Consiliul
Județean Cluj
Despre țesătura de putere în urzeala poetică sau despre literatura-protozoar
De Maria Pilchin mă leagă căutări borgesiene și o veche și frumoasă colaborare literară și științifică. O tânără cu privirea interogativă, iscoditoare, căutătoare a liniilor directoare ale noii (dez)ordini poetice, care a propus deja o serie consistentă de texte critice și de volume de poezie, aduce în prim plan un volum proaspăt, Poezie, Eros și Putere, apărut la editura Prut din Chișinău1. Textele Mariei Pilchin sunt dezbrăcate de complexe, lipsite de inhibiții, dar seducătoare în nuditatea adevărului relevat. Ca în firul textual din cartea De mână cu Marele Joker2, noua lucrare se susține tot pe doi piloni: Poesis, Eros și Potestas, respectiv Rămân acestea două: poezia și dragostea, prima angajând teoretic problematica enunțată prin titlu, cea de-a doua exemplificând-o prin apel la literatura din estul Prutului în traversarea unor etape complexe de adaptare la mediul postcolonial. Dar firul director al cărții, firul de bătătură, parcurge de-a curmezișul, de la stânga la dreapta și invers, un ansamblu textil/textual paralel, amintind de urzeala războiului de țesut sau de versurile aliniate (spre stânga) ale unei poezii în transformare. Căci, în ciuda celorlalte două pretexte de discuție: Eros și Potestas, textul se țese urmând invariabil raportul lectorului cu poezia, nevoia umanului de poezie, de la utilitatea superstițioasă impusă de ritm până la ipostaza pragmatistă a necesității de exprimare poetică. Erosul și Puterea desenează în culori diferite țesătura a cărei urzeală poartă numele de poezie, iar șubrezirea acestor fire înseamnă, de fapt, șubrezirea proiecției socio-politice a realității: o țesătură slabă înseamnă, în principal, o urzeală lipsită de calitate, chiar dacă invizibilă, ascunsă sub parcurgerea regulată a firului director socio-politic. De unde criza poeziei actuale, ne întrebăm firesc, urmărind parcursul penelopic? De la „metarealitatea poeziei”, răspunde senin Maria Pilchin, care „îl depășește pe omul masă” (p.8).
Proiecția Mariei Pilchin nu este singulară: ea se articulează pe reflectări anterioare, ]n c\mpul literaturii, care identifică țesătura poetică, țesutul lingvistic drept armătură a unor construcții ale raporturilor de putere. „Există o știință idiomatică a puterii, o algebră a dominării și orice politică este înainte de toate o lingvistică” , afirmă undeva (în Barbaria cu chip uman) Bernard-Henri Levy, iar tânăra scriitoare din Chișinău nu ocolește o asemenea perspectivă ofertantă (p.12). Dar, în orice modalitate de structurare prin apel la funcțiunile comunicării cotidiene, utilitariste, poezia are același rol invizibil, de închegare a întregului în jurul unei urzeli, a unei armături, a polinucleotidei ADN:
[…] acest vechi rost al lucrurilor, pe care orice poezie bună îl conține, funcționează ca un ADN al lumii, care este mereu reluat, redistribuit și aplicat acolo unde ar părea că nu mai este loc de poezie (p.20)
În acest sens al profunzimii existenței sale în proximitatea esenței – esență însăși fiind – poezia coagulează. Ea se caracterizează prin lipsa de chietudine, ne asigură Maria Pilchin, de dogmă, de absolutism. Plecând de la o astfel de proiecție, nicidecum supusă eroziunii, autoarea schimbă constant perspectiva, continuând să mânuiască firul de bătătură printre rosturile urzelii, evidențiind, din perspective diferite, pierderea funcției ludice a statului, moartea autorului în sensul funcționalității lui sociale, slăbirea firului urzelii poetice și înlocuirea lui cu urzeala sexuală din poezia tinerei generații, în care sexul devine obiect al observației într-un soi de voyeurism textual, critic, o formă de exhibare, de etalare a firului bătăturii devenit urzeală, într-o autoînchidere fără noimă (cel puțin în receptarea creației noilor generații de cei mai vechi):
Care sunt visele tinerilor literați? Să fie doar cele erotice, care poluează literatura, după cum cred predecesorii? Dar mi-am dat că anume ei observă acele pasaje mai picante din textele recente, ei le citează criticând și uneori ai impresia că juisează la ceea ce nu au putut da ei în texte (cenzură, mentalități etc.). Nu că m-ar interesa pornografia literară, dar observ că doar despre asta vorbesc unii din generația mai în vârstă. Un fel de voyeurism textual?!
Înțeleg de ce înjură scriitorii azi. De criză, de cenzura de ieri, de frustrări și fobii ale unui scriitor marginalizat de o societate a banului și a consumului, de cultura dată spre vânzare, de politicul flirtând cu artiștii etc. A înțelege ceva nu înseamnă a avea deschideri estetice spre acest lucru, dar, cred eu, un exeget nu doar cu estetica în mână operează, cum nu operează cu ea ginecologul, andrologul etc. (pp.49-50).
Care dintre generații are dreptate? Dificil să te pronunți, mai ales atunci când nu ești din exteriorul fenomenului. Și atunci, cu instrumentarul criticului, alegi organismul (literatura) pe care să o analizezi și te raportezi la realitățile ei, indiferent de rezistența urzelii. Maria Pilchin alege, în partea a doua a cărții, o radiografie a țesăturii/ texturii literare moldovenești (cu motive florale), mai precis a țesăturii eros/putere pe urzeala poetică, pornind așadar de la motivele generațiilor așa-numit „pășuniste” până la ruptura (din lipsa de rezistență a urzelii?) produsă de generațiile mai noi:
Optzeciștii, în spiritul firesc al delimitării, i-au numit pe predecesori „pășuniști”. Noii poeți vor fi preocupați mai mult de foaia de hârtie a scrisului decât de cea a câmpurilor. Ei vor face o poezie din poezie și de după poezie. Tema marii biblioteci va expulza natura din poezie, iar aceasta va reveni mai mult în citate și în raportările ironice la trecut și la predecesori. Eu gen Cioclea, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac, Grigore Chiper, Emilian Galaicu-Păun, Leo Butnaru, Nicolae Popa, Vasile Gârneț, Irina Nechit, Maria Șleahtițchi ș.a. vor dezasambla infrastructura câmpenească a poeziei basarabene și vor alege alte direcții de scriitură. Ei vor face o poezie postcolonială (postcomunistă) într-o lume a Logosului care moare, într-o lume a Apocalipsei și în sens literar. Temele poeziei „pășuniste” au devenit intertext, câmpia este deja textură, un artefact. (p.68).
În acest context al transformării bruște a unei literaturi trăgându-și seva din proiecția din urmă cu un secol, alimentată nu numai tematic de poezia începuturilor așezării, „desenul din covor” al lui Henry James care a devenit deja literatura basarabeană, la care trimite Maria Pilchin, poate fi citit și ca o proiecție ambiguă în raport cu liniile de forță, cu urzeala. Literatura însăși devine „fabula semnificativă”, cu autori căutători ai urzelii, ai înțelesului narațiunii în subtilitatea întrețeserii. Peste acest strat s-a așezat, ulterior, literatura nouăzeciștilor, focalizați pe foaia de scris, dar abandonând lectura, în stare de beligeranță cu întreaga proiecție anterioară, depășind ironiile și cinismul optzeciste (Nicolae Spătaru, Dumitru Crudu, Liliana Armașu etc.). În plus, valul douămiist abandonează intertextul, se rupe de bibliotecă și de lecturi, construiește foiletoane mizerabiliste, o literatură a biografismului, a neoexpresionismului, a mizeriei de cartier (Alexandru Vakulovski, Ioan Buzu etc.). Literatura basarabeană continuă întrețeserea, dar fără ordine, fără noimă, fără urzeală. Același text își folosește sieși ca armătură textuală, în raport cu o anterioritate negată, și ca așezare a firului de bătătură devenit urzeală și bătătură deopotrivă; textul e și covor ascunzându-și desenul, și simpla suveică repetând obsesiv experiențe biografiste în întețesere.
Concluzia studiului aplicat e amară. Literatura basarabeană se exhibă, în înțelesul ei de organism viu, în ipostaza monocelulară, ca o amibă caracterizată prin marginalitate și provizorat. „Mă gândesc la literatura dintre Nistru și Prut în primul rând din această perspectivă, nu pentru a o denigra, ci pentru a o radiografia o stare”, afirmă apăsat Maria Pilchin (p.67). Curajul tinerei autoare din Chișinău, lipsa de inhibiții în a proiecta câteva decenii de literatură ca ruptură în raport cu o tăcere exprimabilă în ritmurile altui secol, în întrețeserea puterii și erosului pe urzeala poeziei, fac din lucrarea Mariei Pilchin una de referință. Un autor tânăr, lipsit de complexe, vorbește despre o literatură tânără, deconstructivistă, insinuată pe un fond creativ proiectat în perioada pre-cultă, în plină premodernitate orală, ca un singură celulă umblătoare, pe care „protoplasma, un fel de protocronism celular, a salvat-o în anii independenței declarate prin revenirea la valorile naționale” (p. 68).
Note
1 Maria Pilchin. (2017). Poezie, Eros și Putere. Chișinău: Editura Prut. 120p.
2 Maria Pilchin. (2013). De mână cu Marele Joker: Eseuri literare. PreFață de Maria Șleahtițchi. Chișinău: Editura Prut.