Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre vederea îmbunătățită cu lumina originară

Despre vederea îmbunătățită cu lumina originară

Despre Văzătorul Carmeliei Leonte (1), roman publicat în ediția a doua, revizuită, aflăm că se prezintă diferit; a fost păstrată doar prima parte din ediția precedentă, și aceea modificată, cu „o concentrare factuală care să potențeze fibra poetic-vizionară a scriiturii”, după cum notează prefațatoarea, Emanuela Ilie (p.5). N-am citit ediția anterioară, nominalizată la premiile filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România, dar actuala este convingătoare. Carmelia Leonte, cunoscută îndeobște pentru eseurile și studiile ei critice, este și o remarcabilă poetă, dar și un prozator de forță. M-am apropiat cu oarecare temere de romanul ei, mai ales că primele pagini conturează cadrul unei desfășurări interioare specific prozei feminine românești a interbelicului, dar, odată parcurse primele capitole, ceea ce părea a fi un roman realist-psihologic s-a expus în complexitatea unei scriituri care aduce mai degrabă în prim-plan desfășurările dintr-un roman de idei care se suprapune arhitecturii interioare. Un roman psihologic rămas în ambientul realismului interbelic nu m-ar fi putut convinge în condițiile în care mijloacele de expresie s-au diversificat și se pot propune căi diferite de exploatare a profunzimilor, a fluxului conștiinței. Iată de ce evadarea din interior pentru o întoarcere la bogățiile aceleiași interiorități, la fel cum o făcuse pentru prima dată la noi Rebreanu prin Pădurea spânzuraților, este semnalul de salvare a unui discurs care se dovedește de o claritate, frumusețe și profunzime remarcabile. În afara faptului de a face vizibil miceliul ideilor, Văzătorul Carmeliei Leonte este un roman de cu totul altă factură în raport cu cel al lui Rebreanu, indiferent dacă privim asupra arhitecturii romanești, tematicii sau instrumentarului și angajării. Ambele însă tratează cazul de conștiință expunând perspectivele ființiale asimilabile celor psihologice cu armătura de idei, consistentă și profund umană, izvorâtă din filosofia care nu a apucat să alunece în extrauman. În jurul întâmplărilor închegate în jurul unei relații de iubire castă dintre profesorul de filozofie Sever Filimon și eleva Iris Iacob, în raport cu care intervin o serie de desfășurări care se relevă a fi simple orbite în jurul acestor desfășurări, prinde consistență și se articulează seria de eseuri a căror prime trăsături sunt limpezimea discursivă și coerența argumentativă. Arhitectura romanescă servește, așadar, drept cadru al desfășurării constructului de idei – e fascinant cum reușește Carmelia Leonte să îmbrace toate aceste derulări în particularitățile stilistice ale protagoniștilor care le dezvoltă –, drept structură de rezistență pentru afirmația certă că lucrarea complexă Văzătorul este mai întâi o proză consistentă, apoi că are valențe poetice și, nu în ultimul rând, că e o sumă de eseuri consistente despre umanitate. Cartea, e așadar, nu doar o simplă poveste desfășurată „între genuri”, amintind de maeștri ai unor asemenea pendulări – îmi vine în minte, în primul rând, Aceeași mare a prozatorului israelian Amos Oz –, ci și o așezare complexă între discursurile specifice unor forme diferite de cunoaștere: cea filosofică, pe care autoarea a deprins-o sau dezvoltat-o, probabil, și prin pregătirea masterală în filosofie creștină la universitatea ieșeană, și cea artistică, literară, pe care cu siguranță a șlefuit-o și prin studiile filologice la aceeași universitate. Remarcabil este rezultatul: o lucrare care amestecă genurile și formele diferite ale cunoașterii, pe care le așază într-un cadru asimilabil romanului, și care se prezintă ca roman de sine stătător, puternic și solid ancorat în realitățile unor vremuri oarecare, inclusiv celor actuale. Trama nu are nevoie de ancorele actualității, deși povestea are prospețimea care derivă din actualitatea (și permanența) cadrului discursiv. Pătrunzând în adâncimea textului, lectorul este obligat să-și asume ieșirea din starea de lene intelectuală și să accepte fluxul de întrebări care contribuie la o redesenare a propriei lumi a fiecăruia. Universul interior al fiecăruia se modifică și percepe înlănțuirea de fapte diferit, în funcție de propriile experiențe de viață, de propriile lecturi, de empatia cu care reușește să se raporteze la personaje. Întrebările unesc lumea ficțională închipuită de autoare și cea îmbogățită a lectorului prin lectura cărții, chiar dacă unele dintre ele par venite din inocența fără adâncime hermeneutică: „Ursulețul citea în sufletele oamenilor mai bine decât citeam eu în cărți. […] Odată l-am întrebat de ce oamenii își arată mai multă iubire în public decât atunci când nu îi vede nimeni? De ce e atât de aglomerat în afară și atât de pustiu în interior?” (p.58).
