Consiliul
Județean Cluj
Epopeea „Țiganiada” în actualitate (I)
1. Autorul și destinul manuscrisului
Referințele cu privire la biografia marelui învățat iluminist transilvan Ion Budai-Deleanu (n. în 6 ian. 1760 la Cigmău, lângă Hunedoara – mort la 24 august 1820 la Lemberg în Galiția Austriacă) sunt puține și succinte. Descinde dintr-o familie care a dat mai mulți preoți uniți cu Roma și cărturari. Face studii la Blaj, apoi la Viena, unde obține titlul de doctor în Teologie. Învață, în afară de germană, latina, italiana, franceza și citește asiduu pe autorii clasici ai acestor literaturi.
Pe la 26-27 de ani se întoarce la Blaj tobă de carte și încearcă să se preoțească, dar renunță în urma unor conflicte personale cu episcopul unit de atunci Ioan Bob, un om mărginit, avar și simoniac, care îi persecuta pe oamenii învățați1. Pe acest episcop, autorul nostru îl va pironi mai târziu în cuvinte crude. Nici nu putea exista cale de împăcare între cei doi, deoarece fratele scriitorului, Aron Budai a fost implicat într-o tentativă de scoatere din scaun, de „lepădare din vlădicie” prin pensionare forțată a episcopului Ioan Bob2. Așa se face că Ion Budai-Deleanu se exilează la Lemberg, în Galiția (azi Lvov, Ucraina) unde, în 1787, ocupă prin concurs un post de secretar pentru care se cerea cunoașterea limbii române, post necesar administrației imperiale pentru traducerea vechilor hrisoave românești provenite din Moldova. După vreo zece ani este avansat „consilier”, adică judecător al Tablei Imperiale, post în care rămâne până la sfârșitul vieții. Pe la anul 1815, mitropolitul cărturar moldovean Veniamin Costachi îi face o ofertă să vină profesor la Școala Teologică de la Iași3, dar nu se știe de ce Budai-Deleanu refuză. Moare la 24 august 1820 și este înmormântat la Lemberg.
Nici destinul scrierilor sale nu a fost mai puțin zbuciumat. Manuscrisele sale, netipărite, rămân moștenire în familie, o familie în care, în timp, nimeni nu mai știa românește. Abia în 1868 „manuscrisele lui Ion Budai-Deleanu vor fi achiziționate, cu suma de 400 de galbeni, de la nepotul său, Tytus Lewandowski, şi depuse de către Gheorghe Asachi, la Biblioteca Centrală din Bucureşti, de unde vor trece apoi la Muzeul de Antichități, iar în 1903 la Biblioteca Academiei. Abia de acum, după ieşirea din acest labirint aproape imposibil, opera avea să-şi reinventeze propria posteritate”4.
Țiganiada a fost mai întâi publicată parțial și fragmentar de către un anume Theodor Codrescu, într-o revistă de circulație nerelevantă, „Buciumul român”5, prin anii 1875-1877, și abia după Primul Război Mondial, în 1925, deci la aproximativ o sută treizeci de ani de la data scrierii, a apărut textul complet într-o ediție de sine stătătoare, realizată de către Gh. Cardaș la Editura Casei Școalelor. Intervalul, de la scrierea epopeii până la data tipăririi ei în volum este unul enorm în Istoria literaturii, având în vedere că viața în genere nu stă pe loc, limba evoluează și problematica vremurilor se schimbă, adesea substanțial. Cum bine s-a mai spus, Țiganiada „a fost anexată, dar nu asimilată de o literatură care își făurise, între timp, alte căi”6.
