Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l-ai surpat și ai dăruit viața lumii Tale… (Ectenia pentru cei adormiți)

 

 

Valeriu Cristea considera că în parodia evanghelică a lui Creangă, personajul Ivan Turbincă joacă rolul lui Iisus. Criticul face, după cum menționează de altfel, „puțină teologie” pentru a demonstra că „eroul Evangheliilor și eroul parodiei evanghelice (căci o asemenea parodie vedem în Ivan Turbincă) au și luptă (în aceeași ordine) împotriva acelorași dușmani: diavolul și moartea. Și ca să nu existe parcă niciun dubiu că în parodie Ivan joacă rolul lui Iisus, în finalul poveștii, Moartea pune punctul pe i: «De mult erai tu mătrășit din lumea asta și ajuns la batjocura dracilor, dacă nu-ți intra Dumnezeu în voie mai mult decât însuși fiul său». Fiul lui Dumnezeu este Iisus. Așada, în Ivan Turbincă Dumnezeu îl înfiază de facto pe Ivan, face din el tot un fel de fiu […] la care pare să țină chiar mai mult decât la Fiul”1.
Înainte de a accepta ideea că Ivan joacă într-adevăr rolul lui Iisus în „parodia evanghelică”, să ne amintim începutul narațiunii și prezentarea personajului: „Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Și rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Și slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Și mai-marii lui, văzându-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i și două carboave de cheltuială. Ivan atunci mulțumi mai-marilor săi și apoi, luându-și rămas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai trase câte-o dușcă, două de rachiu, pornește la drum cântând.
Și cum mergea Ivan, șovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să știe unde se duce, puțin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăturalnică, Dumnezeu și cu Sfântul Petre, vorbind ei știu ce”.
Așadar, Ivan este „slobozit” de la oaste nu oricum, ci „cu arme cu tot, ca o anticipare a ideii că lui i se rezervă alte fapte, la cu totul alte dimensiuni. Cu mențiunea că el nu va folosi însă aceste arme pe parcursul narațiunii. Nu trebuie neglijat de asemenea un alt detaliu: bătrânului soldat nu-i displace băutura, un drog sub influența căruia se deplasează „șovăind” pe drum, de la o margine la alta. Sub influența băuturii, el își asumă o condiție ce-l apropie, până la un punct, de un celebru personaj al marii literaturi, Don Quijote. Cu respectul cuvenit pentru opiniile criticului Valeriu Cristea, îmi place să cred că personajul lui Ion Creangă nu joacă aici rolul lui Iisus. Bătrânul soldat se pare că nu cunoaște prea bine textul biblic, de altfel naratorul nici nu ne oferă informații că el l-ar fi citit. În schimb, ca soldat trăind în vecinătatea morții, Ivan (viitorul Turbincă) nu poate să nu-și amintească un fragment din Ectenia pentru cei adormiți: „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l-ai surpat și ai dăruit viața lumii Tale…”.
Ivan nu citește romane cavalerești până când i s-au uscat creierii precum personajului lui Cervantes, creierii lui nu sunt tulburați de lectură, ci de alcoolul care-l determină, la fel de donquijotesc, să facă ordine într-o lume bântuită de diavol și amenințată de moarte. Nu neapărat faptele lui Iisus le urmează soldatul, ci spiritul Ecteniei. Ivan Turbincă nu vrea să fie altcineva, el vrea să rămână el însuși, precum Don Quijote pribegind prin lume. Într-un fel, și el vrea să dăruiască viață lumii sale.
Ivan nu se îndoieşte nicio clipă măcar de autoritatea divină. Întâlnirea cu Dumnezeu îl marchează profund, producând o sesizabilă metamorfoză a personajului: „Ivan, atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmețit (operațiune inversă celei de a se ameți, evident, în sensul dobândirii lucidității necesare pentru a pune în aplicare planurile sale, n.n.), a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu”.
Rusul nu se pierde cu firea şi, spirit practic, îi solicită lui Dumnezeu să-i dea puterea de a elimina din lume ceea ce consideră el că ar ține de forța răului: „– Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagosloveşte-mi turbinca asta, ca ori pe cine-oi vrea eu să nu poată ieşi de aici, fără învoirea mea”.
Dumnezeu nu are absolut nicio reținere, negândindu-se la posibilele consecințe grave ale gestului său: „Dumnezeu atunci, zâmbind, blagosloveşte turbinca, după dorința lui Ivan”.
Din acest moment începe cu adevărat fascinanta aventură a lui Ivan Turbincă, pe care, după cum am mai spus-o, Ion Creangă o transcrie în modalitatea-i binecunoscută, mascând prin umor, fundalul unor semnificații de incontestabilă profunzime.
Dacă Ivan este departe de a se considera egalul lui Dumnezeu, el îi cere în schimb acestuia să-l învestească cu o autoritate care să-i permită acum să împlinească profețiile biblice. În universul vast, creație a divinului, Ivan consideră turbinca un loc în care să fie izolate şi anulate (ori umilite) forțele contrazicând cuvântul divin. Acelaşi Valeriu Cristea observa de altfel că turbinca nu este folosită niciodată împotriva omului (fie acesta şi boierul care-l găzduieşte pe Ivan în odăile bântuite de draci), ci împotriva dracilor (termen temperându-l pe acela de diavol) şi împotriva Morții înseşi.
Soldatul se răfuiește mai întâi cu diavolul, prezent în ipostaza detașat îngăduitoare de draci.
Spuneam că Ivan nu luptă cu armele sale de soldat. Pe diavoli îi domină prin cuvântul care pare să mai păstreze forța lui originară: „– Pașol na turbinca, ciorti! Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul”. Nu este iertat nici Scaraoschi: „– Pașol na turbinca! Scaraoschi, atunci, intră și el fără vorbă și se înghesuiește peste ceilalți dimoni, căci n-are încotro”.
În naivitatea sa Ivan nu știe că totuşi nu acum este momentul victoriei asupra diavolului şi, mai ales, că nu lui îi este hărăzită această victorie.
Mai rămâne atunci ca Ivan să se confrunte cu moartea, în acelaşi spirit al ecteniei.
Mai întâi, Ivan o izolează pe moarte de Dumnezeu, rezervându-şi lui însuşi rolul de a-i transmite Morții poruncile Creatorului:
„Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă şi acuş icneşte, acuş suspină, de-ți venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare şi-o anină într-un copac.”
Mai mult sau mai puțin conştient, Ivan începe chiar să-l corecteze pe Dumnezeu, făcându-i dreptate omului într-o sublimă încercare de a reinstaura viața veşnică. Nu omul trebuie să moară, ia Ivan hotărârea, ci vegetalul, fiindcă omul este unic, irepetabil, în vreme ce vegetalul repetă forme previzibile. Aşadar, nu oameni bătrâni (cum cere Dumnezeu), ci „pădure bătrână” trebuie să dispară, în locul oamenilor tineri şi al copiilor obraznici trebuie să piară, socoteşte Ivan, „numai pădure tânără”, respectiv „vlăstare fragede, răchită, smicele, nuiele şi altele de seama acestora”.
După cum bine se ştie, Dumnezeu îi transmite Morții, prin Ivan, ceea ce trebuie să facă în următorii ani.
Mai întâi, hotărăşte Dumnezeu, trebuie „să moară, trei ani de zile, numai oameni bătrâni”, pe urmă „numai oameni tineri” şi, după alți trei ani, „numai copii obraznici”.
Iată ce îi transmite însă Ivan Morții: ea trebuie să mănânce „trei ani de zile numai pădure bătrână” (de cea tânără nu cumva să se atingă!), apoi, alți „trei ani de-a rândul numai pădure tânără”, iar la urmă, alți trei ani, „numai vlăstări fragede, răchițică, smicele, nuiele şi altele de seama acestora”.
Ivan comunică morții poruncile lui Dumnezeu însă într-un mesaj codificat cultural, înlocuind sensul propriu al termenilor prin sensul figurat. Este ceea ce remarca de altfel Livius Ciocârlie: „Luând asupra sa să-i comunice Morții voința lui Dumnezeu, Ivan nu răstălmăceşte propriu-zis vorbele divine, dar le transmite metaforic. În loc să-i spună Morții că trebuie să ia sufletele oamenilor bătrâni, el îi cere să mănânce pădure bătrână iar moartea, neînvățată cu poezia, citeşte literal metafora lui Ivan şi începe să roadă la copaci”2
Dumnezeu îl ajută pe Ivan să înțeleagă bine textul după care a acționat. Este vorba de „surparea” diavolului și de umilirea morții, de călcarea acesteia, nu de anularea lor, fiindcă încă nu este ceasul: „Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ți s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ți-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul meu. De-acum ți-a venit și ție rândul să mori; n-am ce-ți face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci și Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai așa, degeaba, cum crezi tu”.

 

 

Note
1 Valeriu Cristea, Dicționarul personajelor lui Creangă, București, Editura Fundației Culturale Române, 1999, p. 267.
2 Livius Ciocârlie, Negru și alb, București, Editura Cartea Românească, 1979, p. 100.