Ultimul autor avut în vedere de Bellamy este Bourdieu care repudiază transmiterea operată de școală, deoarece ”sistemul educativ trebuie să producă indivizi selecționați și repartizați ierarhic odată pentru totdeauna și pentru întreaga viață”. Ceea ce vrea să scoată sociologul francez în evidență este că jocurile sunt deja făcute pentru proaspătul elev. Chiar dacă este să fie un elev talentat, gradul succesului său va fi contabilizat în măsura în care poate interioriza habitudinile și limbajul elitei. Rămâne de clarificat de ce sociologului francez i se pare că o educație care exclude tot ce are de-a face cu ”caracterul dezinteresat al culturii și cunoașterii” ar face mai puține stricăciuni în viața școlitului. ”Modul cel mai rațional de a exersa meseria de student ar consta în organizarea întregii activități din prezent în raport cu exigențele vieții profesionale și cu mobilizarea tuturor mijloacelor raționale pentru a ajunge, în cel mai scurt timp posibil, la această finalitate asumată în mod explicit”. Este exact genul de rotiță pe care actuala lume globală o cere. Fără a mai reveni la analizele lui Virno despre care am vorbit cu altă ocazie, observăm că unor tineri atât de pragmatic școliți spațiul de manevră mental pentru muncă și, mai ales pentru ceea ce rămâne în afara muncii va rămâne ocupat cu locurile comune. Virno arată că în absența unor vechi tipuri de comunități care își propagă cunoștințele în ”locuri speciale”, societeatea globală are drept ”loc special”, locul comun. Nu există practic nimic, în afara unor locuri comune internaționale, care să orienteze indivizii, în special tinerii bombardați de o cultură pop, identică cu sine în orice parte a globului. Astfel, locurile comune, spune Virno, devin asemeni unei genți de unelte, mereu gata de a fi folosite. ”Ce altceva sunt ele, aceste «locuri comune», dacă nu nucleul fundamental al «vieții minții», epicentrul acelui animal lingvistic (în cel mai strict sens al cuvântului) care este animalul uman? Școala pragmatică, a competențelor cum s-ar spune azi, devine într-adevăr locul violenței legitime simbolice, fiind o pregătire pentru locul care îi este menit fiecăruia când jocurile sunt deja făcute.
Transmiterea unor lucruri dezinteresate/inutile poate fi criticată la nesfîrșit din prisma criticii ”valorilor arbitrare” ale unei culturi impusă cu forța. Totuși, rămâne de văzut dacă netransmiterea nu va fi mai violentă sau chiar fatală pentru lumea post-adevărului care are nevoie de forță de muncă și votanți incapabili de decizii raționale. Reality-showurile îmi par a fi o bună oglindă a individului global imersat în locurile comune. Indiferent dacă se urmăresc indivizi bogați sau săraci, viața lor pare să se scurgă între aceeași paramentri extrem de plictisitori al unor nevoi ”de bază” (shopping, afaceri amoroase, o luptă pentru supremație ”simbolică”, producerea unei imagini extrem de artificiale, conforme cu succesul pe rețelele de socializare, o ”autoorganizare” a simulacrelor în care „autenticul” răzbate în momentele de păruială sau de violență verbală).
Un alt inamic, mai puternic decât vechile ideologii, și continuând cu forțe multiplicate societatea spectacolului este ceea ce astăzi se numește ”economia atenției” sau ”industria atenției”. Dacă Descartes disprețuia mulțimea de cunoștințe eronate transmise de școală, el totuși credea că transmiterea este utilă (după cum am văzut în numărul trecut) tocmai pentru ”formarea judecății”. Astăzi se vorbește de input/output/feedback. Industria atenției atacă tocmai această formare a judecății. Miza este crearea unui consumator care alege fără să discearnă. Orice. De la detergenți la președinți. Atenția devine punctul țintă, produsul (commodity) cel mai vânat în secolul XXI. Atenția este limitată și devine un factor limitant în consumul de bunuri și de informație (v. Media, Crowdcentric (2014-05-20). On! The Future of Now: Making Sense of Our Always On, Always Connected World. ISBN 978-1483412429. Retrieved 2 June 2015).
Dereglarea legăturii dintre memoria de scurtă și lungă durată este un scop pentru marile companii deoarece profirurile sunt realizare de viteza cu care oamenii consumă informațiile. Asta nu înseamnă doar înmulțirea jurnalismului făcut din titluri (clickbaite), ci și posibilitatea ca Google, ”să colecteze cât mai multe informații despre noi și să ne îndoape cu reclame … Fiecare click pe care îl dăm pe web marchează o breșă în concentrarea noastră, o distragere de jos în sus a atenției noastre – și este în interesul economic al celor de la Google să se asigure că vom clica cât mai des posibil. Ultimul lucru pe care compania dorește să-l încurajeze este lectura relaxată sau gândirea lentă, concentrată” (Nicholas Carr, Superficialii). În plus Google se dorește a fi și o ”forță morală” care să teylorizeze total munca minții, excluzând pe cât posibil subiectivitatea, ca sursă de eroare. Marissa Mayer, un executiv google, declară ”trebuie să încerci să faci cuvintele mai puțin umane și mai mult piese într-o mașinărie”. Atenția-produs este valoroasă numai în măsura în care indivizii pot deveni materia primă care rulează sistemul. Celebrului dicton ”mediul este mesajul” i se poate adăuga ”sistemul este habitusul”. El rulează cu atât mai bine cu cât creierul utilizatorului este mai puțin autonom, mai puțin capabil de autoorganizare și cu puține ziduri de rezistență în afara oboselii sau lipsei de resurse. Transmiterea clasică (logocentrică, lineară) este o unealtă prin care construim propria minte și lume. Diferit de computer, creierul își construiește singur atât softul, cât și hardul. E o ironie a sorții că în acest secol în care analogiile cu lumea computerelor și rețelelor par să explice totul, este clar că un algoritm funcționează cu atât mai bine cu cât are mai multe informații, în timp ce un creier – vor să ne convingă varii specialiști – ar fi mai bine să rămână gol, mereu gata să fie invadat de o viitură de informații. Nu este vorba doar de a ”dezmoșteni” (Bllamy) tinerii în măsura în care nu le mai transmitem o lume. Miza pare să fie mai mare. Un dezmoștenit poate recupera ceea se îi revine, chiar dacă cu prețul unei întârzieri și înstrăinări masive. Dar un dezafectat este condamnat iremediabil la viața într-o junglă informațională care cu greu poate deveni lume. Industria atenției este o industrie a creierelor dezafectate, incapabile de autoorganizare, aducând mai degrabă cu niște depozite de prefabricate.