Geneza Zeilor le este sete de Anatole France este un exemplu tipic de efect de biliard şi diadă psihanalitică. Lucrurile se petrec spre sfârşitul vieții scriitorului (1910) când un eveniment neașteptat, moartea Léontinei Arman de Caillavet1 îl aruncă într-un abis de disperare. Metresă și egerie a scriitorului, dispariția ei îl proiectează inevitabil în trecut. France revede deceniile de viață petrecute împreună cu ea2 şi, prin asociere, alte chipuri dragi dispărute. Alunecând din ce în ce mai profund în timp, ajunge la anii copilăriei, revede icoana tatălui şi ambianța librăriei pe care părintele său o ținea la Paris. Librăria era specializată în documente ale Revoluției franceze. Copil şi adolescent, Anatole petrecuse sute de ore printre rafturile pline de documente scrise şi imagini ale librăriei paterne, impregnându-se de spiritul tumultuos şi tragic al acelor ani. Cărți, gravuri, obiecte, hărți din fascinanta perioadă a anilor 1789-1794 îi reapar în memoria vizuală şi, dincolo de ele, în proiecție imaginară evenimentele, aşa cum par a se fi petrecut în realitate. Privările de tot felul inclusiv de pâine, atrocitățile, miile de oameni trimiși la ghilotină, masacrele din Vandeea si din Bretania, denunțurile din anii Revoluției îl conduc lent, dar inexorabil, către romanul tragedie al Zeilor. Durerea provocată de evenimentul imediat se sublimează în romanul despre revoluție, implantat departe în timp, în universul copilăriei.
*
În fundamentarea „gândirii laterale”, atitudine mentală susceptibilă a conduce la configurații ideologice inovate, Edward de Bono acordă un loc important hazardului care, prin însăsi natura sa imprevizibilă este susceptibil de a modifica o stare paradigmatică. „Când gândim lateral, înțelegem că un model nu poate să fie restructurat din interior, ci doar ca urmare a unei intervenții exterioare. Aşa că asteptăm intervențiile din exterior, pentru că ele au un efect provocator. Cu cât aceste intervenții sunt mai irelevante, cu atât există mai multe şanse ca modelul existent să se schimbe. A căuta doar lucruri relevante înseamnă a perpetua modelul curent” (de Bono 2003, 39).
Pentru a inova deci, ceea ce revine la implicarea limitată a serendipității, chiar dacă la început ea ne oferă o substanță aparent neinteresantă. Conceptualizat în Anglia, în secolul al XVIII de către Horace Walpole, serendipitatea are la activul ei o sumă impresionantă de descoperiri şi creații între legea gravitației a lui Newton (în versiunea legendă) descoperirea razelor X de către Roentgen pe când făcea cercetări asupra razelor catodice sau a radioactivității sau descoperirea cristalografiei de către Pasteur pe baza informațiilor din scrisoarea care i-o adresase industriașul Mittschelich. Important este faptul că hazardul existențial conceptualizat de efectul de biliard trebuie conştientizat în gândirea creatorilor pentru a deveni şi mai eficient.
Flaubert este târât în fata tribunalelor la numai câteva luni după apariția în foileton în Revue de Paris a Doamnei Bovary. Un singur aspect, considerat profund imoral de actul de acuzație, este reținut de tribunal din conținutul romanului – cel al unei tinere soții de notabil de provincie care își înşeală bărbatul sub însuși acoperişul conjugal. Flaubert este achitat în cele din urmă, dar experiența îl dezgustă. Se rupe de viața „mondenă” şi, dorind să se facă uitat un timp3, se refugiază în ceea ce el numeşte noua „Tebaidă”. Îngustimea unora dintre spiritele contemporane, incapacitatea lor de a se ridica deasupra unor considerente meschine și mai cu seamă la problematica superioară a romanului îl împing să schimbe de direcție tematică şi să dorească sa dea „ceva cu glanț şi retorică”. Este actul de naştere al hormo-ului lui Salammbô. Trebuie spus că lungul său voiaj în orient, împreună cu amicul Maxime du Camp, din anii 1848 – 1852, îi confortaseră gustul pentru subiectele exotice cu aureolă istorică. Dar factorul decisiv în lansarea pe noul făgaș a fost fără nici un dubiu procesul Doamnei Bovary – efect de biliard – gustul amar pe care i l-a lăsat l-a proiectat la extremitatea opusă a vectorilor lui de interes de până atunci, este foarte probabil că Salammbô, roman unic în secolul XIX prin dublul său exotism, cultural și temporal, n-ar fi văzut probabil lumina zilei.
Ernesto Sabato pune în acuzație motivațiile generale (nu ocazionale) pentru „[…] o zdrobitoare majoritate a scriitorilor care scriu din motive secundare: bani, faimă, amuzament sau pur şi simplu pentru că scriu cu ușurință, pentru că nu rezistă vanității de a-și vedea numele tipărit, pentru că resimt dorința de a evada din realitate sau de a se juca”. Motivațiile autentice, nobile, sunt mai degrabă: „[…] obscura, obsedanta nevoie de a-și mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Sunt martori, deci martiri ai unei epoci. Sunt oameni care nu scriu cu uşurință, ci cu sfâşieri lăuntrice. Sunt indivizi marginalizați, terorizați sau oameni aflați în afara legii. Oamenii aceştia visează oarecum visul colectiv. Dar spre deosebire de coşmarurile nocturne, operele lor revin din aceste zone întunecoase în care s-au adâncit şi s-au alimentat în mod sinistru, reprezentând expresia sau reflectarea acestor viziuni infernale” (Sabato 25 iulie).
Căci o viziune infernală a fost monstruosul, absurdul şi imoralul masacru al armenilor din imperiu în 1915 de către otomani cu ajutorul activ al arabilor și kurzilor, supletivi zeloşi ai călăilor turci. Contemporan evenimentelor, care îl şochează profund, în spiritul lui Franz Werfel ele se convertesc în hormo-incipitul şi substanța narativă a monumentalului Cele patruzeci de zile pe Musa Dagh.

 

 

Referințe bibliografice
Bono, Edward de (2003), Gândirea laterală. Bucuresti: Curtea veche.
Sabato, Ernesto (1988), Entre la letra y la sangre, Buenos Aires: Seix Barral.

 

 

Note
1 Madame Caillavet ținuse salon literar si politic la domiciliul ei, avenue Hoche din Paris, frecventat de crema protipendadei intelectuale si politice din capitala Franței. Galeria figurilor care îi călcau pragul este somptuoasă: Georges Clemenceau, Aristide Briand, Jean Jaurès, Charles Maurras, Raymond Poincaré, prințul şi prințesa Bibesco, Anna de Noailles, Marie şi Pierre Curie, Marcel Proust, Leconte de Lisle, Pierre Loti, Maurice Barrès, Sarah Bernhardt, actorul Lucien Guitry şi fiul său Sacha, sculptorul Antoine Bourdelle, Georg Brandes, Jules Lemaître, Colette şi Henry Gauthier-Villars, primul ei soț. Fiul d-nei Caillavet, Gaston de Caillavet, scriitor şi el, semnase împreună cu Robert de Flers Le Roi, Primerose, L’Habit vert (Fracul verde). Proust, care nutrea pentru Mme Caillavet „[…] o prietenie din copilărie, intermitentă dar tenace… A făcut din ea […] personajul Gilbertei Swann… „ (André Maurois). După dispariția ei, nora d-nei de Caillavet a continuat tradiția inaugurată de soacră şi a ținut salon la aceeași adresă din av. Hoche, salon onorat de Anna de Noailles, familia Poincaré, amiralul Lacaze, generalul Weygand, André Maurois, numeroși alți scriitori din epocã. Nepoata lui Arman, Simone de Caillavet, s-a ilustrat la rândul ei prin crearea propriului cerc literar care reunea Paul Valéry, Henri-Robert, André Maurois, Bernard Grasset şi mareşalul Pétain. Finalmente, Simone se va mărita cu André Maurois.
2 În timpul unei călătorii în America de sud, France o înşelase cu o actriță, ceea ce o făcuse pe Léontine sã sufere enorm. Episodul face însă parte din rătăcirile superficiale ale tinereții, pentru că France a rămas si după această aventură profund atașat Léontinei.
3 Se pare cã Virginia Woolf avea dreptare când, după Doamna Dalloway si Camera lui Jacob, care îi necesitaseră un efort considerabil si fuseseră atacate virulent de o parte din critică se confiază : « Cred că voi ajunge să scriu cărți ce mă vor ajuta să mă odihnesc după alte cărți ; o mare varietate de stiluri si subiecte ; […] » (Journal 7 nov.1828) Se pune deci să scrie Fluturii de noapte. Flaubert este şi el exact în această situație când trece de Doamna Bovary la Salammbô.