O tulburătoare poveste despre maturizare, afecțiune, brutalitate, dragoste și abandon este Yen de Anna Jordan, montată în premieră națională de Adrian Roman la Teatrul “Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea (17-18 martie). Jordan este o autoare nou-promovată la noi; provine dintr-o familie de actori, a studiat și ea actoria, este regizoare și formator teatral, iar Yen a primit în 2013 Premiul Bruntwood. Conform propriei sale mărturii de pe blogul personal, Anna Jordan e influențată de John Sullivan și Sarah Kane. Or, ceva din atmosfera pulsională din textele acesteia – fără excesele angoasei de acolo – se simte și în Yen, dar dublată de o delicatețe traumatică a salvării…

Yen este o poveste londoneză ce filiază parcă romanele englezești de secol 19: Grasu și Bobbie sunt doi frați de 16, respectvi 13 ani, ce-și duc viața privind filme porno și jucându-se pe playstation, vizitați arareori de mama lor alcoolică. Au un câine pe care nu-l scot niciodată la plimbare, pentru că ar fi agresiv. Nici ei nu ies aproape niciodată.

În acest univers ciclic-închis apare la un moment dat intrusa, Jennifer, vecina de vizavi, cam de vârsta lui Grasu. Și universul își iese din țâțâni…

N-o să rezum întreaga poveste, pentru că ea are volute de semnificație ce trebuie parcurse de fiecare spectator. O să remarc doar fina, copleșitoarea scriitură a Annei Jordan, cu o atenție remarcabilă pentru detalii, pentru raporturile dintre personaje, cu o știință impecabilă a fracturării orizontului de așteptare care te-ar duce la un comod happy-end. Yen este o piesă contradictorie, neliniștitoare, imprevizibilă, la fel ca viața.

La fel de remarcabil este felul în care rafinamentul semantic al textului a fost transpus scenic de regizor și cei patru actori, păstrându-i-se inflexiunile delicate și accentuându-i-se contrapunctele traumatice, într-un discurs spectacular excelent articulat.

Adrian Roman a știut să canalizeze energiile interpreților pentru a obține exact acea combinație de emoție, sălbăticie, pulsiune instinctuală și fragilitate afectivă ce caracterizează și textul. Iar actorii și-au asumat cu o pregnanță și o expresivitate memorabilă biografiile eroilor jucați.

În Grasu, Andrei Cătălin a redat perfect acel amestec de virilitate ostentativă și otova, de cultivată indiferență afectivă și agresivitate caracteristică adolescenței masculine. Rolul lui Bobbie a fost jucat de Andrei Brădean cu o dezlănțuită energie copilărească, jucăușă, poznașă, dublată de o bine disimulată nevoie de afecțiune. Ambii eroi au, de altfel acest stigmat al afecțiunii pe care-l poartă de altfel toate personajele. Mama lor (interpretată cu versatilă maturitate artistică de Réka Szász) oscilează și ea, schizoid, între răspunderea maternă, protector-afectuoasă, și alcoolismul derivei sentimentale, al dezechilibrului intim, al traumei pe care o resimte și o transmite involuntar. Dar un rol uimitor, delicios, de o cuceritoare prospețime și o expresie a suferinței ce îți dă lacrimi face în acest spectacol Ana Șușca în rolul lui Jennifer, Yen. Voluntară și delicată, puternică și vulnerabilă, darnică în pofida durerii ce-o poartă și ea, Yen este salvatorul și victima acestui univers: substitut matern și tovarăș de joacă pentru Bobbie, tânără femeie ce atenuează contondența juvenilă a lui Grasu. Un chapeau sincer merită cu prisosință toți cei patru actori, pentru naturalețea jocului și forța de redare a acestei formidabile povești.

Decorul simplu și funcțional (Traian Tuță, Adrian Roman) și costumele ce i-au personalizat exact pe eroi (Carmen Prodan) au asigurat cadrul scenic al reprezentației, potențând interpretarea.

Yen este un spectacol bogat în secvențe care te zdruncină, cu un excelent condus slalom printre replici frisonante și sclipiri comice. Este o felie de viață pură și dură, fără nimic soapie. N-are nici melodrama știrilor de ora 5, nici crunta disperare a angoaselor Sarei Kane. Convinge tocmai prin această aparență de narațiune cotidiană, care o face familiară pentru fiecare din noi.

Este un spectacol pe care l-am privit cu multă emoție, dar despre care am scris cu o emoție și mai mare, abia controlată, într-atât de vie e reverberația sa în memoria mea sufletească. Or ce laudă mai mare se cuvine unui spectacol decât că-ți clatină echilibrul interior de câte ori ți-l aduci aminte?

[9 aprilie 2017; ora 16,30-17,45]