Om al muntelui, poetul Teofil Răchițeanu aduce în lirica sa freamătul profund al naturii și istoriei ținutului natal, din Vlădeasa Munților Apuseni („Umblă noiembrie prin Codrii Vlădesei,/ Alb, jarul brumei îi arde și-i tremură”) unde s-a retras, fără a fi însă izolat în vreun fel de realitățile timpului actualității („Lăsai Târgul Clujului,/ Luai drumul Muntelui/ Ce și greu-i și ușor”), căutând și găsind acolo adevărata liniște a creației, în dulcea tradiție a culturii și limbii autentice românești. Lirica sa e simplă și limpede ca apele de munte, ce se adună de sub cetina brazilor și de sub umbra gorunilor, împrumutând din viersul popular duhul pătimaș al doinirilor evocatoare de mărețe figuri legendare din trecutul neamului: „Prin codrul bătrân rotat/ Trece Iancu povărat/ De prea greul gândului,/ De vaerul vântului,/ De plânsul izvorului,/ De nesomnul dorului,/ Codrului fârtatului,/ De pustiul stelelor,/ De descântul ielelor,/ De ursita lui cea rea,/ De, frânt, visul lui Horea,/ De pieptișul dealului,/ De greul Ardealului” (Doină Iancului).
Descendent vizibil (asumat) din cântecele pătimirii lui Goga, preluând și dezvoltând (cu atitudine polemică) motive încă fierbinți din jelania acestuia („Săracă țară bogată,/ Jelemi-i de tine, iar,/ Că «ciocoii vechi și noi»/ Te sugrumă și te-omoară! (…) Suspină Munții de-Apus/ Din adânc, de aur grei,/ Că, neadormiți, streinii/ Stau cu ochii tot pe ei” (Doină). Teofil Răchițeanu reunește în recentul volum, cu un titlu metaforic insinuat biografic, sugerând apropierea crepusculului său existențial, Lebăda când moare, cântă (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2022) numeroase doine, cărora le alătură, în aceeași tonalitate gravă, un însemnat număr de elegii. Totul pe coordonata meditațiilor asupra trecerii vârstelor, a iubirilor pătimașe, unele risipite, a tristeței la pierderea mamei, a singurătății ș.a. Totul preschimbat în cântec de jale, cu o melancolie în care vibrează însăși natura cu care se identifică: „În somn și eu ca tine-aud păduri/ Cum freamătă și ape-aud cum cură/ Și parcă-n glasul lor, atunci, l-aud/ Pe dumnezeu cum ființa și-o murmură.// Și câte-odată-aud și vijelii,/ Cum am văzut pe muntele Buteasa/ Și care, când și eu eram copil,/ Mai-mai era să ne dărâme casa.// Și greieri se întrec în visul meu,/ Care de care,-n molcomă cântare,/ Stau și ascult căci cântecul lor sfânt/ Îmi sufletul și bucură și doare (…) Ascult și mă-nfior. Văd și un foc/ Cu jar bogat, clipind la noi în vatră…/ Ci Maica mea,-ntr-un alt tărâm s-a dus,/ Nu mai s-a-ntors. Întoarce-sa vreodată?” (În somnul meu…), o natură ce devine cuib în sufletul său pentru a-l sălășlui pe Dumnezeu însuși: „Audu-le-n mine, largi, largi, tânguielile/ De greul veciei plângând Dumnezeu/ În cuibu-i ce-i sufletul meu” (Cui să cerșesc îndurare). Sentimentul iubirii neîmplinite rezonează, de-asemenea ceremonios, cu trăirea frustă într-un cadrul bucolic, în care apar, cu discreție, spontane ecouri livrești: „Te-aștept. Parcă de ani, de veci./ Tu nu vii! Tu nu vii! Tu nu vii!/ Amurge. Pe dealul cu viile/ Greieri-și cântă, somnoroși, liturghiile./ Singur sunt, și-nfiorat, îi ascult,/ Arborii umbrele-și lungesc tot mai mult./ E ora când ies din trunchi de fag zânele,/ Ora când, biruite de somn, mor fântânile…/ Vântul a tăcut, s-au liniștit stihiile,/ În ele însele se închid păpădiile./ Se astinge peste munți ultima rază de soare,/ Prima stea ca o floare pe ceruri înfloare,/ Se face noapte. Dulcineea mea așteaptă,/ Nu mai vii, nu mai vii! Vei veni vreodată?” (Nu mai vii, nu mai vii…).
Sunt nostalgice poemele lui Teofil Răchițeanu. Amărăciunea traiului pe care Octavian Goga îl denunța primește acum, la discipolul său, o anume neliniște interioară ce răbufnește surd în întrebări existenșiale: „Șed pe o piatră-n Munții de-Apus. Aud/ Tăceri cum își vorbesc în mine grele,/ Curg apele ca-n somn și duc. Tot duc/ Spre mare-amară-amarurile mele…// Ajunge-vor cândva, cândva. Preaplânsă/ De unde-atât, atât amar?, striga-voi,/ Îmi va-ngheța pe buze întrebarea” (Îmi va-nhgheța pe buze-ntrebarea). Nostalgia se îngemănează cu o stare elegiacă pe fondul trăirii unei singurătăți, mai degrabă însingurări, în mijlocul peisajului păduratic al Apusenilor, poetul refuzând însă peisagistica tradițională pentru a trăi emoția contemplării interiorizat: „Se desfrunzesc păduri în Munții de Apus,/ Sărutul brumei tot ce-atinge-omoară;/ Un fluture-a venit la mine-n geam/ Și-a înghețat, și codrul se-nfioară// De-un gând ce-n elu-și clatină-l. Adânc/ Se împaloare, ca de moarte, firea,/ Și frunzele pe văi, noianuri, cad/ Și nu le-oprește nimeni risipirea…// Și ceru-i nalt. Și sori în el se sting/ De parcă frunzele-ar fi de aur, greu/ O frunză-s și eu astăzi veștejită/ Dintr-un copac ce-i zice Dumnezeu…” (Se desfrunzesc pădurile…). În aceste singurătăți, în care, prin tot ce face, prin tot ce simte și trăiește, se știe apropiat, chiar vecin în datină, de Dumnezeu, astfel încât haloul iubirilor are un ecou tragic în sine: „Răstignită pe cruce sta dragostea mea./ Părăsită de toți și de toate plângea./ De jalea ei florile-n munți veștejeau,/ Teii sub care-a-nflorit sângerau/ (Teii din Cluj sub cari ne-am iubit/ Bătrânit-au, vai, vai! Și de jale-au murit!)/ Pustiite-s cu totul cărările mele/ Iarba uitării crește pe ele…/ Pâlpâie, tristă, deasupra-mi o strea,/ Dumnezeul iubirii amurgește în ea…” (Răstignită pe cruce).
Are, totuși, și momente exuberante, în care fredonează cântece de pahar, concepute în maniera aceleiași toastări pe care o făcea odinioară Octavian Goga, exultând frenezia populară din satul ardelean: „Cine-o făcut Fogodăul/ Nost’ și-l puse lângă drum,/ Vrem nu vrem a recunoaște,/ O făcut un lucru bun.// Aici, dup-o zi de trudă/ Scoți uiaga și paharu/ Bei, horești și sudui bine/ Și-ți îneci în vin amaru (…) Aici doruri, ofuri, gânduri/ Ți le-neci în câte-un vin,/ Duminica îți faci planuri/ Ce să vinzi, marți, la Hodin.// Aici mi-am aflat perechea/ (Eu, de cum am întâlnitu/ Am furat-o iute, iute/ Și-am, în fân, în pod, iubitu…) (…) Aici bei, horești și sudui/ Cum îți vine, și nu-ți pasă/ Nici de dascăl, nici de popa/ Nici de muierea de-acasă (…) Mi-o fost mai ușor dup-aia,/ S-o-mbunat în mine răul,/ De aceea, Doamne Sfinte,/ Ocolește Fogădăul!// Căci fără de el viața/ Mai grea mi-ar fi, mai amară./ Așa, prăpădit cum vezi-l,/ Nu l-aș da pe-ntreaga țară”! (Cântec în Fogădău, I).
Cu sentimentul că de-acum zilele-i amurgesc și Moartea-Doamnă e pe aproape, Teofil Răchițeanu își decantează tristețile firești, existențiale, în cântec („Lebăda, când moare, cântă”) cu un verb marcat de seninătate și de lucidă rostire de sine: „De-o viață tot merg și-s, acum, ostenit,/ Și singur de tot am rămas. Prin afunde/ Genuni de-ntuneric,/ Te, Doamne, tot strig./ Din golul lor, singur ecou-mi răspunde…/ La capăt ajuns-am de gând și de drum,/ Doar scrum și cenușă în urmă-mi. Pustiul/ Nainte-mi și, sus, stelele goale și reci,/ Și-n toate și-n tot, suveran, Preatârziul…” (În toate și-n tot…). Deși acest din urmă volum și l-a dorit oarecum testamentar, poetul încă mai are în suflet (e ușor de înțeles) destule ofuri pe care să le toarne în vers, spre mângâierea sufletului propriu și a multora altora care îi însoțesc de atâta vreme prezența.