Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Elegia înghețului (I)

Elegia înghețului (I)

 

 

Motto:
Hiperboreea, zonă mortală a maimarilor minții

 

 

Nichita Stănescu este cel mai boreal dintre poeții noștri (seamănă întru aceasta cu Eminescu, cel care își trimitea zeii să devină „absconditus” undeva în Oceanul Valhallei). Observația este clasică în critica noastră, a făcut-o, de exemplu, Eugen Simion. Nordul și înghețul apar ca figuri recurente în poezia sa, în căutarea unei încremeniri care să fie opusă (chiar dacă similară) morții, sau o plonjare în apele subconștientului. Să comparăm enunțul din prezentul poem: „La frig cu noi și la gheață!/ Îmi voi dezbrăca trupul/ și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/ luându-și drept limită/ animalele mării” cu altul: „Frig nu-mi e decât la cuvinte,/ trupul l-aș fi vrut un chivot/ lăsat în păstrare de mai dinainte/ de alții cu înfățișarea lui cu tot.” (Existență, tu) Trupul chivot este o imagine absolut teologică, vizualizând taina pe care carnea noastră o poartă și o semnifică. Imaginea se asociază cu insistenta apariție în imaginarul lui Nichita Stănescu a oaselor, scheletului, respectiv pietrei, ca reducere la veșnicia mineralului. Iar recele provine de la cuvinte, în contrast cu fierbintele vieții. „Numai creierul meu este din Nord,/ trupul meu este totului tot din Sud,/ numai arcul ideilor îl încord/ ca s-aud săgeata trupului plecând, s-o aud. /…/ Zăpezi eterne, dorurile mele,/ de piatră trupul meu, și de pământ,/ timpul surâde printre stele/ surâde S de vorba «sînt»” (Confirmare) Litera este importantă aici, atom al realității. Și abstracțiunile algebrice ce i-au fost de atâtea ori reproșate țin tot de această „înghețare” a materiei în cuvânt. Apropo de litere: runa Algiz, care figurează un copac sau un om în poziția orantă, este simbol mitologic al Nordului. Țintă, punct fix de orientare, răceala calculului și a nopții.
Frigul (Măreția frigului) este celălalt pol care împlinește o poetică nichitiană a metamorfozei, vitezei, năucitoarei trans-substanțieri vizionare, o poezie a mișcării, și el înseamnă stază, trecere de la aparență la esență și, în context, încremenire, dincolo de fulgerătoarea petrecere a imaginilor viului. De aceea el trimite deopotrivă la naștere și moarte, naștere întru moarte, moarte întru naștere… toate vizibile în criptica melopee a elegiei a opta. Ca și la Eminescu, Hiperboreea este țara limită a luminii absolute, ascunderii, a nemuririi și a ideii reci. Elegia a opta. Hiperboreeana îi este deci dedicată. Ad litteram cuvântul dedicatoriu înseamnă nordul de dincolo de nord. Nordul suprem, al lui zero absolut la care dispare materia. Elegia aceasta este tematizarea nașterii. Vocea care vorbește în poem este feminină („Ea mi-a spus atunci”; „Ea aprinse deodată-o lumină”; „Ea își ridică deodată capul” sună începuturile celor trei părți ale poemului). Dar fără niciun fel de indicație asupra identității acestei voci. Trimiterea insistentă la naștere ar presupune o metaforă maternă. Dar citirea într-o perspectivă holistică a întregului poem, de altfel unul dintre cele mai criptice ale ciclului, ne sugerează că imprecisul Ea, născătoarea poetului, ar putea fi însăși poezia. Ca și la Ion Barbu, alt obsedat de răceala geometrică a nordului, poezia este scufundare în idee. „Lapona” lui Nichita îl duce de mână, „Aș vrea să fugim în Hiperboreea și să te nasc viu”, spre acest ținut regenerator. Cuvântul cheie din vers este viu, pentru că despre o înviere este vorba. Poezia rece a nordului abstract naște poetul viu.
