Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre retardul spiritual al postmodernității în lectura lui Virgil Nemoianu

În 2005, după o cercetare de mai bine de trei ani și publicarea număr de număr a unui serial despre mozaicul a-valoric postmodern în suplimentul de weekend Foaie pentru minte, inimă și literatură a defunctei Gazete de Transilvania din Brașov, îndrăzneam să sugerez în paginile unei cărți apărute la Editura Antet1 că postmodernismul poate fi studiat drept încercare eșuată de scăpare dintr-o modernitate mult prea îmbătrânită, aproape infertilă. Evident că o asemenea proiecție nu putea fi admisă ca fiind una de referință, în primul rând pentru că nu convergea cu direcția foștilor studenți de la litere din anii ’80 (în special a angliștilor) care, din dorința de aliniere la un Occident firesc, au găsit în postmodernism calea propice de expresie. Nu aveai cum să pui în balanță cartea mea, apărută la o editură minoră, cu mult mai celebra teză de doctorat editată de Humanitas a infinit mai notoriului Mircea Cărtărescu, publicată în 1999 la Editura Humanitas2: o carte curajoasă, rezultat al unei munci de cercetare consistente, dar nu neapărat realizate cu neutralitatea epistemică necesară unei asemenea abordări. Postmodernismul românesc a fost mai degrabă rezultatul refulării după impunerea dogmei comuniste, rezultatul abordării categorice și generalizatoare în raport cu o construcție politică demolată, care ar fi presupus abandonarea a tot ceea ce a fost rezultatul creației acelor vremuri. Postmodernismul românesc îmbrăca forma particulară a unei opoziții culturale față de un fenomen politic și nu cea a unei firești opoziții culturale generate de sațietatea în raport cu o manieră de producție (Theodor Baconschi, într-o carte de interviuri din 2019, rezumă elegant și de la distanță particularitățile acestui postmodernism marginal3). Iată un nevinovat exemplu de generalizare care însoțește lucrarea lui Cărtărescu, considerată la acea vreme biblie a postmodernismului românesc:

„Abia ieșită din stalinism, cultura română a trebuit, din lipsă de modele contemporane, să recurgă la un ciudat auto-transplant, reîntorcându-se la experiențe artistice interbelice (pandantul cultural al industrializării din economie). Celebra „reînnodare cu marea cultură românească”, petrecută în anii ’60, a putut părea aproape un miracol în acel context istoric, dar, în euforia acestei întoarceri la arta adevărată, nu s-a observat și faptul că prețul ei a fost un retard cultural de treizeci de ani față de experiențele artistice din Occident. Explozia metaforică a poeziei generației lui Nichita Stănescu, spectaculoasă în sine, a creat iluzia că „avem una dintre cele mai mari poezii ale lumii” într-un moment când nicăieri în lume nu se mai scria poezie metaforică de tip modernist.”4

Să nu uităm că, în raport cu Occidentul, înainte de alinierea optzecistă la literatura americană am avut o aliniere șaizecistă la cea franceză (la poststructuralismul neomarxist de care amintea Baconschi), pe care au continuat-o necritic și optzeciștii. Totodată, să menționăm că, vorbind despre un decalaj de treizeci de ani, însăși proiecția postmodernistă a lui Mircea Cărtarescu avea o întârziere culturală consistentă în raport cu un Occident care se preocupa în ultimii ani ai mileniului trecut de înmormântarea postmodernismului. La acea vreme, a apariției lucrării lui Cărtărescu, aveam posibilitatea unei înțelegeri din interior a fenomenului, interpretate subiectiv – ceea ce s-a și întâmplat, de fapt, la noi –, sau a unei priviri din exterior, de acolo unde postmodernismul avea deja o vechime de câteva decenii. Iar această perspectivă din exterior i-am fi putut-o datora, în cazul fericit al unei receptării critice și nu a uneia caracterizate prin entuziasmul refulării, lui Matei Călinescu5, care alesese în anii ‘60 calea noii critici franceze și propusese ulterior înțelegerea de pe poziții exterioare a literaturii universale în facere, sau lui Virgil Nemoianu, care la sfârșit de mileniu adunase suficiente articole publicate în România și aiurea pe această temă, dar care nu s-a grăbit până în 2010 când a publicat prima ediție din Postmodernismul și identitățile culturale6.
Unor determinări culturale și politice ale postmodernismului în literatura română a sfârșitului de mileniu (în ceea ce îi privește pe criticii și istoricii literari îmbătați de aromele prefixului –post) i s-a opus perspectiva unor determinări la nivelul întregii societăți, așa cum se releva în acei ani postmodernismul în America de Nord. Pe de altă parte, unui fragmentarism generat de precedentele așezări culturale (rezultat, așadar, al unor cauzalități înțelese în termenii avangardelor) i s-a opus o continuitate proiectivă nicidecum înțeleasă în literatura românească de specialitate în contextul social complex:

„Dacă așa stau lucrurile [n.a. dacă este nondeterminist, bazat pe hazard și presupune multitudine și varietate], atunci postmodernismul trebuie să conțină cel puțin câteva fragmente bazate pe continuitate și identitate. Dacă nu se întâmplă așa, atunci situația nu mai poate fi descrisă ca hazard, întâmplare, discontinuitate, devenind, în schimb, un fel de uniformitate, de opusul a ceea ce pretinde că e7”.

În această înțelegere complexă, depășind simplele limite literare ale manifestării postmodernismului, care presupune schimbarea perpetuă, adaptarea, stările intermediare de tranziție spre alte așezări, determinate de factori tehnici, de mobilitatea crescută, de aplatizarea ierarhiilor și apariția rețelelor, de amestecul nestructurat al multiplelor fațete ale glocalismului, de scepticismul cultivat și de slăbirea relațiilor cu trecutul, postmodernitatea s-a dovedit a fi, mai degrabă, o formă de „locuire alternativă”. Pe acest fond al apariției multiplelor alianțe în planul cunoașterii cu scopul reașezării, solidificării, reîntoarcerii la ierarhii (într-o geografie determinată de mișcările tectonice ale unor suprafețe complexe, cu efecte vizibile în primul rând în plan cultural), comuniunea și comunitatea deveneau ținte majore în scopul reașezării:

„Comunitatea e căutată cu înfrigurare în cele mai diferite forme: de la grupurile virtuale pe Internet, la organizațiile politice centrate pe diverse cauze și până la bandele de tineri huligani care cred, ironic, că pot găsi în violență și fărădelege satisfacerea nevoii lor de structură, disciplină, ordine și comuniune8”.

Privind astfel lucrurile, cum le vedea limpede Virgil Nemoianu, este simplu de înțeles că și în orizontul acelor ani putea fi prefigurată așezarea, chiar dacă se făcea simțită lipsa structurii, a principiilor organizatoare în amalgamul de norme fragmentate. Dinspre aceste norme ale comunităților se putea pleca în reașezare, iar slăbirea principiilor și demolarea sistemelor de valori – ceea ce nu reușiseră avangardele cu aproape o sută de ani în urmă – se datora faptului că în ritmul galopant al dezvoltării apăruse o fisură între evoluția tehnologică, materială și cea culturală, spirituală. Virgil Nemoianu înțelesese la acea vreme ceea ce critica românească era incapabilă să digere: „Principala problemă, la care se reduc toate celelalte probleme, e că există, la scară mondială, o lipsă de echilibru între dezvoltarea materială a omenirii și evoluția ei spirituală”9. Ori, clamând alinierea și luând în discuție nevoia de a fi postmodern în vremuri postmoderne, nu puteai decât să aduci elogiu unei rămâneri în urmă, unui retard spiritual în raport cu cel material. În vremurile unui decalaj la o scară mult mai mică, la începutul secolului XX, odată cu apariția aeroplanului și cu dezvoltarea la scară largă a automobilului, avangardele încercau un elogiu similar adus rămânerii în urmă din punct de vedere spiritual.
Nu relativismul postmodern e marea problemă a dezbaterii. Nici debolismul, nici fragmentarea. Decalajul spiritual este cel care a născut postmodernismul. În râul de magmă, fragmentele unor comunități recontextualizate puteau fi privite din perspectivă fragmentară, din perspectiva viitoarei lichefieri (într-un orizont temporal restrâns) sau a viitoarei solidificări (în altul mai larg). În ciuda faptului că ni s-a oferit șansa să privim, prin ochii celui care trăise postmodernismul (cu toate formele sale de slăbire) pe viu, și mă refer la Virgil Nemoianu, noi am dat mai degrabă crezare unei perspective interne despre un fragmentarism exprimabil prin fluiditatea nisipului. Lucrările Occidentului privitoare la moartea postmodernismului au deja vechime de un deceniu sau două. Nu discutăm despre vină în raport cu acest retard în planul literaturii, ci despre o constantă a creației umane, pe care postmodernismul românesc a ocolit-o: „De la Homer și Eschil la Dante, Goethe și până la contemporanii noștri, literatura majoră are o singură temă comună: cea a emancipării și creșterii”10.

 

 

Note
1 Adrian Lesenciuc. (2005). Postmodernitatea. Un posibil model de structurarte a mozaicului a-valoric. București: Antet. 199p.
2 Mircea Cărtărescu. (1999). Postmodernismul românesc. Prefață de Paul Cornea. București: Humanitas. 506p.
3 „Optzeciștii au fost ultima generație literară asumată ca atare: opuneau comunismului terminal o poetică postmodernă, făcută din colaje, cinism, minimalism prozaic și teorii sofisticate (care erau de fapt inspirate din poststructuralismul marxizant la modă în Franța anilor ’70-’80). Au debutat în volume colective și au dezvoltat un spirit de corp rezonabil ca strategie de afirmare sau chiar de supraviețuire: finalul anilor ’80 a fost, de departe, cel mai sinistru pentru cei de vârsta mea. Cum erau mai toți absolvenți de Litere (și își asumaseră aura de disidenți sau de „rezistenți prin cultură”), începutul anilor ’90 le-a deschis culoarul spre ocuparea de catedre, inclusive prin fast track promotion. Asta le-a dat sentimental puterii simbolice, dar și un soi de monopol esthetic din care a pornit operațiunea de recompunere a canonului”, Teodor Baconschi. (2019). 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-Ciprian Tudor. Iași: Polirom. p.253.
4 Mircea Cărtărescu, op.cit., p.15.
5 Matei Călinescu. (2005) Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism. Iași: Polirom. 472p.
6 Virgil Nemoianu. [2010] (2018). Opere 9. Postmodernismul și identitățile culturale. Conflicte și coexistență. Traducere de Laura Carmen Cuțitaru. București: Editura Spandugino. 480p.
7 Idem, p.18.
8 Idem, p.37.
9 Idem, p.49.
10 Idem, p.268.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg