut deja, șefii statului român și polonez n-au mișcat un deget în materia respectivă. Ei au avut grijă, potrivit cutumei, să se autodecoreze.
Ca reciprocitate, amintesc că, pentru polonezii dispăruți pe teritoriul românesc, misiunea diplomatică a Poloniei din România, cu ajutorul autorităților locale și chiar a societății civile, au întreprins mai totdeauna acțiuni reușite, inclusiv Comunitatea Polonezilor din România, care nu pregetă niciodată să îi evoce. Nu și pentru cei peste 10 000 morți în Polonia, țintuiți sub obrocul uitării.
Iată cât de corect a remarcat J. Demel înfăptuirile poporului român de la 1 Decembrie 1918: „Evenimentul a însemnat «realizarea cu dârzenie a năzuinţelor de veacuri ale multor generaţii de români pentru înfăptuirea unei uniri depline în graniţele propriului stat, ceea ce constituie dreptul natural al fiecărei naţiuni. Eliberarea Ardealului românesc, fără de care nu poate exista o Românie adevărată şi deplină, unit cu Muntenia şi Moldova – s-a întruchipat în opera respectivă într-un element indispensabil şi hotărâtor – sublinierea mea N. M.»”3.
Cenzura vremurilor de tristă amintire, infiltrată şi în Academia Poloneză, a fost pe punctul de a-i respinge lucrarea aflată în faza de tipar, în anul 1969, tocmai pentru abordarea ei dreaptă şi curajoasă, care contrazicea multe argumente potrivnice, vehiculate până atunci în literatura de specialitate poloneză de mai toți istoricii filo-maghiari. Implicarea Academiei Române și a Ambasadei României la Varșovia a dus la publicarea cărții.
Adevărul promovat de Juliusz Demel a ieşit cu greu, victorios, la suprafață, lucrarea înregistrând, cum relevam mai sus, în două ediţii, peste 60 000 de exemplare, lucru la care nimeni azi nu mai visează.
Și un alt istoric, în același timp un strălucit editor, îl amintesc pe Władysław Jaworowski, ceva mai târziu, numai din necunoașterea realităților n-a amintit despre prezenţele româneşti la care ne referim de pe meleagurile amintite, mai ales că acesta a scris, în momente în care la noi nu se pomenea așa ceva, fraza memorabilă, luată drept motto: „leagănul poporului român se întinde de la Nistru până la Tisa”.
Dacă ar fi cunoscut din ceea ce s-a petrecut, chiar și o fărâmă din adevărul ascuns în voalul întunecat de ignoranţă şi indiferenţă al funcționărimii din Varşovia, Gdańsk, Opole, Toruń, Lidzbark-Warmiński sau Lambowice, de cei care au acoperit mormintele din locurile îndoliate la care mă refer, cu siguranță nu l-ar fi dat sub nici o formă la o parte, ci l-ar fi făcut cunoscut urbi et orbi.
De multă vreme m-a frământat și mă frământă și o a doua întrebare: în ce măsură militarii polonezi şi români, strategi căliţi în Primul Război Mondial din cele două ţări, cei care au negociat în anii ’20 primul Tratat de alianţă româno-polon, din care nu au lipsit o seamă de clauze militare concrete, semnat la București, la 3 martie 1921, şi prelungit apoi din cinci în cinci ani, până în 1936, cunoscut-au oare, sau nu, cele petrecute cu militarii români, luați în floarea vârstei prizonieri și deportaţi pe aceste teritorii, devenite – slavă Domnului – poloneze ?
În arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, care păstrează lucrarea redactată în 1943, cu acribia unui veritabil cercetător, îl am în vedere pe lt. colonel T. Paulian, nu există nici o referire la cimitirele cu militari români de pe teritoriul Poloniei, în ciuda faptului că la obiectivul din Markajmy, satul din preajma localităţii Lidzbark Warmiński, unde au fost îngropaţi 506 prizonieri români, loc asupra căruia vom reveni, cimitirul în sine a intrat în conştiinţa băștinașilor din perioada interbelică, am aflat recent, drept: «Cimitirul Românesc», în ciuda faptului că şi militari aparţinând altor naţionalităţi au fost înmormântaţi acolo. În mentalul colectiv – așa cum mi-a scris profesorul de liceu din localitate – a rămas drept cimitir românesc. Se pare că datorită mărturiilor orale ale celor care – imediat după război – au sesizat că pe inscripţiile mormintelor sau pe stâlpii care delimitau mormintele erau fixate bentițe tricolore din tablă cu inscripţia : «Pentru Ţară, Popor şi Regină», încât în întregime locul a devenit românesc.
Nici la Archiwum Akt Nowych/ Arhivele documentelor contemporane/ de la Varşovia, cea mai importantă instituţie poloneză cu documente politico-diplomatice din perioada interbelică, şi pe care le-am studiat în câteva rânduri, ultima dată în 2003, n-am întâlnit referiri despre aceste chestiuni. Voi reveni asupra investigării lor, deoarece am aflat că în ultimul an colecţiile s-ar fi îmbogăţit. S-ar putea ca arhivele militare să aibă unele mărturii care ne-au scăpat, despre care nu s-au publicat încă studii. Întrebarea care trebuie să treacă ca un fir roşu prin conştiinţele noastre este următoarea: cum s-a întâmplat că timp de un secol sângele vărsat de acești oșteni în floarea vârstei să nu fi fost cinstit de liderii politici români, de atâtea ori prezenţi în Polonia de-a lungul zecilor de ani, de la generali, deputaţi, miniştri, ambasadori până la suverani ori preşedinţi ai României? Președinți de mucava!
Datoria de a-i cinsti cum se cuvine se află înscrisă în fișa postului lor, după cum și vizitarea acelor locuri, așa cum a făcut-o în septembrie 1967, la Gdansk, președintele Franței, generalul de Gaulle. Nici Gheorghe Gheorghiu Dej în 1961, când autoritățile poloneze l-au purtat prin noile teritorii poloneze redobândite, și unde se află cele mai multe cimitire, nici Ceaușescu, timp de 25 de ani, nici Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Klaus Werner Iohannis a ratat până și fericitul prilej al marcării Centenarului constituirii statului național unitar român, moment în care n-a mișcat nici un deget, în ciuda faptului că i-au fost înaintate propuneri concrete4.
De câte ori s-au întors în mormânt cei peste zece mii de eroi români nu vom ști niciodată. Cu siguranță, toți liderii statului român decorați de statul polonez ar trebui să pună distincțiile primite la căpătâiul Celor morți pentru Țară!

 

 

Note
1 Nicolae Mareș, Nicolae Iorga și Polonia, Editura Fundației România de Mâine, București 2021, ediția II-a 2022; idem Relații româno-polone de-a lungul secolelor, Editura Tipo-Moldova, Iași 2016;
2 Nicolae Mares, Încă Polonia…, pp. 234-237, Editura Prut Internaţional and Colosseum, 2008; idem România literară nr. 42/2015
3 Juliusz Demel, Historia Rumunii, Wroclaw, Ossolineum 1985, p. 359
4 Scrisoare /text integral în Partea V-a