„Aș vrea să fugim în Hiperboreea și să te nasc viu”, sub acest semn-mișcare stă întregul poem. Dar ce provoacă mișcarea? Este o consecință a lui: „Văzând lucrurile fixe ale alcătuirii mele”. Ce să fie aceste „lucruri fixe”: elementele imperisabile („oasele”, „scheletul” ființei) sau elementele esențiale ale sale? Și de ce ele impun (re)nașterea prin refrigerare? Întrebări sub lumina cărora se desfășoară poemul. Fuga spre nord este o retragere, o părăsire a lumii, cum se spune că ar fi procedat, ascetic, însuși poetul pe vremea când redacta ciclul Elegiilor. Sunt „lucrurile fixe” lucruri ale vieții ori ale morții? Greu de decis deocamdată. Abundența de întrebări presupuse de această uvertură ține de însăși esența temei poeziei. Se mai poate presupune ceva, cu deplină întemeiere cred, că „ea” este vizionară, că numai ea vede „lucrurile fixe”, sub iluzia amețitoare a mișcării. Asta duce la nașterea în dureri, indicată printr-o teribilă comparație „asemenea cerboaicei, pe zăpadă,/ în timp ce aleargă și urlă/ cu sunete lungi atârnate de stelele nopții”.
Strofa cheie, pivotul elegiei, este imperativul (mod verbal cu un rol important în poetica nichitiană) radical: „La frig cu noi și la gheață!/ Îmi voi dezbrăca trupul/ și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/ luându-și drept limită/ animalele mării”. În multe feluri poate fi interpretat acest refugiu polar și acvatic. Psihanalitic, este o regresie la originar, dar și abandonarea trupului, găsire a Adâncului în libertatea sufletului, rămas fără pavăză. Eliberarea de trup este un act poetic fundamental la poetul nostru, de aceea metaforizarea lui este printre cele mai dificile. Gestul are o dinamică și e indicat printr-un fel de numire directă, cinematografică, irealitatea este construită ca un film oniric. Eul purtat de născătoarea sa se supune acestui straniu ritual baptesimal în apele boreale. Este nașterea întru poezie. Importante sunt și consecințele acestui ritual. „Oceanul va crește, desigur, va crește….”. Cuvântul din vers care marchează ruptura poetică este „desigur”, dând acea iluzie de „teorie științifică”, devenită imagine poetică: un corp scufundat într-un lichid… Numai că aici nu corpul, ci sufletul dislocă o cantitate inimaginabilă de apă oceanică. Este oceanul simetric, dacă vreți, muntelui invocat de Blaga ca „îmbrăcăminte” necesară imensității sufletului. Regăsim și una dintre metaforele obsedante ale lui Nichita Stănescu: ochiul macroscopic, fiecare moleculă a oceanului devine „mare” cât un ochi de cerb (bărbatul cerboaicei de la început, firește). Sau cu mult mai mare… dimensiunile fiind relative în această lume. Apa originară este o „apă mărită”, dilatare exorbitantă, transgresiune a simțului vizual, anticipând a zecea Elegie. „Voi plonja într-o astfel de apă mărită” este o viziune hipnotică, psihotică, a unui uter oceanic, în care foetusul este lovit „de mari, întunecate, reci molecule”, într-o izbire de „browniene priveliști”. Îmi pare cea mai „cantabilă” dintre cele 12 Elegii (sic!), compoziția ei este elaborat muzicală, cu reluări ale motivelor și schimbări subtile de ritm, o solemnitate retorică, oraculară, pe care poetul o juca foarte bine și care este o notă permanentă a liricii sale gnomice.
Parafrazându-l iarăși pe Eminescu – „…poezia nu are să descifreze ci, din contra, are să încifreze o idee poetică…” – aș spune că, în virtualitatea acestei elegii, poezia are a se destrupa, nu a se întrupa. De aici fuga ei luminiscentă „spre roșu”, adică spre necuvinte, ca forme ale destrupării, prin imersie în apele amniotice ale pre-nașterii. Hiperboreea era mitologic o țară utopică, paradisiacă, în care locuitorii erau fericiți, nu îmbătrâneau, trăiau fără boli… Într-o astfel de țară, pindaricul poet de pe Dâmbu își proiectează poemul. Adică se proiectează pe sine, născut mitic de poezie. Viziunea, macro-vederea, o găsim în acest ochi oceanic, căci „nu există ochi pentru ce vine”, cum va spune în a zecea Elegie. „Fără putință de înec” este această imersiune între „browniene priveliști”, căci în acest adânc poetic se coboară la originile mișcării. Dar este o altfel de mișcare „fără putință de mers și de zbor”, un fel de mișcare interioară, în zigzaguri, cu „destin de spor”. Suntem într-o poveste a pan-germinației polare, din care, dacă ipoteza noastră că avem de-a face cu un mit al nașterii inverse (poezia îl naște pe poet) se susține, refugiul acvatico-boreal este o revelație a existenței în cosmicitate a poeziei. Poemul transmite un fel de neliniște, de agitație, ca și cum ceva iminent și foarte grav este pe cale a se petrece. „Să fugim în Hiperboreea” este iminența nașterii apocaliptice, cum se va vădi în continuare. Este o altfel de mișcare, „fără putință de înec și fără/putință de mers și de zbor”, deci depășind stihiile lumii patru.
Prima dintre cele două părți în care se scindează poemul ca tensiune lirică (secvențele numerotate II și III formează împreună a doua parte) se încheie simetric cu același memento: aș vrea să fugim în Hiperboreea. Atenție trebuie acordată proiecției optative, exprimarea frustă a dorinței de ceva, a intenționalității metafizice. A aruncării înainte „într-un aer mai curat – care e gândul” (Lauda omului). Sugestia mișcării este mereu pregnantă în lirica nichitiană, poet fascinat de spectacolul tragic al lumii în desfășurare și metamorfozare rapidă. Pornind de la modul „fizic” la cel simbolic. „Alergând, alergând mi se-ntețeau mușchii,/ scheletul alb ce-l țin în mine,/ ca marmura lui Michelangelo statuile,/ a început să se facă mai luminos, mai luminos,/ vertebră cu vertebră, os cu os” (Continuitate). Se vede în strofa aceasta a tânărului poet alegorizarea corpului care, aflat într-o mișcare (prin tunelul oranj, avea să spună mai târziu) fizică se dizolvă os cu os în lumină. „Aș vrea” presupune o linie a viitorului, o rugăminte… așteptarea unui răspuns de acceptare. La reluarea acestui refren comparația care fixează nașterea este schimbată, și, firește, ele trebuie citite în paralel. Elementele comune sunt urletul și alergarea („în timp ce aleargă și urlă”, respectiv „urlând, alegând zdrobită de zimții/ cerului vinețiu”). Deosebirea: prima secvență este centrată pe imaginea cerboaicei care naște pe zăpadă, a doua pe cerul înghețat care zgârie cu zimții vineții de gheață. Impactul acestor icoane ale durerii nașterii este extrem de puternic. Apoi se cumulează în avalanșă gerul, cerul, urletul de durere, stelele reci ale nopții, gheața tăioasă, lăsând din pumnalele ei („iceberguri risipite sub cer vinețiu”) sugestia a mii de răni.
Să anticipăm puțin, observând că Elegia oului, a noua, va începe, dimpotrivă, sub semnul ecloziunii călduroase, chiar dacă zborul și culoarea formează o continuitate: „Într-un ou negru mă las încălzit/de așteptarea zborului locuind în mine…” A doua secvență a poemului, ce conține, cum spuneam, părțile a doua și a treia, se situează într-un alt regim al imaginilor. Tipul lor de structurare de acum prevestește mai degrabă enigmatica lume a nodurilor și semnelor. În Plonjeu din ciclul Andru plângând (volumul Oul și sfera) lumea era sorbită de vortexul septentrional „Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,/ de brațe inutile, de avioane rupte…” (a se remarca des-facerea trupului, viziune recurentă a imaginarului nichitian). Pentru ca, la fel ca și în acest text, să culmineze cu strigătul triumfal „Înspre zăpadă totul! La gheață și la urși.” Cum este cu putință nașterea în acest univers sticlos încremenit? Poetul simte nevoia unei ieșiri din fluxul existenței, numai astfel se poate naște din poezie. Există a anume vehemență a metaforelor nichitiene, dar nu bazate pe o voință de a șoca. Noutatea experimentală a acestor metafore nu pare să-l intereseze în special pe poet. Nu coerența estetică a textului pare să-l ghideze principial, ci forțarea limitelor realității limbajului pentru a răzbi într-o altă dimensiune a lumii. Vizualul este foarte puternic, „gheață crăpată în iceberguri/ risipite sub cer vinețiu” este direct un tablou, o imagine de Aivazovschi, pusă în slujba vizionarismului stănescian. Ochiul este romb, inima este sferă (Autoportret în a patra dimensiune), reducția corpului la o geometrie simbolică are o intimă legătură cu travaliul urlat al nașterii poetice în liniștea polară, căci „Fără sferă și fără romb, în ruine/ fumegător îmi e chipul”. Sunt mișcări permanente ale textului ca oscilație vibratorie între ardență și îngheț. Zigzag. Dezordinea browniană din care se naște ordinea supremă a poeziei. Despre acest misterios proces este cea de-a opta elegie…

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg