E o modă infernală, mai ales post-2000: mulți autori de literatură, film și regizori de teatru ne sufocă prin „realizări distopice” (reflectă inconștient, ei înșiși, anomaliile stării societății actuale). Termenul se referă, în special, la societăți distopice cu forme de guvernare opresivă și control social total. Cuvântul provine din greaca veche: prefixul dys- cu sens, în general, negativ (anti-, altfel) și topos / loc. Ce teme predilecte are genul? În primul rând, oferă imaginea unei societăţi a-normale, adică o anomalie (în special dez-umanizare) la tipul de societate modern: democrație, suveranitate, libertăți civice, egalitate etc.
Sunt două aspecte esențiale: o viziune care avertizează societatea de posibilitatea viitorului sau deja existența unei evoluții negative care poate duce la un tip de viitor distorsionat de la valorile cucerite în mii de ani de străduință / luptă: marea cultură greco-romană și creștină, singura care le-a făcut posibile. Unii susțin că n-ar aparține categoriei SF, însă dacă e proiectată în viitor, face parte din ea. Fenomenul e observat, în stare incipientă, la apariția capitalismului „dislocator” de întregi mase sociale, de mari oameni de cultură și filosofi: Kierkegaard: Stadii pe calea vieții (1845), Nietzsche: Omenesc, prea omenesc: O carte pentru spiritele libere (1878), Engels sau, în secolul 20, un Ortega y Gasset: Dezumanizarea artei si alte eseuri (Madrid, 1925), Emil Cioran: Pe culmile disperării (1934)… La al doilea aspect e exemplar semnalul de alarmă tras de Aldous Huxley în celebrul roman Brave New World (1932), scris după ce scriitorul englez a stat câțiva ani în America și a văzut ce se petrece acolo. Îi dăm dreptate lui George Orwell: Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul! (în 1984).
Din păcate, cum se întâmplă în post-modernitatea asta permanent (începând din 1950!), „specia” de smart contemporaries (tipul epigonilor șmecheri made in USA-ul anilor ’80) „exportată” masiv (literatură, film, teatru) după 1990 în Occident (în România după 2000), a inventat acest termen „revendicat” doar pentru ei, crezându-se singurii „mari maeștri” ai Universului! Ce să facem dacă nu se mai studiază cultura, literatura, istoria timpurilor trecute: ar fi aflat că „distopii” există din toate timpurile, cu zeii care influențează și adesea distrug viața oamenilor: Ramayana și Mahabharata (India), Ghilgameș (Mesopotamia), Iliada și Odyseea (Ellada), Divina Commedia lui Dante etc., apoi Paradisul pierdut de John Milton (1667), mai nou seria Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll… Dacă pe noii smarts nu-i interesează cultura și mai puțin distopicii picturii: Hieronymus Bosch cu Grădina deliciilor pământești, Cristos pe tărâmul de dincolo, Ispitirea Sf. Anton în secolul XVI ori continuatorul suprarealist Salvator Dali. Ajungem și în modernitate, cu Kafka, Metamorfoza, Colonia penitenciară și (ultra-distopicul!) Procesul (1914), cu finalul halucinant din excelentul roman Cimitirul Buna-Vestire de Tudor Arghezi (la fel de mare scriitor, dar nu e știut) și… cu actualul mult ecranizat Chuck Palahniuk – Fight Club (1996), Survivor (1999).
Marea Problemă e că mulți autori (literatură, film, regizori de teatru) scot din mânecă asul-așilor „distopic” și ne distopează cu realizări slăbuțe (inspirate din cele enumerate (Vivat Era Epigonia!)), imediat lăudate de critici venali și aculturali ca ei.
În film există un mic grup de adevărați creatori care incriminează tehnologizarea excesiv-abuzivă, absenţa contactului cu natura tot mai distrusă, mass-media mincinoasă și manipulantă în toate aspectele vieţii sociale, lipsa libertăţii de gândire, dezumanizarea prin eliminarea sentimentelor, regimuri totalitare mascate în pseudo-democrații cu o elită subversivă deţinând puterea absolută exercitată prin totala supraveghere a fiecărui cetăţean, cu „justificarea” unor pericole create tot de ei. Protagonistul lor descoperă disfuncţiile ordinii existente și, când înțelege, luptă contra ei (vezi pompierul Guy Montag în Farenheit 451 de Ray Bradbury). Ne amintim Insula (thriller SF după nuvela lui de Caspian Tredwell-Owen, regia Michael Bay), cu Ewan McGregor (și Scarlett Johansson): Lincoln Six Echo fuge când descoperă că e, în subteran, una din miile de „ființe recoltabile” – surse de organe de schimb pentru „elita” de sus. Bernard Marx, deși parte din elita Alpha, va lupta împotrivă (Brave New World). Sau post-apocalipticul Mad Max (1979) cu Mel Gibson, enigmaticul clasic Călăuza de Andrei Tarkovski sunt numite, în genere, utopice sau SF. Termenul distopic e mult folosit de epigonii și imitatorii români, care recuperează evidentul decalaj calitativ prin găselnițe abscons-impresionante! Idem în teatrul românesc, unde „ultra-post-modernii” fug de normalitate ca de Ucigă-l toaca într-o pseudo-estetică a distopicului devenit șablonard la fiecare spectacol. Mult mai „inteligenți” decât Sofocle, Euripide, Shakespeare, Ibsen, Caragiale ș. a. schimbă tot, rămânând doar titlul și autorul. Dacă s-ar trece ei ca „autori” la fantasmele lor, n-ar veni nimeni! Rizibil cum (auto-încoronațiI) regii-zori contemporani, producători de chinuite fâsuri pseudo-originale, se laudă cu afirmații imature estetic: Vreau să mă reinventez la fiecare nouă montare / Arta e un experiment continuu!… Râdem homeric și zicem cu Picasso: Artiștii experimentează la început… Dar ăștia când se maturizează?!
Distopia e antiteza utopiei, o optimistă viziune de viitor. Astfel, Utopia (1515) lui Thomas Morus își imaginează o societate tolerantă religios, în care ordinea şi disciplina au prioritate față de libertăţile individuale. Un fel de model avant la lettre al societăţii comuniste explorate de Karl Marx, cu diferența că, la Morus, ateismul e o formă de ignoranţă.
Marile opere SF vizionare simt direcția istoriei și avertizează: Fratele cel Mare (de aici termenul actual Big Brother!) e mereu cu ochii pe tine! (1984) În cazul Snowden sau al legii supravegherii adoptată de Parlamentul ungar s-au făcut analogii cu metodele descrise de Orwell. El are şi previziuni geopolitice: o lume cu trei mari blocuri de putere: Oceania, Eurasia şi Estasia. Acum avem două din ele plus America. Permanența stării de război, ca strategie de conducere a maselor, e evidentă în Farenheit 451… și în jurul nostru acum! Nici n-ar fi necesară o conducere totalitară de control absolut – sunt, azi, mecanisme mult mai subtile: mass-media în romanul Farenheit 451: Cărţile ne vor aminti cât de nebuni şi proşti suntem! Ele sunt garda pretoriană a lui Cezar şoptind în timp ce parada trece zgomotos pe bulevard: „Cezar, ai grijă să nu cazi!”
O veche ecranizare (atunci SF, azi distopie), Metropolis (1927, regizor Fritz Lang, Germania) reprezintă o critică a capitalismului şi industrializării masive. Sugestivă scena de început: schimb de ture între două coloane de muncitori care înaintează greoi în oraşul viitorului – o capodoperă datorită inspiratei anticipării ştiinţifice. E urmată de genialul Modern Times al lui Charlie Chaplin (1936). Equilibrium (regia Kurt Wimmer, 2002) combină 1984 & Farenheit 451: după al III-lea Război Mondial se consideră că emoţiile şi sentimentele umane sunt principalele responsabile de conflictele militare. Cetăţenii oraşului-stat Libria sunt obligaţi să-şi injecteze regulat Prozium (aluzie la atot-recomandatul / USA panaceu antidepresiv Prozac) menit să le anihileze. În plus, e interzisă deţinerea de materiale cu conţinut emoţional de risc maxim (cărţi, obiecte de artă, CD-uri cu muzică). Orice abatere de la normele impuse e aspru pedepsită de Clericii Grammaton, care patrulează peste tot. De la Orwell se preia elita / Consiliul Tetragrammaton, în timp ce tainicul Lider / Tată și personajul principal care luptă contra ordinii, clericul John Preston, sunt inspirați de Ray Bradbury. Și documentare ca Obey / Supunere (regiat de britanicul Temujin Doran, în 2013), după cartea jurnalistului american (Premiul Pulitzer) Chris Hedges, Death of the Liberal Class, trag semnale de alarmă cu privire la starea îngrijorătoare a societăţii actuale, devenită, deja, Distopie!
Ea ne arată cum nu trebuie să fie / evolueze societatea umană! Din păcate, filosoful american Ralph Waldo Emerson arată că, dacă spui mereu oamenilor cât de jos pot cădea, vor ajunge (prin „relaxarea” barierei etice) așa: dacă nu ne putem opune Răului, atunci să-l trăim din plin! Dacă se repetă permanent unei persoane slabe (ca mulți) că nu e bună, ea va crede finalmente așa. Un exemplu celebru în istorie: dacă „elita” repetă mulțimii că s-a născut sclavă sau de joasă speță, că trebuie să se supună și să slujească orbește regiilor, faraonilor… trimiși de Dumnezeu, mulțimea crede – așa a funcționat mii de ani manipularea. Acum are loc Restaurarea / The Great Reset! De data asta „trimisul lui Dumnezeu” este IA: Inteligența Artificială – însă lumea nu știe că e bine manevrată de o „elită” din umbră!