În majoritatea proiectelor sale, Dorin Baba caută a destructura convențiile artistice exploatate în exces, sabotând cu premeditare stereotipurile de limbaj și confortul temelor comune. Poate de aceea, aproape fiecare nouă expoziție a ieșeanului este inedită atât în expresie, cât și în conținut. Versatilitatea și dispoziția euristică par a fi notele distinctive ale celor mai recente etalări publice.
Prima dintre acestea, la Galeria „Victoria” din Iași, invita la o discuție despre om, în contextul tentativelor de a disloca „umanul” din parametrii consacrați de o tradiție venerabilă. Ce relevanță mai are astăzi retorica umanistă, contestată acerb de pe poziții anti…, meta…, post… și trans-umaniste? Cum ne raportăm la rezultatele tehnicii și ale științei în continuă expansiune? Pentru a ilustra dezordinea ontologică și axiologică prezentă, Dorin Baba expune instalații sculpturale ce revizuiesc perspectiva obișnuită asupra corpului; acesta este aidoma unui ecorșeu viu – îmbrăcat în carne, dar accesorizat cu proteze, cabluri și tranzistori electrici, ori branșat la programul unui calculator. Hibrid antropologic, monstruos în aparență, omul cibernetic (cyborgul) este într-un fel „mai-mult-decât-omul”, sporindu-și performanțele fizice și intelectuale prin mixaj tehnologic. „Umanitatea” acestuia, în schimb, devine tot mai ambiguă, privilegiind artificiul și mai puțin natura.
Tot despre limite a fost vorba și în Ostentații, expoziția prezentată la Institutul Francez din Iași. Câteva holograme și instalații video au evocat tragicele evenimente din redacția săptămânalului de satiră Charlie Hebdo. Dorin Baba a repus în atenție chestiunea responsabilității artistului. Există constrângeri de natură morală, menite să „cenzureze” extravaganțele și transgresiunile artei? Care sunt acestea? Cum anume trebuie înțeleasă libertatea artistului? Este cumva ilimitată? Poate fi aceasta sursă de violență sau conflict?
Augmented Reality, proiectul în curs de la Muzeul ieșean de Artă (Palatul Culturii), invită la o reflecție asupra manierelor prin care noile tehnologii ar putea să „upgradeze” eficient limbajul artei, producând maniere alternative de expunere, dar și de percepție. Conceptul în cauză a fost propus de către Thomas Caudel, în 1990, vizând intervenții asupra realității imediate. Cum funcționează acesta în artă? Locul tabloului clasic, static, sursă a unei percepții „distante”, indiferente și reci, bunăoară, este luat de tabloul din care personajul… se mișcă, vorbește, dialoghează, clipește, zâmbește. Realitatea este astfel sporită sau augmentată prin altoi tehnologic (generări de sunet, imagine digitală, fluxuri video, senzori vigilenți), mobilizând dispozitive de recepție care mediază, „animă” și personalizează relația operei cu privitorul său. Contemplația este substituită de mobilitate și acțiune. Artistul mixează, interferează, așadar, două realități (fizică și virtuală), circumscrise acelorași parametri spațiali, generând scene interactive de comunicare, în care opera devine un partener… seducător și jovial.
În cele trei înfățișări publice tocmai evocate, Dorin Baba tatonează limitele „omenității”, artei și realității, căutând rezoluții cu bătaie spre viitor. Buna stăpânire a limbajului plastic de factură clasică este dublată de curajul asumării noutății – fie în ordine tematică, fie în cea a experimentului rafinat. Mereu sporite în posibilități, lucrările sale plac, încântă ochiul, dar ne și pun pe gânduri. Nu este oare tocmai acesta rostul artei?