Inocentele întrebări sunt unele care aduc în lumină un profil curat, chipul copilului care încă nu și-a abandonat puritatea, și care e în rezonanță cu puritatea spre care tinde profesorul. Cei doi se întâlnesc la mijloc, căutând să nu tulbure apele limpezi ale unei copilării perpetue a umanității, în care ar putea fi predată legea iubirii. Acest parcurs presupunând limpezire reciprocă – ce poate fi dacă nu o intersubiectivizare a unor gânduri care și-ar fi pierdut referința în orizontul fără ecou al propriei introspecții? – contribuie la cultivarea încrederii și la găsirea, în chip maieutic, a răspunsurilor în interior prin ghidarea din exterior:
„- Și mie mi-a vorbit Dumnezeu, de asta l-am crezut pe Gabriel. Mi-a spus: «Nu îl tulbura pe copilul inimii mele». Eu doar priveam oamenii, dar Dumnezeu a spus: «Nu îi tulbura»!
— Interesant.. Întotdeauna am gândit la fel, am simțit același lucru. Am vrut să fiu discret. Dar cum de am uitat: Am compus un «decalog» și una dintre porunci era să privesc altfel! Formidabil! Mă ajuți să-mi limpezesc propriile gânduri. Eu băteam câmpii, dar acum totul îmi devine mai clar.” (p.63).
Contaminarea reciprocă, pe de o parte cu înțelepciunea trăirii, pe de alta cu inocența angajării – fie în cazul dialogului dintre profesorul Sever Filimon și Iris Iacob, fie dintre acesta și Vlad Adam – conferă o dimensiune suplimentară textului. Pe de o parte inocența, cu ascunzișurile sale, cu subteranele care amintesc de inconștient, mai degrabă de inconștientul colectiv, aduc în prim-plan perspectiva uitată asupra lumii. Copiii din operele lui Hans Christian Andersen, sau ale contemporanului său, Charles Dickens, copiii din toate operele majore ale umanității privesc nu neapărat cu limpezimea care transpare în dialogul cu adultul (mai ales cu cel inițiat în ierarhiile formelor cunoașterii, în curentele de gândire, în cultivarea critică a perspectivei asupra lumii), ci, mai degrabă aduc lumina dintâi, lumina originară, ingenuitatea care erodează, deconstruiește, clarificând și subliniind rosturile existenței. Înțelepciunea gândului nu ajută în lipsa unei favorizări a destinului. Ghinionul celui ce ar fi putut să predea lecția acestei cunoașteri inocente poziționează, în antiteză, o societate dezbrăcate de umanism, și un individ capabil să-și asume vinile lumii pentru a duce mai departe povara vederii. Gândul sinuciderii nu e o soluție. Are o piedică de sânge. Mama devine antonim al gândului suicidar. Carmelia Leonte aduce în acest fragment atâta lumină curată, ca și cum ea însăși ar fi practicat înțelepciunea uitată a copilăriei coborâte în subteranele inconștientului: „Dar, mai ales, mama este antonimul sinuciderii. Un sinucigaș își ucide, de fapt, mama, îi batjocorește sacrificiul, îi terfelește credința, se întoarce împotriva celei care l-a iubit și o sfâșie. Mama este singura ființă care i-ar ierta orice, absolut orice, mai puțin asta. Cu lacrimi în ochi, Sever își amintește de mama lui. Cât l-a iubit! S-a stins încet, ca o lumânare, a murit din modestie, nu a vrut să mai deranjeze pe nimeni cu prezența ei. Dar el a știut. În momentele de mare criză sufletească, gândul că mama îl iubește a țâșnit din întuneric, cu tărie. Nu a fost foarte protectoare, l-a lăsat mereu să se descurce, dar dacă prietenii azi îl apreciau și mâine nu, în ochii mamei a citit mereu o dragoste statornică și necondiționată. El putea să o iubească sau nu, să-i aducă pâine sau nu, ea tot îl iubea. Îi spunea de fiecare dată că a slăbit, îl așeza la masă, îi dădea să mănânce. Era mama.” (p.66).
Din convergența inteligenței cu ingenuitatea, dar mai ales din revărsarea întâmplării, se naște viziunea, vederea, lumina amestecată a celor dintâi licăriri, uitate până atunci. Viziunea este deschizătoare în interior, într-o explicație a mirabilului asupra căruia ar trebui să nu se intervină spre a nu tulbura, stâlci, strivi adevărata cunoaștere, adevărata raportare la adevărurile ultime, la ceea ce umanitatea a pierdut în maturitatea târzie, precum omul rătăcit de propria-i copilărie. Trista și apăsătoarea poveste a Văzătorului este una despre umanitatea care încă mai are o șansă. Un iz dostoievskian târziu, actualizat, încărcat de aromele actuale ale altor fapte, se resimte în pagini. Văzătorul deschide ochii.

 

 

Note
1 Carmelia Leonte. (2020). Văzătorul. Ediția a II-a revizuită. Prefață de Emanuela Ilie. Iași: Editura Cartea Românească Educațional. 162p.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg