În mitologia scandinavă, după cum e bine știut, sirenele erau spirite ale apei în chip de fete frumoase ce plutesc sau se așază pe stânci, pieptănându-și pletele blonde cu un pieptene de aur. Dacă cineva le zărea dansând, îi era sortit să se înece, iar finlandezii, de exemplu, credeau că cei înecați deveneau ei înșiși spirite ale apei.
În folclorul românesc, femeile-pește sau știmele apelor, cum mai sunt cunoscute, trăiesc pe fundul mării sau al râurilor. În timpul nopții, ies la suprafață și cântă vrăjindu-i pe pescarii imprudenți care se lasă ademeniți de trilurile lor seducătoare. Prin urmare, știmele sunt în esență malefice: înfrățite cu vânturile, acestea rup adeseori zăgazul apelor și podurile sau năvoadele pescarilor.
Conform eseistului român Dan Apostol, mărturiile privind acești «oameni ai mării» s-au intensificat considerabil pe parcursul ultimelor decenii: „De curând însă au reînceput să apară numeroase rapoarte despre ființe humanoide ce trăiesc exclusiv în mare […] Antropologul Roy Wagner de la Universitatea din Virginia a strâns sute de mărturii ale papuașilor barok, susurunga, nakela și nor, care afirmă că au văzut așa-numiții Oameni ai Mării, ființe cu capete și torsuri umane, dar având jumătatea inferioară a corpului terminată cu o înotătoare caudală orizontală în loc de picioare.”2
Trăsăturile antropomorfice ale acestor creaturi bizare sunt mai mult decât evidente, conform acestor relatări ale băștinașilor polinezieni: „[…] Oamenii Mării au pielea lucioasă, deschisă la culoare, iar figurile lor sunt «la fel ca ale oamenilor» cu excepția gurii, pe care toți pescarii au calificat-o drept «ciudată», uneori cu «buze drepte și subțiri». Femelele au glande mamare rotunde și mari, fiecare sex posedând organe genitale asemănătoare celor umane. Picioarele sunt unite de la genunchi până la glezne, iar tălpile au devenit opozabile, asemănându-se mai curând cu înotătoarele delfinilor. Acești neobișnuiți locuitori ai mării au părul foarte lung și negru, unghiile ascuțite, iar palmele prezintă o ciudată formă de carenă, cu pielea întărită datorită înotului prelungit. [Aceste creaturi] mănâncă pești mici, respiră ca orice mamifer și nu au fost auziți vorbind, deși pescarii din tribul barok își aduceau aminte de «strigătele aproape umane» scoase de o femelă pe care o măcelăriseră pentru a-i vinde carnea.”3
O altă dovadă în acest sens o constituie expediția organizată în iunie 1983 în Noua Guinee de către J. Richard Greenwell, editor al prestigioasei reviste americane Cryptozoology, cu scopul identificării unor animale fantastice – mamifere cu cap și trup de om și coadă de pește (fără solzi însă) în loc de picioare. Membrii expediției au zărit o asemenea făptură – subțire, cu pielea arămie, fără solzi și mișcându-se asemenea unei torpile. Cercetările ulterioare au demonstrat că făptura mai sus-menționată nu putea fi confundată nici cu delfinii (lipsiți de aripioară dorsală), nici cu focile (inexistente în acea zonă) și nici măcar cu dugongul (animal marin vegetarian și mult mai puțin flexibil în mișcări).
Prin urmare, am putea avea de a face cu o specie necunoscută de mamifer marin, care ar putea, la o adică, să elucideze măcar parțial și misterul sirenelor: „Tribul susurunga făcea o descriere asemănătoare ciudatelor creaturi marine pe care le numeau Ilkai, afirmând că au brațe și mâini asemenea oamenilor, păr lung, ochi așezați unul lângă altul în față și nu în părțile laterale ale capului ca la pești, gură mică […], partea inferioară a corpului terminându-se cu o coadă de pește, dar turtită lateral și fără solzi, iar pielea lucioasă, de culoare deschisă mergând de la alb până la cafeniu”. Deci, sirene… După cum afirma, în 1983, biologul Roy Mackal de la Universitatea din Chicago: „O sirenă adevărată – jumătate pește, jumătate om – este o imposibilitate genetică. Dar aceste creaturi pot fi o specie necunoscută de sireniene (grup de mamifere care include dugongii și lamantinii). S-ar putea chiar ca Ri [denumirea dată acestor creaturi de către triburile barok și nakela – n.n.] să fie un grup humanoid rezultat în urma unor defecțiuni genetice”. Antropologul Roy Wagner consideră că „din punct de vedere anatomic și evoluționist, acești Ri sunt o problemă, dar autenticitatea rapoartelor este dificil de contestat”.4

Acestea fiind zise, vă propun să trecem din sfera datelor științifice exacte și reci înspre miraculosul tărâm al literaturii fantastice, tocmai spre a sublinia surprinzătoarele puncte de interferență dintre cele două universuri aparent ireconciliabile.

În anul 1861, poetul și prozatorul postromantic spaniol Gustavo Adolfo Bécquer (1836-1870) publică povestirea Los ojos verdes, una dintre cele mai cunoscute din Legendele sale. Subiectul este pe cât de simplu, pe atât de ofertant în ce privește orizontul hermeneutic al simbolisticii implicite.
Protagonistul acesteia, Fernando de Argensola, în toiul unei vânători, încalcă din nesăbuință un teritoriu interzis, protejat de un blestem străvechi: la Fuente de los Álamos (Izvorul dintre Plopi), loc presupus a fi bântuit de un spirit malefic. Zărind în adâncul apelor doi ochi verzi hipnotici, chiar dacă doar pentru o clipă, eroul nostru suferă o schimbare radicală în comportament și în rutina zilnică; devenind tot mai trist, mai însingurat și mai lipsit de vitalitate, îi cere sfatul scutierului său, Iñigo. Acesta, aflând despre sacrilegiul comis de stăpânul său, îl avertizează asupra iminentului pericol, dacă mai continuă să frecventeze locul interzis, în speranța de a revedea ochii magici. Evident, sfaturile sale sunt ignorate, iar Fernando se întoarce la izvor, pentru o ultimă întrevedere cu fantasma care l-a sedus, lucru care îi este fatal, aducându-i previzibilul sfârșit: „Noaptea începea să își răsfire umbrele; luna vălurea pe suprafața lacului; negura se învârtejea în bătaia vântului, iar ochii cei verzi străluceau în întuneric (…) «Vino…» și misterioasa femeie îl ademenea înspre marginea prăpastiei pe care plutea și părea gata să îi ofere un sărut… un sărut… Fernando făcu un pas spre ea…, încă unul…, și simți niște brațe subțiri și mlădioase înlănțuindu-i-se de gât și o senzație răcoroasă pe buzele sale arzânde – un sărut de gheață…, șovăi…, alunecă și căzu în apă cu un pleoscăit sec și lugubru. (trad. n.)5
După cum vedem, narațiunea urmează schema tipică, clasicizată a basmului cult, detectabilă și în literatura română, la autori de proză fantastică de inspirație populară, folclorică (Ion Creangă, Ioan Slavici, Petre Ispirescu, Ion Pop-Reteganul etc.): ignorarea (involuntară sau intenționată) a unui tabu sacru urmată, în cheie fatalistă, de iminenta cădere în dizgrație (fall from grace) a eroului, totul evoluând ineluctabil spre deznodământul tragic, ceea ce, evident, presupune o morală implicită adresată cititorului – Hic sunt leones (evită locurile interzise sau vei suporta consecințele!).
În ce privește entitatea supranaturală propriu-zisă, observăm că aceasta este imaginată sub forma seducătoare a unei superbe ființe de sex feminin, în timp ce leit-motivul ochilor verzi străpungători și paralizanți îl putem întâlni inclusiv în literatura română modernă, mai exact în nuvela lui Cezar Petrescu intitulată Aranca, știma lacurilor. Așadar, elementul fantastic, în această povestire a autorului sevillan, este oarecum epurată de orice implicații terifiante, dătătoare de fiori, de tip things-that-go-bump-in-the-night, atât de specifice stilului literar gotic anglo-saxon, bunăoară; până și moartea protagonistului, mai degrabă sugerată decât prezentată în chip brutal, pare mai degrabă o eliberare cathartică din lanțurile materiei – eroul urmând să se contopească pentru eternitate cu fantasmagorica sa iubită.
Aproximativ identic, cel puțin prin prisma deznodământului, vor sta lucrurile în cazul nuvelei prozatorului român Vasile Voiculescu, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Povestirea Lostrița, scrisă prin 1947, împreună cu alte nuvele fantastice, de către poetul și prozatorul buzoian Vasile Voiculescu (1884-1963), abordează mitul arhetipal al ondinei dintr-o perspectivă magico-religioasă. După cum inspirat remarcă criticul literar Roxana Sorescu, „istoria întâmplărilor [în cadrul sus-menționatei nuvele – n. n.] urmează un traseu gradat: ispitirea, creșterea patimii până la obsesie; pactul cu vrăjitorul/diavol; realizarea pactului, împlinirea erotică; dezlegarea de patimă și de pact prin unirea ultimă, în moarte.”6 Până aici, așadar, avem de-a face cu o schemă narativă destul de similară cu cea folosită de Bécquer în Los ojos verdes. Mai mult, obiectul obsesiei patologice este înzestrat, și aici, cu atribute specifice eternului-feminin seducător: „De la început, lostrița apare ca întrupare a diavolului, frumusețe și seducție: «…peștele naibei se arăta când la bulboane, când la șuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup șui de șalău și pielea pestrițată auriu, cu bobițe roșii-ruginii, ca a păstrăvului».”7 Putem decela fără doar și poate similitudini deconcertante cu relatările băștinașilor din triburile papuașe mai-sus menționate, privind eventuala simbioză anatomică om-pește/mamifer marin. Pe măsură ce înaintăm în povestire, aspectul specific sirenei ispititoare și malefice iese tot mai mult în evidență: „E capabilă de metamorfoze, iar analogia de formă cea mai evidentă e cu o fată frumoasă: «După prubuluiala vânătorilor de pește, ar fi ca la doi coți de lungă și ar cântări dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea să înșele cu tot dinadinsul pe cel pe care și-a pus ochii, crește de trei ori pe-atât și își schimbă arătarea. Iese și se întinde moale la râniș. De departe ai zice că e o domniță lungită la soare pe plaja de nisip argintiu.» Apare și trăsătura neliniștitoare care avertizează asupra unei primejdii care nu e mică, e primejdia de a-ți pierde viața. Pentru că ispititoarea ademenește pentru a ucide: e lacomă, și lacomă un numai de pește, ci și de carne de om. Devine evident pentru toți că lostrița e ispita frumoasă, proteică, ucigașă.”8
Prin urmare, metamorfozele succesive ale ondinei se află în strânsă legătură cu gradul de intensitate al hipnozei erotice pe care aceasta o exercită asupra protagonistului-pescar. Magia este tranzitivă și unidirecțională, obligându-l cumva pe Aliman, eroul poveștii, să recurgă la tertipuri de sorginte primitiv-mistică, la rândul lui, pentru a ieși din încurcătură: printre altele, confecționarea unui simulacru artificial al râvnitei lostrițe: „Aliman s-a întors acasă cu o lostriță lucrată în lemn, aidoma de șuie și frumoasă ca cea din Bistrița. Vopsită la fel cu aur și argint și stropită cu picățele galbene ruginii. Era alcătuită din două jumătăți carese îmbucau una-ntr-alta, cu scoabe. […] Toate au fost vrăjite, descântate și afierosite după străvechi noime și îndreptare ale magiei pierdute și uitate de ceilalți.”9 În disperare de cauză, eroul recurge inclusiv la magia neagră, „în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu”10, pentru a-și atinge scopul. În acest fel, autorul validează mai mult sau mai puțin conștient teoria antropologului francez Claude Lévi-Strauss, conform căreia magia, în esența ei, presupune un set de valori socio-culturale validate în mod tacit, printre care se numără credința vrăjitorului în eficacitatea farmecelor sale, precum și cea a bolnavului în capacitatea vrăjitorului de a-l vindeca; astfel încât operațiunea magică presupune mai întotdeauna un efort consensual, de la care e dificil să te abați.11
Urmează în narațiunea voiculesciană o situație voit echivocă, derutantă pentru cititor, ceea ce constituie, potrivit criticului mai sus amintit, însuși nucleul fantastic al acesteia: „Aliman nu știe pe cine iubește – o iluzie, pe diavolul întrupat, o fată reală […], o lostriță devenită Ileană? – și nici nu-l interesează, pentru că povestea lui e aceea a unei îmbrățișări devenite iubire pătimașă și împlinite prin vrajă; receptorul poveștii nu poate să separe nici el iluzia de realitate.”12 Ca și în cazul lui Fernando, consecințele nu pot fi decât nefaste pentru protagonist – căderea în depresie, lipsa energiei vitale, toate culminând cu o stare de paranoia psihotică. Și, tot la fel ca în cazul povestirii lui Bécquer, finalul tragic este mai degrabă sugerat decât expus cu brutalitate cititorului: „Când sosi în locul de care povestise băiatul, lostrița era acolo. Ea se-ntoarse deodată nălucitoare, cu capul țintă în Aliman. Stătu așa o clipă plină. Apoi porni, fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar numaidecât, cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiui, strigând cât să înăbușe huietul: «Iată, vin!»… și, smucindu-se din mâinile a trei oameni, sări în mijlocul Bistriței, cu brațele întinse spre lostriță. Viitura, tunând vijelioasă, îl ajunse. […] El a mai ieșit o dată. Ținea lostrița și, amețit de izbitura apelor, se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu brațele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mânioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna.”13
Această frază de final pare aproape identică cu sfârșitul povestirii Los ojos verdes: „Apele săltară scânteind în lumină și se închiseră deasupra trupului său, iar cercurile lor de argint se lărgiră treptat-treptat, până când, odată ajunse pe mal, pieriră fără urmă” (trad. n.)14
Așadar, și intr-un caz și în altul, avem de-a face cu o posibilă moarte apoteotică, văzută ca o contopire pentru eternitate cu fantasma dorită: „Dezlegarea conflictului nu poate fi decât una singură: unirea pe vecie a iubiților. […] Momentul culminant al narațiunii este și momentul culminant al împlinirii în iubire, al recunoașterii și al chemării de dincolo de fire care reunește îndrăgostiții. E triumful diavolului? […] Este împlinirea unei vrăji? Este supremul triumf al iubirii? Este o moarte extatică? Este trecerea spre o altă viață?”15
Iată o serie de întrebări cu o pondere aproape metafizică, iar cititorului îi va reveni ingrata sarcină de a le găsi răspunsul.
Mitul sirenei (sau ondinei) nu încetează să fascineze și să incite imaginația în toate domeniile creației artistice, nu doar în ceea ce privește literatura universală – s-ar putea scrie zeci, dacă nu chiar sute de teze doctorale doar pe tema aceasta.
Astfel, spre exemplu, să amintim en passant cinematografia, cu excelentul film al regizorului american de origine indiană M. Night Shyamalan, Lady in the water, unde creatura acvatică apare sub forma unei naiade (sau narfă, conform denumirii originale), descoperită întâmplător în piscina unui complex rezidențial din Philadelphia. Acest film este rezultatul unei povești inventate de regizor pentru special pentru copiii săi (bedtime story), ceea ce demonstrează încă o dată omniprezența miturilor antice în subconștientul colectiv. Desigur, a fost nevoie de geniul regizoral al lui Shyamalan, însoțit de interpretarea impecabilă a talentatei actrițe Bryce Dallas Howard pentru a insufla viață acestei frumoase povești pe marele ecran.
Cât despre sfera muzicii, primul exemplu care ne vine în gând e tot din țara noastră, și anume celebra formație rock timișoreană Phoenix cu a sa compoziție intitulată chiar Sirena16. Inspirația textierului și poetului bănățean Șerban Foarță a transformat refrenul acestei piese într-o bijuterie stilistică memorabilă, capabilă de a rezuma întregul spectru de semnificații adiacent acestui mit în câteva versuri extraordinar de percutante: „Ce să fac cu tine goală,/doamnă din adânc,/ce mă lași să zac de boală/de băiat nătâng?//Ce să fac cu tine, pântec/care nu legi rod?/că-ntre noi nu este punte/și nu este pod”. Așadar, motivul iubirii imposibile și interzise cu tot alaiul ei de tristeți și suferințe fizice sau morale transpare încă o dată, intertextual, din acest album clasic al rockului românesc, inspirat în cea mai mare parte din bestiarul medieval17.
Cu siguranță, am mai putea găsi multe exemple de reprezentare a ființelor acvatice mitologice, inclusiv în artele plastice, dar ar însemna probabil să depășim cu mult scopul acestui modest articol, ce nu-și propune nici pe departe a fi exhaustiv. S-ar mai cuveni eventual menționat faptul că, în literatura occidentală modernă, cel care a împământenit motivul sirenei, conferindu-i droit de cité, a fost scriitorul romantic german Friedrich de la Motte Fouqué cu nuvela Undine, publicată în 1811.
La final, trebuie să admitem că tot acest material referitor la existența (sau non-existența) unor ființe subacvatice umanoide ne lasă cu mai multe nedumeriri decât certitudini. În definitiv, o serie de oameni de știință și cercetători (printre care îl putem aminti pe Jacques Bergier, autorul fascinantului studiu Les Extraterrestres dans l’histoire) au lansat ipoteza conform căreia aparițiile enigmatice ale unor ființe crezute dispărute sau fantasmagorice de-a dreptul (printre care și sirenele sau nimfele) s-ar datora existenței unor puncte de trecere către un eventual univers paralel, multi-dimensional.18 Metafora epistemologică a oglinzii care separă cele două universuri funcționează impecabil în cazul entităților mitice: „Posibilitatea pur teoretică a existenței unui univers paralel nu poate fi negată, dar în privința dovezilor materiale, lucrurile devin mai precare și nu rareori contradictorii. Astfel, este puțin probabil ca apariția unor ființe care au trăit odată pe Terra sau posedă atribute indiscutabile ale faunei terestre […] să poată fi interpretată ca datorându-se unui „salt accidental” al acestora dintr-o altă dimensiune. Putem crede oare că un eventual univers paralel reprezintă doar o copie mai mult sau mai puțin identică celui pe care îl cunoaștem? Este posibil ca pe o altă planetă viața să fi urmat exact același ciclu ca pe Terra, ducând la apariția unor specii și indivizi similari celor tereștri? Greu de admis.”19
…dar nu imposibil, am adăuga noi, cu un ultim clin-d’oeil adresat cititorului. În acest sens, să-i dăm cuvântul profesorului și cercetătorului dr. J. Allen Hynek: „Ar putea avea fenomenul OZN două aspecte (cel extraterestru și cel al trecerii într-un univers paralel – n. a.)? Ar putea fi granița dintre realitatea noastră și o realitate paralelă, ușa spre o altă dimensiune? Desigur, nu am ajuns la ultima revoluție în gândirea științifică; știința secolelor XXI, XXV sau XXX va conține probabil concepte tot atât de neinteligibile pentru noi ca energia nucleară pentru omul cavernelor (OMNI, aprilie 1984).”20
În cazul în care această fascinantă ipoteză s-ar aplica și aparițiilor/disparițiilor entităților mai mult sau mai puțin misterioase (cum ar fi sirenele), nu putem decât să propunem cititorului drept concluzie următoarea temă de reflecție: oare luciul apei – fie izvor, fântână, râu, piscină sau ocean – ar putea reprezenta, precum o oglindă vrăjită, «punctul de trecere» într-o dimensiune paralelă?
De ce nu?…

 

 

Note
1 Lady in the water [orig.], regia: M. Night Shyamalan, Warner Bros. Pictures, 2006
2 Apostol, D., Din tainele naturii, Ed. Sport-Turism, București, 1987, p. 34
3 op. cit., p. 35
4 Ibidem, p. 35
5 Bécquer, G. A., Leyendas, Ed. Espasa-Calpe, Madrid, 1991, pp. 126-127
6 Sorescu, R., Mister, magie, metanoia – Condiții preliminare de interpretare a operei lui V. Voiculescu, în vol. Lostrița – antologie de proză fantastică, Ed. ART, București, 2013, p. 42
7 Ibidem, op. cit., p. 42
8 op. cit., p. 42
9 Voiculescu, V., op. cit., p. 236
10 Ibidem, p. 236
11 cf. Lévi-Strauus, Cl., Rasă și istorie, Ed. Fides, Iași, 1996
12 Sorescu, R., op. cit., p. 48
13 Ibidem, pp. 240-241
14 Bécquer, G. A., op. cit., p. 127
15 Sorescu, R., op. cit., p. 50
16 De pe albumul Cantafabule, Electrecord, București, 1975
17 Vezi de asemenea textul piesei Norocul inorogului, despre fascinația «în oglindă» pe care, în cazul de față, un agent uman – copila inocentă – o exercită asupra unui pacient non-uman – unicornul.
18 apud Apostol, D., op. cit., p. 211.
19 Ibidem, p. 212
20 apud Apostol, D., op. cit., p. 218