Există la unii scriitori un efect de biliard pe care l-am putea numi de transfer. Un roman la frontiera între mit şi universul oniric este Pădurea interzisă a lui Mircea Eliade. Din notele scriitorului privind geneza romanului aflăm că el n-avea deloc de gând să scrie un asemenea roman, al cărui hormo-incipit se naște dintr-un reziduu al unui proiect anterior, Apocalipsul, telescopat de o sugestie exterioară. Apocalipsul, proiect avortat cu sertare funcționând ca nişte probleme hermeneutice, îl obseda încă pe Mircea Eliade. Într-unul dintre aceste sertare-episoade, un tânăr student, Ştefan, se întâlneşte cu o fată în pădurea Băneasa, de lângă Bucureşti în august 1937. Întâlnirea era marcată de strania dispariție a unui presupus automobil la miezul nopții. Proiectul era la punctul mort şi ar fi rămas fără îndoială blocat pentru totdeauna, urmând eventual să fie regăsit după dispariția scriitorului în arhiva sa, dacă nu s-ar fi produs o întâmplare neprevăzută. Într-o duminică, calendarul afişa 26 august 1949, la doisprezece ani după scrierea episodului întâlnirii din pădurea Băneasa, Mircea Eliade, exilat între timp în Franța1, este invitat la Abația de Royaumont, în nordul Parisului. Or, vederea pădurii care se găseşte în vecinătatea mănăstirii şi conştiința ciudatei coincidențe a celor doisprezece ani, 1937 – 1949, produc în spiritul lui Mircea Eliade un efect de asociere bruscă cu pădurea de la Băneasa şi episodul abandonat al Apocalipsului, cu alte cuvinte un efect de biliard. În acest moment, Eliade are revelația deznodământului şi mai cu seamă cea a sensului episodului menționat care devine dintr-o dată hormo-incipitul unui nou proiect, cel care se va numi în forma finală Pădurea interzisă. Este vorba de o nouă structură de roman bazată pe un „ciclu perfect“ de doisprezece ani, omolog ciclurilor cosmice, pe care se grefează semnificații criptice mai adânci. Personajele episodului se reîntâlnesc după cei doisprezece ani în pădurea de la Royaumont de astă dată, moment în care se produce revelația identității protagoniştilor şi deznodământul, care are un cu totul alt sens filosofic decât în prima versiune. Se observă că pentru acest proiect, nu hormo-incipitul este declanşat de un eveniment, ci terminusul, soluția epifanică2 a anecdoticii. Iar soluția deblochează terminarea romanului, în impas de doisprezece ani.
Ne putem întreba, din cazurile prezentate, dacă efectul de biliard nu face decât să activeze o configurație „noetică” latentă în spiritul creatorului, deci nu are decât rolul de simplu declanşator-catalizator, sau dacă în plus alimentează cu materie noetică proiectul în gestație. Dacă ne aplecăm asupra cazului lui Rousseau şi a primei sale publicații, Discursul asupra științelor și artelor, stimulul se găsește în inima semantică a unui câmp problematic, în așa fel încât iluminarea chestiunilor cheie provocată de tematica concursului organizat de Academia din Dijon (evenimentul declanşator) produce ample efecte colaterale și declanşează scriitura (poate şi cu concursul sfaturilor lui Diderot). În cazul lui Mircea Eliade, nu un detaliu al anecdoticii sau de altă natură, ca în cazul lui Lamiel, declanşează reluarea proiectului Pădurii interzise, ci soluția estetico-mitică însăși a romanului. În acest caz, iar el nu este singurul, incipitul nu se găsește la început ci la sfârșit. Rerprecizăm că incipitul nu este pentru noi frântura de câteva cuvinte care deține întâietate scripturală a unei opere ci prima frânturã pe care se sprijină valoarea unei opere. Putem spune ca și Edgar Alan Poe în Philosophy of Composition că geneza romanului începe cu sfârșitul lui. Prin urmare, în acest caz și în cel al lui Rousseau, efectul de biliard acționează în mod mai complex decât simpla prelungire a unui conținut anterior.
Sentimentul de a avea nevoie de un asemenea „forceps” mental face ca unii autori să adopte în mod instinctiv un mod de viată capabil de a le procura stimuli exteriori abundenți și variați – opusul creatorului „în turnul de fildeş”, fie printr-o socializare cultivată în mod deliberat precum Henry James, fie printr-o existență vagabondă care îi duce în zone geografice sau în straturi sociale unde umanitatea trăiește situații limită. Nişe sociale strategice revelatoare pentru natura umană. Chateaubriand, Pierre Loti, Somerset Maugham, Hemingway, Francis Ponge au ilustrat cu brio explorarea unor astfel de zone.
Lui Henry James efectul de biliard îi furnizează sugestia proiectului, axul central sau inițial. Scriitorul bostonian, în spiritul căruia fierbeau nenumărate conținuturi informe, aparține categoriei de autori care au nevoie de un primum movens din exterior de care imaginația lor se acroşează într-un fel de simbioză pentru a produce o structură definită. Fixat din 1875 pe bătrânul continent, James frecventează mediile literare şi societatea mondenă până la două sute de ori în cursul unui singur sezon, după Joyce Carol Oates. Cel mai adesea, James stătea imobil și asculta ce se discuta în jurul lui. Din masa de flecăreli pe care le auzea, reținea câteva care i se păreau promițătoare şi pe care încerca să le exploateze într-o scriere viitoare. Așa s-au născut romanele lui cele mai cunoscute: Documentele lui Aspern, Vechiturile de la Poynton, Izvorul sfânt și uimitorul O coardă prea întinsă. Se spune că după ce a auzit povestirea care stă la baza intrigii Vechiturilor de Poynton, James ar fi cerut locutorului să nu-i povestească continuarea. Nu ținea să-și încătuşeze fantezia în formula unui simplu adevăr factual. Din Carnetele sale rezultă capacitatea lui particulară de a-şi grefa fantezia pe pretexte prinse în zbor. Putea fi vorba de o întâlnire, de un vecin de masă, de o anecdotă povestită în prezența lui la masă, de o remarcă care îi furnizează „germenele”, „sămânța”. „El se referă în mod frecvent la cutare sau cutare femeie de lume evocând în fața lui ceea ce n-ar fi pentru un altul decât o simplă bârfă. Şi iată că o idee germinează în spiritul mereu treaz al hipersensibilului James şi, imediat o intrigă se constituie. Ani şi ani vor fi uneori necesari romancierului pentru ca aceasta să ia formă. «Fluidul sacru al ficțiunii» vine atunci să magnifieze în momentul oportun prima anecdotă. Mai adesea decât ar vrea el însuşi, nuvela prevăzută ia amploare devenind aproape roman. Acesta va fi cazul capodoperei care este O coardă prea întinsă.” (Rivière 2016 5)
Condiția eficienței efectului de biliard jamesian este ca germenele să nu aibă prea multă substanță pentru a-i limita posibilitățile de dezvoltare, zborul imaginației. Scriitorul dă impresia că-şi înfundă urechile pentru a nu auzi decât ce trebuie şi cât îi trebuie pentru ca „imaginația lui să poată să se pună la lucru în toată libertatea, fără să fie încorsetată în tiparul unei povestiri prea precise sau prea elaborate”. Sămânța nu germinează imediat ci poate rămâne ani de zile în memoria lui James şi „să tâşnească într-o zi pentru a cunoaşte atunci împlinirea desăvârşită cum a fost cazul pentru Americanul” (M.-F. Cachin). Scriitorul proceda până la un punct precum culegătorii de folclor din secolul XIX. În ale sale Notebooks găsim în mod repetitiv însemnări de tipul : „Am fost frapat aseară de un lucru de care Jonathan Sturges […] mi-a vorbit: el ținea în zece cuvinte, dar lăsa, ca de obicei, să se întrevadă un subiect de nouvelle [în franceză în text]“ (James 1955, 225). În cazul lui James, efectul de biliard are o energie puternică dar nu participă decât în mod rezidual la calitatea substanței anecdoticii.
Un caz analog cu cel al lui James este cel al Eudorei Welty care, lucrând într-un salon de coafură din Jackson (Mississippi), asculta flecărelile clientelor. Istorisirile extraordinare pe care le auzea au constituit baza Omului pietrificat. Aici însă avem de-a face cu o culegătoare de folclor urban modern şi mai puțin cu un veritabil efect de biliard.
Scrisoarea asupra lui Joan Anderson trimisă lui Jack Kerouac de Neal Cassady, cu stilul ei puternic, „devastator”, unul dintre „cele mai bune lucruri scrise vreodată în America”, a schimbat destinul conceptiv al romanului Pe drum legitimându-se ca un efect de biliard devastator. Ea i-a declanşat lui Kerouac un asemenea brainstorming încât geneza romanului a fost mai degrabă o chestiune de scris în sensul mecanic al cuvântului decât de concepție.

 

 

Referințe bibliografice
Rivière, François (2016), James, le confident de ces dames, in Le Figaro littéraire, 3 mars 2016.

 

 

Note
1 Fugind de regimul comunist instaurat de trupele sovietice în România ocupatã.
2 În sensul lui Mircea Eliade de înțelegere bruscă a esenței sau a semnificației a ceva.