Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Echilibrul teologiei

Echilibrul teologiei

În Prezență și parusie (trad. Sorin Ovidiu Podar, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2012, pp. 151–170), Jean-Yves Lacoste, fenomenolog și teolog catolic contemporan, ne vorbește despre o teologie redusă la tăcere și despre o teologie asistematică. Gândită într-un mod dublu – atât ca discurs rațional despre Dumnezeu cât și ca tăcere – teologia este redusă la tăcere în primul rând de suferința și răul prezente în lume. Firește că există răspunsuri teoretice care caută să-L inocenteze pe Dumnezeu: lumea aceasta este considerată cea mai bună dintre lumile posibile, dacă se cântărește binele și răul prezente în ea; Dumnezeu își limitează kenotic puterea, pentru a asigura libertatea creației; răul se datorează păcatului oamenilor și îngerilor căzuți; răul nu are ființă, pentru că nu este decât o privatio boni. Toate acestea au în comun faptul că răul este mai întâi de toate o problemă teoretică, de aceea i se răspunde tot teoretic. Dar acest lucru este la rândul lui problematic, fiindcă nu răspunde cu adevărat suferinței personale, individuale, non-teoretice. De aceea, susține Lacoste, răspunsul compasiunii este mai adecvat, fiindcă nu se configurează ca o teorie; a vorbi despre un Dumnezeu compătimitor, care înțelege suferința și asumă crucea, nu ține de o problemă care-și caută soluția, ci de o atitudine în fața scandalului și misterului suferinței, de a suferi împreună cu celălalt. Reducerea la tăcere a teologiei de către suferință este esențială, oferind măsura teologiei oamenilor care sunt în lume, nici îngeri, nici preafericiți. A compătimi presupune a ne ruga împreună cu celălalt, a fi alături de el, nu a-i livra argumente despre sensul suferinței sale. Înainte de a fi un exercițiu intelectual, teologia se dovedește o „formă de existență” împreună cu celălalt, care depășește limitele solicitudinii heideggeriene (Mitsein și Fürsorge) (p. 154).
Hrănit din tăcere – „tăcere înțelegătoare” am putea spune, trimițând la spiritualitatea filocalică –, cuvântul teologic este mai întâi „vorbă vie, mai mult decât vorbă devenită text”. În aceste condiții, „Teologul este un om care vorbește întotdeauna într-un context, fără să aibe neapărat ambiția de a cuvânta dincolo de acest context, fără a avea neapărat ambiția ca al său cuvânt să supraviețuiască circumstanțelor care l-au suscitat” (p. 155). Cuprinzând în mod firesc dimensiunea teoretică și cea practică, teologia este deopotrivă discurs și iubire față de aproapele care ne cere să-i vindecăm sufletul, dar și trupul. Lacoste subliniază că „Logosul teologiei include și un praxis” și „teologia are un alt limbaj decât cel al cuvintelor, alte rațiuni decât cele ale conceptelor”, fiind deopotrivă o „artă a gestului” și o „artă a cuvântului”. Comunitatea de credință „nu poate spune adevărul decât făcând binele”, pentru că „urgența spunerii se leagă de urgența făptuirii” (pp. 156–157).
Îmbinând spunerea cu tăcerea, teologia se dovedește „un discurs lacunar” (p. 162), mărturisit, de altfel, de tradiția textelor teologice, adeseori contradictorii, scrise în limbi și stiluri diferite, imposibil de transformat într-o „mare narațiune” și de a deveni astfel ținta criticii postmoderne. Lacoste critică teoria lui Lyotard despre postmodernism ca sfârșit al epocii marilor metanarațiuni, lăsând la lumină o teologie care nu se poate organiza într-un sistem filosofic fără a deveni trădătoare: „orice sistematizare teologică poate să se vadă bănuită de infidelitate fundamentală” (p. 163). Textele Scripturii au o multiplicitate deconcertantă, sursele teologiei fiind, așadar, în mod evident asistematice, iar tradiția interpretărilor continue, Tradiția Bisericii, chiar când apelează la cunoașterea prin concepte, se află în slujba metaforelor, parabolelor și povestirilor biblice. Fără a fi un haos, asistematicul surselor biblice dă mărturie despre bogăția inepuizabilă a sensurilor pe care le conține. Critica sistemului Scripturii nu reduce însă interpretările la tăcere – spune Lacoste, sau, am spune noi, la legitimarea unei multiplicități postmoderne fără sens –, ci înseamnă „faptul de a lăsa textul biblic să se citească în ritmul lui propriu, cu întreruperile și tăcerile, cu toată dezordinea care domnește în acest corpus heteroclit” (p. 166).
