Consiliul
Județean Cluj
Destine și cinema
De câțiva ani asistăm la o înmulțire a filmelor care, mai pronunțat sau mai subtil, propun o reflecție asupra cinematografiei însăși. Este, probabil, un semn de clasicizare a unei arte care parcă începe abia acum să își asume cu adevărat un trecut venerabil. De aici s-ar părea că apare și nevoia cinematografiei de a-și cultiva și conserva memoria.
Indiferent dacă vorbim de Hollywood sau de opere de autor, numărul filmelor de ficțiune care conțin omagii, citate sau trimiteri spre realizări cinematografice din diverse perioade a crescut semnificativ.
Un exemplu recent extrem de vizibil a fost laureatul din acest an al Oscarului pentru cel mai bun film, Spotlight, de Tom McCarthy, care își lasă la vedere sursele de inspirație, cea mai evidentă fiind clasicul All the President’s Men (1976), al lui Alan J. Pakula.
Unii ar putea vedea în această tendință (care, e drept, nu este decât una din cele câteva direcții mari pe care le urmează cinematografia prezentului) o lipsă de imaginație, de originalitate, de prospețime.
Alții ar putea extrage dintr-un astfel de trend o evidență: într-o lume în care se fac sute și sute de filme pe an, pentru unii realizatori e greu să aducă un suflu nou. Așa că privitul în urmă, la predecesori, îi poate ajuta să își găsească în cele din urmă propriul drum sau să se reinventeze. Unii o fac într-un asumat semn de respect.
Parte a acestui fenomen tot mai mare sunt documentarele care, direct sau indirect, au în centru cinematografia, sub infinitele ei forme. Prin urmare, nu e de mirare că festivalurile au început să propună programe dedicate unor astfel de documentare aparte.
A fost și cazul ediției din acest an a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), al cărui director artistic, Mihai Chirilov, a imaginat o secțiune intitulată „Cinema, mon amour”. O serie de 13 documentare diferite ca stil, însă unite prin faptul că vorbesc despre cinema, sub cele mai neașteptate unghiuri.
Trei dintre filmele incluse în program dau seamă deopotrivă despre tot atâtea feluri mari de a înțelege cinematografia: în latura umană, în cea intelectual-artistică și în cea afectivă, de viață pusă cu sinceritate pe ecran, toate amestectându-se de cele mai multe ori în diverse concentrații.
În emoționantul documentar de aproape două ore Ingrid Bergman, despre ea însăși (Ingrid Bergman: In Her Own Words), regizorul Stig Björkman construiește portretul din imagini și cuvinte ale uneia dintre cele mai mari staruri. Accentul este pus pe viața tumultoasă a vedetei suedeze, din copilărie și până la bătrânețe, și pe felul în care temperamentul i-a definit destinul de femeie și de artistă.
Construit pentru a stârni emoția unui public cât mai larg, adică urmând o schemă narativă clasică, în care latura umană se îmbină cu cea profesională, în care momentele de măreție sunt concurate de momentele de slăbiciune, documentarul încearcă să redea ceva din complexitatea existenței unei actrițe foarte puțin înțelese.
Pasionată de cinema, Ingrid Bergman își filma tot timpul viața de familie, în diferite etape importante ale ei, astfel că documentarul lui Stig Björkman capătă amploarea și a unui testament postum. De aici și falsa relatare la persoana întâi sub care este construit filmul, bazat, în principal, pe aceste imagini-mărturii, extrem de autentice, și pe fragmente reale de jurnal.
Un documentar mai cerebral și axat pe limbajul cinematografic este Hitchcock/Truffaut, în a cărui realizare regizorul Kent Jones a pornit de la celebra carte cu interviurile pe care Francois Truffaut le-a realizat în 1962 cu Alfred Hitchcock, marele cineast britanico-american susținut la acea vreme de prestigioasa revistă Cahiers du Cinema la care Truffaut își făcuse ucenicia de critic.
Amplul interviu, realizat în America prin intermediul unei traducătoare, nu a fost și filmat, ci doar fotografiat, însă documentarul lui Kent Jones conține fragmente audio care redau ceva din atmosfera cordială de la întâlnirile celor doi cineaști.
La fel ca respectiva carte, și acest documentar se constituie într-o veritabilă lecție de cinema, și asta pentru că unele dintre principiile expuse de Hitchcock sunt exemplificate prin imagini din filmele sale, dar și din ale autorului clasicului Cele 400 de lovituri. Un film despre întâlnirea a două minți strălucite și a doi dependeți de cinema.
Autoarea unui cinema special și personal, radical și experimental, Chantal Akerman este „subiectul” documentarului Nu-mi găsesc locul (I Don`t Belong Anywhere – Le Cinema de Chantal Ackerman), realizat de Marianne Lambert. Filmul a circulat în festivaluri încă din 2015, înainte ca cineasta belgiană să se sinucidă în octombrie anul trecut la Paris.
Văzut acum, după tragicul eveniment, filmul capătă o încărcătură emoțională și mai mare. În doar puțin peste 60 de minute, documentarul semnat de Marianne Lambert, și realizat în principal din fragmente de interviuri cu Chantal Ackerman (dar și cu monteuza Claire Atherton sau cu regizorul american Gus Van Sant, un mare admirator), reușește să facă o trecere prin filmografia și viața cineastei.
Rezultă o personalitate artistică puternică, ce a făcut din cinema o cale de a-și înțelege existența (dar și pe cea a mamei sale) și a-și exprima cele mai profunde trăiri, folosind un limbaj vizual cât mai puțin manipulator, și de aceea mai dificil de înțeles și acceptat.