Adrian Suciu
Profetul popular
Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2015

 

Întâlnim în cartea de versuri a lui Adrian Suciu, Profetul popular, detalieri provenite din transfigurarea unor diverse constante ale existenței, acolo unde poetul, în inconfundabila-i particularitate, dă la iveală accepțiuni complexe, savori adeseori camuflate sub forma derizoriului. Adrian Suciu povestește absolut pasionant, asigurându-ne descinderea printre cele proprii spectacolului înconjurător. Succesiunea istoriilor are darul de a incita. Barochismul unor texte e potențat de amplitudinea filonului licențios. Impresionează eclectismul sensurilor, împreună cu o infatigabilă asumare a paradoxului revărsărilor ludice. Un personaj iluzoriu, cvasi-urmuzian, atrage atenția celor dedați la jocul inițiat de poet: „Excitatorul. Născut la muzeu. Bând singur într-un dulap,/ l-a inventat. Să compostăm muzicanții!,/ a strigat Acela, ca o trompetă a extazului,/ ca alămurile întâmplării.// Trenurile trec pe unde n-ar trebui; fiarele se hurducă!/ Mecanicii agită chipie, suflă în fluiere!/ Ei sunt dirijorii drumurilor de fier,/ având gentuțe în care poartă slană și ceapă de apă./ Iar Excitatorul construiește o hală roz,/ ca un bufet mititel, în mijlocul depărtării.// O să angajeze o flautistă cu degete subțiri să spele pisoarele./ O să facă un profit fabulos./ O să se numească halta Balabala.// Excitatorul. Născut la muzeu. Bând singur într-un dulap,/ i-a inventat pe Dumnezeu, halta Balabala și șprițul de vară!” Dincolo de toate aparențele (unele absolut verosimile) se situează prevalența spiritualului. Verdictele detectabile în poeziile lui Adrian Suciu au profunzimea mutabilă a oglinzilor. Epidermicul poate fi relaționat cu inefabilul sintagmelor incantatorii. Neabătut, un soi de aură maximalizantă veghează substanța din Profetul popular. Poezia numită Psalm duce cu gândul la acel greu decelabil misterium tremendum: „Doamne, Tu nu știi cum e să scrii/ cu vintrele tremurând de spaima întâlnirii cu Tine!/ Să te doară dinții de durerea fiilor tăi/ care află că Moș Crăciun nu există! Să nu știi/ ce să pui în loc, să fii pregătit să mori/ pentru femeia ta, să iubești flori care se ofilesc/ a doua zi.// Cu toate acestea în mine, mă aștern în drumul/ tălpilor tale cum m-aș întinde pe o pajiște/ neatinsă și numai Tu știi, dacă mă faci una/ cu pământul, cât adevăr ai închis în pielea/ ridicolă și neputincioasă.// Doamne, Tu nu știi cum e să scrii știind că se va râde/ nepedepsit de scrisorile tale și tu să fii fericit/ pentru asta!” Dramatismul acestor versuri vorbește despre complexitatea volumului de față. Filtre subtile animă desfășurările poetice, pe fondul nedisimulatelor primejdii sufletești care îndeamnă la temeinice internalizări: „Sunt unii atât de frumoși încât femeile își pierd virginitatea/ numai gândindu-se la ei. Alții merg pe ape/ mai iute decât Hristos./ Mai sunt și nebuni care pot să facă/ lumea mai bine decât s-a făcut.// Să nu pleci urechea și să nu ridici ochii la ei!// Să nu stai decât în lațul tău! Să suferi/ numai de bolile tale!” Numeroase problematizări stau sub semnul valorilor selenare. Un înger șiroind de miere ar putea spune încă și mai multe… Concluziile vor fi mereu zărite prin ample cețuri hrănitoare. Introspectarea universului feminin conduce la inedite rezultante. Iată un pasaj elocvent: „O femeie îl poate rescrie pe Dunezeu cu un pix./ De-aceea nu se dăruiesc femeilor pixuri:/ tot ce știm noi ar fi invers. Trupul s-ar duce la cer/ și sufletul în pământ, unde ar fi fericit/ ca un cuțit de măcelărie căruia i se face milă.” Preeminența lirismului, câteodată veritabil remediu împotriva smintelii, depășește orice altă discuție adiacentă. Les neiges, dar nu d’antan, sunt prezente întru specială temperanță și în versurile lui Adrian Suciu: „Și nu va fi întristare și zăpezile vor veni/ la vremea lor.” Solitudinea este o rețetă ce nu se potrivește decât unei anumite tipologii. În zona inimii se petrec cele mai percutante săgetări. Adesea suntem puși în fața anumitor formulări abisal-poetice, cu mare forță de reverberație în sufletul cititorilor: „Cine-a mângâiat obrazul mort/ știe că nu seamănă cu nimic la atingere. Nici cu gheața,/ nici cu mătasea, nici cu nisipul.” Interiorizarea devine din ce în ce mai fluidă, parcă pentru a atrage atenția asupra unui mare adevăr ocultat. Alteori, spațiul thanatic rezonează cu profunzimile lui Bachus. Licorile au trasee meandrice, undeva între „sufletul morților” și „prima clipă de dragoste”. O triadă de-a dreptul paradigmatică: „Să nu bei la masă cu frica!/ Să nu bei la masă cu amintirile vechi!/ Să nu bei la masă cu femeile pe care nu le-ai uitat!” Identitatea sinelui din Profetul popular atinge diverse niveluri vibraționale. Poetul prescrie chiar și un aparte gen de pranayama, ritmând suflul problematizantelor tribulații existențiale, pe fondul conjugării elementului liric cu ascensionarea ideatică.