Trăsăturile acestei teologii asistematice, lacunare și adesea redusă la tăcere susțin că, în primul rând, tăcerea teologică este legitimă pentru că este reclamată atât de suferința semenilor, cât și de lacunele textului biblic și, mai ales, de faptul că teologia încearcă să vorbească despre indicibil. Pentru că se scrie în marginile textului biblic, teologia excede conceptele prin imagini și simboluri, într-o interpretare anti-hegeliană. În al doilea rând, limbajul conceptual al unei anumite teologii este redus la tăcere de „non-conceptele biblice”: poeme, psalmi, metafore, parabole etc. „Limbajul nonconceptual, în mod central limbajul poemului și al narațiunii, nu e mai-puțin-decât-conceptual, ci mai-mult-decât-conceptual. […] Textul biblic nu e introductiv teologiei și limbajului ei. Ci oferă, dimpotrivă, un limbaj înaintea căruia conceptele noastre nu au nimic mai bine de făcut decât să […] tacă” (pp. 167–168). În al treilea rând, reducerea la tăcere a teologiei este și o „introducere la rugăciune”, în care textul se citește liturgic, întru-un act de mulțumire. Lacoste susține utilitatea teologiei asistematice tocmai prin faptul că teologia este mai mult decât sistem filosofic, ce își permite să nu răspundă discursiv tuturor problemelor puse, ci prin compasiune și dragoste, se dezvăluie ca o „manieră de a fi, mult mai mult decât o manieră de a vorbi” (p. 169). Ea nu încetează să rămână coerentă, dar are o „coerență microsistematică” (p. 170), vorbind despre Dumnezeu din lăuntrul iubirii.
Ne rămâne să formulăm încă o dată întrebarea dacă, în aceste condiții, Revelația creștină ar mai putea fi asimilată universalului filosofic, cu alte cuvinte dacă teologia ar putea răspunde particular, tăcut și asistematic în absența unui „universal” al Revelației. Cu toate că răspunsul nu poate decât să susțină universalitatea Revelației, termenul de „universal” este nepotrivit atunci când vorbim despre chemarea la viață, la mântuire, iar nu despre o invitație la a construi un sistem filosofic („Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă”, Ioan 10, 10). Revelația este universală prin apelul ei, pentru că se adresează tuturor oamenilor, dar nu constituie un universal filosofic, înghețat în perfecțiunea sa metafizică.
În fond, această atitudine particulară a omului care se roagă, căutând inspirația Duhului Sfânt este cunoscută în tradiția duhovnicească sub numele de discernământ (diakrisis). Virtuții discernământului nu-i lipsește nici lipsește nici tăcerea, nici cuvintele; istoria dogmelor Bisericii dovedește că răspunsurile au fost cu adevărat diacritice, după cum afirmă formula folosită de Sinoadele ecumenice: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă…”; în fața unei probleme contextuale a fost mărturisită și formulată o credință care a devenit explicit afirmație universală. Rămâne deci de înțeles că universalitatea nu este exclusă din aceste formulări contextuale, că gândirea diacritică poate oricând deveni gândire dogmatică, iar dogmatica poate constitui repere pentru o viitoare gândire diacritică, dar că această universalitate nu are ca scop constituirea unor concepte, de aceea nu poate fi vorba despre universalul pur al rațiunii metafizice. În definitiv, chiar dacă Duhul Sfânt nu lucrează în afara categoriilor și cunoștințelor noastre, inspirația Lui le debordează, le modifică și le schimbă sensul, de la metafizic la religios.
În concluzie, apologia lui Lacoste pentru teologia asistematică este deopotrivă non-hegeliană și non-postmodernă, situându-se echilibrat între cele două extreme – a totalitarismului conceptual și a refuzului fundamentelor metafizice practicat de postmodernismul nihilist. Fără a respinge cunoașterea adevărului, ea încearcă să scape de povara sistemului închis, precum și de relativismul unor păreri nesubsumate unei cunoașteri prin iubire, atentă însă la adevărul Revelației creștine. Faptul că teologia este multidimensională, atât din punctul de vedere al discursurilor, cât și din punctul de vedere al praxisului și rugăciunii, o plasează în istoria de dinainte de eshaton, în acum-ul unde vedem în ghicitură, dar vedem îndeajuns pentru a ne orienta pe calea mântuirii.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg