Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Enigma dialogului Parmenide de Platon (IV)

Comentariile pe care Parmenide le face despre concepția „socratică” a ideilor, scrie Franco Ferrari, sunt de două feluri: prima chestiune se referă la extensiunea câmpului eidetic, adică la problema ce fel de genuri ale realității admit un anumit tip de ideal. După aceasta Parmenide prezintă o serie de obiecțiuni și de aporii legate de noțiunea de participare. În sfârșit, el abordează tema cunoașterii și funcționării ideilor (dynamis) odată ce s-a stabilit radicala lor separare de lucrurile particulare.
La niciuna din aceste întrebări Socrate nu este în măsură să furnizeze răspunsuri cu adevărat satisfăcătoare, chiar acolo unde sugestiile sale apar mai consistente din punct de vedere filosofic, el nu este capabil să explice și eventual să se apere în fața neînțelegerilor și a atacurilor lui Parmenide. Aceasta înseamnă că criticile acestuia din urmă sunt în măsură să-l facă pe Platon sau să abandoneze cu totul ipoteza eidetică sau să modifice planul general, se întreabă filosoful italian1?
În paginile precedente F. Ferrari s-a preocupat să demonstreze că o asemenea întrebare admite un răspuns cu totul negativ. Despre abandonarea ideilor nu se poate vorbi în niciun caz, în rest însuși Parmenide recunoaște absoluta exigență de a nu pleca de la admiterea unei asemenea entități (135b5-c3). Dar, nici de necesitatea unei adevărate și proprii remodulări a teoriei ideilor se poate vorbi, din moment ce, versiunea clasică a teoriei, aceea din Phaidon și din Republica dispune de instrumentele adecvate pentru a răspunde la aproape toate comentariile parmenidiene. Acestea din urmă, cu adevărat, presupun o serie de puncte de vedere cu totul inacceptabile din punct de vedere platonic, reprezentări pe care un om în mod natural dotat (euphyses) și experimentat (empeiros) ar trebui să fie în măsură să le dezvăluie și să le respingă în același timp. Din păcate, Socrate, datorită vârstei sale, nu corespunde încă acelui tip de om.
Prima parte a dialogului Parmenide, până la intervalul metodologic, pare să reproducă structura multor dialoguri de tinerețe ale lui Platon. Un personaj expert (sau aproape) într-o determinată topică este pus în dificultate și în mod aparent contrazis de faptul că este aici cel care suportă atacul lui Parmenide, deoarece, mai târziu era el cel care-i contrazicea pe ceilalți.
Contrazicerea era numai aparentă pentru unul care cunoaște bazele teoretice ale doctrinei ideilor și este în măsură să răspundă obiecțiunilor lui Parmenide pentru a salva ipoteza eidetică. Pe de altă parte, Socrate, așa cum am spus mai sus, este prea tânăr și nu este destul de antrenat pentru a putea răspunde la fiecare atac venit din partea lui Parmenide. Nu lipsesc detalii interesante în răspunsurile sale, dar în general el demonstrează că este încă imatur din punct de vedere filosofic și că are nevoie să participe la acel exercițiu (gymnasia), care ocupă partea a doua a dialogului.
În ce privește semnificația unu-lui ca obiect al celor două ipoteze și a celor opt raționamente, au fost date de către studioșii dialogului mai multe răspunsuri.
Unii s-au gândit la unu-tot al eleaților, la ideea de unitate, la ideea platoniciană în general (întrucât este hen epi pollois), la monada aritmetică și la individualul așezat în spațiu și în timp. Fiecare din aceste propuneri poate avea o anumită legitimitate, dar toate se expun unor obiecții decisive. Să vedem cum stau lucrurile în detaliu.
Luând în serios anunțul lui Parmenide, care declară că dorește să înceapă de la el însuși, adică de la propria ipoteză (137b2-4), unde se susține că unu se afirmă despre tot, adică despre Univers.
Determinările care-i sunt atribuite (sau negate) sunt acelea cu caracter fizic proprii universului parmenidian, iar scopul exercițiului ar consta în a-i arăta auto-contrarietatea eleatismului2, care ajunge să spună: „subiectul celei de-a doua părți a lui Parmenide este același, ca cele la care se referă raționamentele lui Parmenide și Zenon, adică despre Univers, considerat ca unitate sau ca pluralitate, și nu formele (ideile, în lat.) sau unu așa cum considerau neoplatonicii”.
Această interpretare are după părerea lui Franco Ferrari un avantaj semnificativ și o limită la fel de importantă. Avantajul constă în capacitatea de a explica aproape totala absență de trimiteri la idei în cea de-a doua parte a dialogului și în același timp impostarea fizicistă (și deci „parmenidiană”) a multora din argumentele expuse.
Limita, în schimb, stă în pretenția de a ignora cu totul sugestia formulată de Parmenide în 135e2-3, în care Eleatul îi invită pe preopinenți să înțeleagă prin tropos tes gymnasias și formele inteligibile.
Cu totul opusă acestei interpretări este poziția acelora care identifică unu și pe ceilalți cu ideea de unitate și cu aceea de multiplicitate.
Întregul exercițiu ar fi astfel dedicat ideilor și ar avea ca obiectiv să probeze existența unei co-implicări între ele. Faimoasa „minune” invocată într-o manieră destul de misterioasă de Socrate în prima parte a dialogului, și-ar găsi în gymnasia concreta sa realizare, constând în recunoașterea că ideea de unu este și „multiplu” și că aceea de multiplicitate este la rândul ei „una”. Suntem în fața ideii de amestec între idei (eide) destinată să se impună ca unul din nucleele teoretice principale ale ultimului Platon3.
Valoarea acestui demers stă în aceea de a lega exercițiul cu intervenția lui Socrate din prima parte a dialogului și de a stabili un raport strâns între Parmenide și reflecția despre dialogul Sofistul și cea a lui Philebos. Limita cea mare rezidă în incapacitatea de a explica prezența difuză în cadrul gymnasiei a argumentelor care se servesc de categorii spațiale și temporale, adică de motive care sunt inaplicabile formelor4.
Franco Ferrari conclude comentariul său cu sublinierea faptului că unitatea constituie fără niciun dubiu unul din atributele comune (sau ideale) ale formelor și care n-ar trebui să surprindă alegerea lui Parmenide de a echivala implicit ideea de hen (unu) și multitudinea participanților cu ceilalți diferiți de unu (ta alla tou henos); întregul exercițiu ar avea deci scopul de a rezolva – sau cel puțin de a ajunge la o soluție a aporiilor participării conținute în prima parte5.
Ceea ce am spus ne va duce la presupunerea că, în cea de-a doua parte a lui Parmenide, unu (to hen) coincide cu fiecare idee în mod indistinct, considerată fiind ca o unică unitate „monadică”, și care reprezintă de aceea Sfera inteligibilă în totalitatea ei; și ceilalți diferiți de unu (ta alla tou henos) – și pe ceilalți mulți (ta polla) ce coincid cu infinita pluralitate a lucrurilor empirice care participă la idei. Și alți studioși ca Allen R. E. și Meinwald C.C. îl consideră pe unu ca fiind asimilabil formei platoniciene în general.
Avantajul unei interpretări de acest fel constă în mod natural în capacitatea pe care o posedă de a pune împreună în mod organic cele două părți ale dialogului Parmenide. Acesta era dezideratul principal urmărit de F. Ferrari de-a lungul întregului său demers, pe care această interpretare este în măsură să-l rezolve. Limita la rândul ei, rezidă în dificultatea de a explica prezența mai multor argumente ce nu par deloc că pot fi reduse la schema care-l identifică pe unu cu ideea și pe cei mulți cu participanții.
Prezența multor argumente de natură aritmetică și geometrică i-a dus pe mulți studioși să identifice unu cu unitatea aritmetică sau cu monada, aceasta din urmă înțeleasă ca fiind un principiu al numerelor. S-a observat, de exemplu, că unu din care se generează numerele, în cazul celei de-a doua deducții (H1-D2) nu poate fi decât monada, mai precis monada de care vorbește Speusip6.
În rest, recursul destul de răspândit la exemple cu caracter matematic par să confirme prezența modelelor pitagoreice în spatele demonstrațiilor lui Parmenide7. Mai mult, aceleași paradoxuri zenoniene relative la mișcare, cu implicațiile de ordin matematic, nu par străine unor argumente dezvoltate în cursul exercițiului8.
În acest caz, trebuie menționat că discursul lui Parmenide se lasă condus în mod normal spre interiorul unei scheme de acest tip. De multe ori reflecțiile cu caracter matematic sunt însoțite de considerații legate într-un anumit fel de problema predicației, care nu pot în mod sigur să fie considerate matematice.
Gymnasia este deci considerată, așa cum Platon sugerează că trebuie considerată: un antrenament al minții, pregătitor discursului filosofic propriu-zis.
Acesta din urmă acționează asupra ideilor și eventual asupra principiilor, și deci și gymnasia poate atinge en passant aceste teme. Dar ar fi cu totul lipsit de sens să fie considerat în același mod ca un logos peri ideon kai archon, ca o tratare sistematică a ideilor și a principiilor. Este vorba, subliniază Franco Ferrari, de un training elementar căruia trebuie să i se supună tinerii membri ai Academiei platoniciene, pentru a-și însuși acel patrimoniu de instrumente conceptuale a căror abilitate dialectică se va putea întoarce folositoare în viitor pentru a ajunge la puterea adevărului.
Un discurs aparte ar merita alegerea făcută de Platon de a-i încredința lui Parmenide misiunea de a conduce acest exercițiu. El este un filosof extraordinar și foarte cunoscut, pe care Platon ajunge să-l definească „venerabil și teribil”.
Mai mult decât oricare altul, cunoaște puterea deducției, adică arta de a duce la extreme consecințe conținutul unei determinate ipoteze. Totodată, de la început el a demonstrat că este inadecvat față de presupusele categorii implicite ipotezei eidetice: el încurcă planurile, asimilează ideile participanților, concepe în termeni strict simetric relațiile care în schimb ar fi trebuit înțelese în sens asimetric. Ajunge chiar să ignore rolul părții raționale a sufletului ca izvor al unor relații directe ale omului cu lumea Ființei. Este deci figura cea mai puțin propice pentru a urmări rezultatele pozitive ale exercițiului, dar una din cele mai recomandate pentru a antrena un tânăr la rigoarea gândirii deductive și la sensul urmăririi a ceea ce este necesar să rezulte din întrebările bine meșteșugite.
Platon ne invită deci să considerăm exercițiul ca pe o pregătire la practica filosofică propriu-zisă. Acest lucru înseamnă că un raport intrinsec și direct între prima parte a dialogului și gymnasia nu există, Unicul obiectiv al dialogului este acela de a rezolva aporiile și dificultățile ieșite din controversa dintre Socrate și Parmenide. Acest obiectiv există, comentează Franco Ferrari, în măsura în care considerăm că exercițiul își propune să întărească capacitățile dialectice ale discipolului, adică să facă posibilă susținerea unei conversații abstracte.
Ceea ce noi am anticipat în Sfera inteligibilă, n-a fost altceva decât urmărirea firului metafisic (teologic) dezvoltat de Porfir și continuat de Proclus în jurul Unu-lui, adică acela al structurii ontologico-ierarhice a realității cu expunerea unei structuri ierarhice a nivelurilor ființei plecând de la Unul absolut, un demers de o complexitate maximă, care merge până la izvoarele ultime ale realității. O dizertație despre Unu care este Unu, și care nu este nimic (nulla) dincolo de Ființă.
Exercițiul (gymnasia) este deci o analiză non imediată legată de teoria ideilor, adică de filosofie, care devine extrem de folositoare pentru construirea unei personalități puternice iubitoare de adevăr.
Cititorul interesat de gymnasie, la fel ca tânărul discipol la care se adresează Parmenide, este introdus într-un spectru de probleme prezentate în forma unui rigid raționament. Anumite argumente conținute în cele opt deducții au în mod sigur un raport cu aporiile despre idei din prima parte a dialogului. Dar acest lucru nu înseamnă că ele furnizează o soluție definitivă a acestor dificultăți; mai degrabă fac posibile alte implicații, cel mult scoțând în evidență natura lor adevărată.
În general, realizarea concretă a gymnasiei confirmă limitele abordării fiziciste și a localizării spațiale pe care fără niciun dubiu o putem afirma că prin intermediul lui Parmenide, Platon și-a propus s-o pună în lumină. Limitele unei asemenea abordări a teoriei ideilor, a avut precis în minte obiectivele polemicii, dinăuntrul și din afara Academiei. În acest sens cititorul dialogului este invitat, chiar dacă nu în mod direct, să abandoneze punctele de vedere greșite privind ipoteza eidetică.
În interiorul acestor opt serii de raționamente ale gymnasiei nu lipsesc trimiterile la elementele teoretice semnificative ce fac parte din bagajul doctrinei ideilor: distincția dintre ființa identitară și cea predicativă, rolul participării, diferența categorială între idei și participanți și deci incomensurabilitatea dintre cele două planuri supuse dezbaterii fac o trimitere directă la dezbaterea pusă în scenă de Platon.
Exercițiul cerut și condus de Parmenide nu intenționează să rezolve dificultățile ipotezei eidetice și mai ales nu dorește să construiască o filosofie sistematică. El își propune obiectivul de a antrena un tânăr inteligent, pregătindu-l pentru dificultățile raționamentului filosofic. Făcând acest lucru, exercițiul se întoarce asupra dificultăților întâlnite în prima parte și în același timp evidențiază premisele logice, epistemologice și lingvistice, fără însă să furnizeze soluții definitive.
Este vorba în realitate de o măreață gimnastică a minții la care trebuie să i se dedice oricine dorește să se apropie de practica filosofiei. Dialogul Parmenide rămâne peste milenii oglinda de necontestat a platonismului și o formă de scriitură prin care s-a anticipat filosofia analitică.

 

 

Note
1 Cfr. Lui Franco Ferrari, Introducere la dialogul Parmenide, BUR, Milano, 2004, p. 97.
2 Cel mai mare reprezentant al acestei linii interpretative este azi Luc Brisson (1988), Platone: Parmenide, ed. îngrijită de A. Riccardi, Loffredo, Napoli.
3 O interpretare de acest fel este foarte bine susținută de Rickless S. C. (1998), How Parmenides Saved the theory of Forms, „Philosophical Review”, 107, pp. 501-54, pentru care salvarea teoriei ideilor ar fi garantată numai de abandonarea unor principii centrale în versiune standard. În particular, Platon ar fi respins principiul prin care formele sunt absolut unitare și cu totul lipsite de contradicții în interiorul lor. Scopul exercițiului ar consta în demonstrarea necesității de a abandona acest principiu.
4 Aceasta este considerația critică făcută de Fronterotta, F., (2001a), Metexis. La teoria platonica delle idee e la participazione delle cose empiriche, Scuola Normale Superiore, Pisa.
5 Fronterotta, F., (2001a), 296-97 ce prezintă în modul cel mai clar această ipoteză interpretativă: “(…) s-ar putea spune că în contextul celei de-a doua părți a dialogului analiza relației între unu și cei mulți trimite în realitate la raportul dintre idei și lucruri).
6 Cfr. lui Graeser, A., (1999), Prolegomena zu einer Interpretation des zweiten. Teils des Platonischen Parmenides, Haupt, Bern.
7 Cfr. Iamblichos, Summa pitagorica, ed. îngrijită de Francesco Romano, Bompiani, Milano, 2006, Iamblichos realizează în acest grandios proiect filosofico-științific, mai precis acela de a revizita și refonda doctrina neoplatonică a lui Plotin și a lui Porfir în mediul tradiției pitagoreice și neopitagoreice. Pitagoreismul și platonismul au constituit în acest proiect două fețe ale aceleeași medalii, a cărui valoare ar fi trebuit să dea o nouă viață filosofiei clasice.
8 Întreaga secțiune dedicată misteriosului proces de îmbătrânire și în același timp de întinerire a unu-lui (151e3-155d5) a fost interpretată în lumina paradoxurilor zenoniene cfr. Toth, J., (1994), I paradoxi di Zenone e il Parmenide di Platone, Officina Tipografica Napoli, unde se vorbește de așa-zisa „consecvență duală”.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg