Magda Ursache
Noi vrem cuvânt!
București, Ed. Eikon, 2015

 

Deși nu mai este chiar o noutate editorială, cartea Noi vrem cuvânt!, semnată de romanciera și publicista Magda Ursache (Ed. Eikon, București, 2015), este categoric una dintre cărțile care au șansa să rămână necontenit în actualitate prin aceea că dă identitate unei problematici absolut legitime și recurent acutizabile, decelabile încă din romanul Universitatea care ucide (Ed. Timpul, Iași, 1995), din Rău de România (Ed. Junimea, Iași, 2003), dar mai ales din eseistica sa, atipică, după cum însăși autoarea o califică: Bolile spiritului critic (Ed. Libertas, Ploiești, 2006), Pe muchie de hârtie (Ed. Ideea Europeană, București, 2007) și altele. Nu este de prisos să reamintim că Magda Ursache, fost redactor la Cronica ieșeană, a traversat o lungă și nedreaptă penitență dictată de cenzura comunistă pentru o banală eroare de corectură și poate nu numai pentru atât: Magda Ursache a fost soția etnologului Petru Ursache, un marginalizat al învățământului universitar ieșean, caruia nu i s-a dat niciodată cât și ceea ce i se cuvenea de drept din cauza veleitarilor, informatorilor și culturnicilor din Universitate, adesea cu merite cel mult îndoielnice și cel puțin ipotetice. Magda Ursache scrie protestând și spre aducere aminte, fără nădejdea vreunei îndreptări materiale. Scrie cu îngrijorare lucidă și cu respect pentru albul pur al colii de hârtie: „Eu nu vreau să toc degeaba hârtie. Scriu doar ce sunt convinsă că merită scris, ascultând de singura cenzură pe care o
respect: cenzura profesională…” (p. 300). Cenzura profesională, cea de care ar fi trebuit să aibă parte atâția neaveniți din cultura românească și din învățământul nostru universitar din anii comunismului, dar, din păcate, și după evenimentele din ’89. Magda Ursache și-a publicat în bună parte volumul în paginile revistei Contemporanul, rezonând acolo cu ceea ce i-a fost dat și lui Nicolae Breban să trăiască îndelung și pe nedrept (a se vedea în cap. VI, Cui i-e frică de Nicolae Breban; Imperialul N.B. versus CNSAS etc.). Cartea Magdei Ursache are consecvența picăturii chinezești, concentrându-și tirul necruțător pe o problematică bine conturată: a spune adevărăul cu orice prilej și până la cap, „a se împotrivi răului cu toată ființa; și celui care vine din trecut, și celui actual” (p. 44). Pentru asta nu e niciodată prea târziu și mai ales nimic nu e inutil. Vigoarea argumentației, motivația ‒ dacă adevărul are nevoie de vreo motivație ‒ și mai ales crezul celui care nu-și înclină demnitatea scutesc de vehemențele subiective ale vreunei răfuieli, deși cazul Petru Ursache nu e unul oarecare. Prozatoarea, într-o ușoară consonanță cu lamentația coșbuciană, la fel de legitimă, invocă dreptul natural la apărare (Noi vrem cuvânt!) și de aici intrăm într-un remember firesc măcar noi, cei care am trăit acel timp vicios și viciat, ca nu cumva amnezia să aducă odată cu ea și iertarea. Camelonismul înșelător și inconsecvențele în măsură sunt remarcabile: „N-am auzit să fie Mihnea Gheorghiu blamat ca G. Călinescu, pentru colaboraționism” (p. 24). „Ileana Vrancea, Sorin Toma, Sami Damian au pretenția disidenței și li se acceptă” (p. 24). Și rechizitoriul abia se deschide:„Nina Cassian a fost susținută de ICR (varianta Patapievici) pentru costisitoare turnee poetice prin lumea largă” (p. 282); „Maria Banuș a fost recuperată de I.C.R ca poetă de talent. Nu și Ion Gheorghe. Aceeași Banuș Marioara cerea să elimine din folclor cântecele cu foaie verde, ca fiind […] legionare” (p. 24); „Savin Bratu, fost plutonier la Interne, profesor universitar și șef de secție la ESPLA (a debutat în ’49 cu titlul: Cum participă tineretul sovietic la întrecerile socialiste) a fost reconsiderat […] Alții rămân de neiertat” (p. 24) ‒ și autoarea continuă inventarul cu o susținută cadență până la final, structurându-l tematic și pe conjuncturi, pledoaria pro domo nefiind un scop în sine, ci unul implicit, de aceeași natură, motiv pentru care nu poate fi trecut la etc. Și aici ne întâlnim cu celebrul Alexandru Jar care amenința lumea scriitoricească în ședințe prin anii ’50 cu mâna făcută revolver: „această mână a tăiat capete de fasciști și o să mai taie” (p. 23). Continuarea acestui rechizitoriu sui generis se derulează în spiritul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet (vezi Fundația Academia Civică) și constatăm odată cu autoarea că încă „nu avem monumentul scriitorilor deținuți politici, proiectat de Ion Lazu; avem în schimb casa memorială Traian Iancu.” (p. 21). Lazu (Tighineanul) a plătit și el cu marginalizarea refuzând compromisurile. Și el observă într-un jurnal „că în capitală strada Sahia e acum Calderon, strada Ștefan Furtună se cheamă Mircea Vulcănescu. Un martir al comunismului n-ar fi meritat să dea numele unui bulevard central, unui cartier (ca Sălăjan)? La Iași e și mai jalnic: Titu Maiorescu e nume de cantină în campus” (p. 107). Sindromul vertiginos bulversează axiologia și se generalizează, așa încât nici istoria nu scapă netulburată: „Dacă într-un manual de istorie eroismul revoluționar a fost ilustrat cu chipurile lui Tatulici și Esca, de ce n-ar fi și Ceaușescu un romantic revoluționar” (p. 49), se întreabă retoric și ușor sarcastic Magda Ursache. Românii școliți la istoria triumfalistă a comunismului au un sentiment original al ei și sunt gata să se vaite „că apartenența etnică ne-a nenorocit să vedem România ca pe o fatalitate: popor second-hand, într-o țară second-hand” (p. 183), ceea ce nu înseamnă ca adevărurile dure, inconfortabile, să fie trecute sub tăcere, dar nici nu trebuie să ducă la joaca nesăbuită cu trecutul; replica lui Pârvan dată rescrierii istoriei, gen Roesler ‒ Roller, ar trebui să fie mereu reiterată. Cum asta când „după deznaționalizarea de tip sovietic, în deznaționalizarea actuală, patriotismul este considerat prejudecată tribală și primește epitete denigratoare ca stupid, caduc, primitiv” (p. 180) și când nobelizabilul nostru Mircea Cărtărescu declară nonșalant, dezavuabil, că „n-a crezut niciodată în specificul național” (p. 181). E inutil să-l mai trimitem la numele unor D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu pe care, probabil, opinentul nu i-a citit. În economia cărții Magdei Ursache o pondere deosebită o are, firesc, epoca comunistă a României, când sistemul de valori a fost grav clătinat, epocă de care se ocupă mai insistent cercetătorii străini: Katharina Kilzer și Helmut Müller (Spirit printre gratii; Ed. Fundației Academia Civică, 2014), Dennis Deletant (România sub regimul comunist; Ed. Fundației Academia Civică, 2006) etc. Noi ne-am limitat doar la Raportul Tismăneanu (2006), contestatul Tismăneanu: „Într-o emisiune televizată, de duminică, 17 sept. 2006, G. Liiceanu considera strigător la cer că Tismăneanu-fiul investighează crimele comunismului, când tatăl lui, Leonea Tisminețki, naturalizat Leon Tismăneanu, a luptat până-n moarte (moartea lor, desigur) cu dușmanii poporului muncitor. Tismăneanu-père a fost coordonatorul, împreună cu Valter Roman al primului manual de Socialism Științific…” (p. 294). Pervertirea conștiințelor nu este o sincronie etică neglijabilă ‒ vrea să sublinieze Magda Ursache ‒ pentru că „Doamnele lui Rebreanu i-au croșetat jurnalul. Veturia Goga și-a păstrat castelul de la Ciucea aderând la doctrina comunistă[…]. Cât despre Agatha Grigorescu-Bacovia, susținea că poetul îi citea cu sârg pe Engels și Marx; ca să-l acopere de ridicol” (p. 110). Pe de altă parte, „Securitatea lovea în trăinicia căsătoriei. Soțiile (condamnaților politici, n.n.) erau obligate să divorțeze.” (p. 73). Se ajunge chiar la lucruri ilogice: Soția învățătorului țărănist Dumitru I. Totir, executat la 20 iulia ‚53, este obligată mult mai târziu dupa asta să divorțeze de soțul ei „ca să-și salveze copiii” (p73). Alții se reabilitează intrând în grațiile Securității: „Alt boier decât Stolnici (cel care furnizase schița apartamentului Ieruncilor spre a fi suprimați de Securitate; p. 298), conu Alecu Paleologu a fost ascuzat, iertat, complimentat chiar pentru că ar fi scris notele informative cu mult talent literar. Gogu Rădulescu, membru al Biroului Executiv al C. C. al PCR (în subordinea lui se afla Securitatea) trebuie albit, Burtică – nu. Cât despre Mihai Caraman, a fost pus de președintele Iliescu director la SIE. Ca vechi cadru CIE? Că a fost colonel KGB, cum zice presa?” (p. 293). Nedumeririle autoarei se extind în conotativ până la irosirea speranțelor, nu însă până la dezarmare: „Bogdan Crețu (și nu numai el) s-a întrebat de ce un aparatcik de soiul lui Dumitru Popescu, fie el și Dumnezeu, are drept de opinie în România literară, dar Goma nu, rămâne exilat din paginile revistei USR.[…] „Pentru că delictul de opinie se pedepsește iarăși” (p. 31). Și s-a pedepsit și în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu care a publicat în Viața Românească un fragment din jurnalul lui Goma. „Oare Mircea Arman, condamnat inchizitorial, n-are dreptate deloc sau nu vrem să-l ascultăm?” , se întreabă Magda Ursache (p. 36). Alte cazuri, mai vechi sau mai noi, adaugă consternare fiindcă frizează orice logică a valorii și a bunului simț: „Dumitru Igna figurează fără vreun merit în tabloul de onoare al Convorbirilor literare. Iar minunea minunilor i s-a întâmplat lui George Ivașcu: a stat patru ani închis, apoi Dej l-a trimis la ONU” (p. 35), sau raționalului i se contrapune bunul plac: „Îmi amintesc ce șocați am fost, Petru Ursache și cu mine, când am citit în casetă, pe cărțile Humanitas, declarația editurii că nu publică decât pe cine vrea ea” (p. 35). În lipsa unei Legi a Lustrației, bunele intenții ale disidenților, ale foștilor deținuți politici (cei de la Pitești, de pildă, sunt tot mai împuținați de timp) s-au diluat în mineriade și în cecitatea/opacitatea pro-iliesciană, subversiv-criptocomunistă. Iată deci că „Magda Ursache e un autor cu care nu-i de glumă” , scrie Radu Mareș în ceea ce este de altfel o prefață a cărții: Ursăcheștii (p. 14). Cu Noi vrem cuvânt! sau alte feluri de cenzură, autoarea continuă ceea ce promitea/amenința să spună la punerea ei sub obrocul unei sincope de vreo treisprezece ani. Ceea ce s-a dorit atunci a fi o „cumințire” , a devenit prin recul o riguroasă acumulare de argumente indezirabile, însă, fără îndoială, memorabile adevăruri de care cititorul de bună credință ia aminte aici altfel decât din sindromul maladiv-reconciliant al memoriei colective.