Textul lui Budai-Deleanu a stat mai bine de un veac netipărit, închis în sine ca literă moartă, neasimilat în evoluția limbii și nu din vina lui. Între timp, în istoria generală a României s-au petrecut evenimente cruciale, au fost orele astrale ale literaturii ei, a trăit generația clasicilor, Transilvania natală a lui Budai-Deleanu s-a unit cu România, s-a produs peste tot prin școală și prin administrație o expansiune naturală a limbii literare din Vechiul Regat, s-a uniformizat limba și a început procesul lent și adânc de edificare a unui suflet românesc, unul și același în toate provinciile istorice. În acest context, ce mai putea să spună publicului cititor din afara Transilvaniei o epopee parodică în exemplar unic al genului, complicată ca întocmire sintactică și întunecată ca înțeles, din cauza lexicului ei regional și arhaic? Și cu toate acestea, textul lui Budai-Deleanu a învins prin virtuțile sale literar-comice intrinseci și a convins pe marii oameni de cultură din capitala României întregite să îl pună în circulație în mediile academice și în programele școlare.
2. Alegoria și construcția utopiei
Că „Țiganiada” este o alegorie, acest lucru este afirmat explicit și cu claritate de către însuși autorul epopeii, în „Epistolia închinătoare către Mitru Perea” (Petru Maior), care ține loc de Prefață7. Cine sunt de fapt țiganii? Atunci când se referă la ei, ca un fapt neobișnuit, Budai-Deleanu scrie la persoana întâi pural, adică se autoinclude în „ceata” țiganilor și pe sine, Leonachi Dianeu, precum și pe prietenul său Mitru Perea, adică pe Petru Maior, ambii după cum spune Budai însuși cu numele „strămutate” prin anagramă. Această parte a ficțiunii a dat naștere la neînțelegeri hilare și mulți cititori, unii chiar de condiție formală intelectuală, au picat testul de inteligență față de această autoironie rafinată și au tras încheierea că Budai-Deleanu însuși se declară țigan, ba încă îl declară la fel și pe Petru Maior, în pofida avertismentului dat de autor în același loc că este vorba de o alegorie, că „prin țigani să înțeleg și alții carii tocmai așa au făcut și fac”8. Deci nu este vorba de o țigănie în sens rasial, ci de una în sens moral, de o altă nație decât cea țigănească, în care unii membrii ai ei tocmai așa au făcut și fac precum țiganii. Pe de altă parte ar fi și o imposibilitate materială flagrantă să susțină cineva că cei doi corifei ai Școlii Ardelene ar fi fost țigani, atâta vreme cât aceștia provin din familii care au dat adevărate dinastii de preoți greco-catolici și cărturari. În esență, Țiganiada este o alegorie, pe vechiul principiu al fabulei, care zice: mutato nomine, de te fabula narratur.
În sprijinul acestei trăsături alegorice vin și referirile lui Budai-Deleanu la instituțiile și oamenii acelor vremuri. Adresându-se direct lui Petru Maior din Sasreghen (Reghin), îi zice că: „Am înțăles eu aici, că și tu ai scris ceva foarte bun pentru țigani și scriind adevărul ai atins pe voievodul cum să cade”. Referirea este făcută la lucrarea Protopapadichia a lui Petru Maior, scriere polemică la adresa episcopului Ioan Bob, șeful Bisericii Române Unite fiind numit aici „voievod” al țiganilor, în sensul că este unul care a făcut și face precum țiganii. Acest episcop, zice Budai mai departe, că: „de cându-i n-au suferit neamul său și n-au făcut nice un bine, ci numai au strâns părale, ca să îmbuibeze pre boieri”, adică propria sa camarilă, și încă: „nătărăul acela tot trăiește și împute lumea!”. Afirmația potrivit căreia „n-au suferit neamul său” se referă probabil și la faptul că episcopul Ioan Bob a fost cel care i-a alungat din Blaj pe toți cărturarii marcanți ai Școlii Ardelene, dar și la un episod în care acesta s-a dovedit a fi trădat chiar poporul român al cărui arhipăstor era. Anume, în anul 1792, la presiunea făcută asupra lui de către membrii Sinodului, episcopul greco-catolic Ioan Bob merge și el la Viena împreună cu episcopul ortodox al Ardealului Gherasim, spre a prezenta Împăratului doleanțele națiunii române din Transilvania conținute în Suppelx Libellus Valachorum, dar în Dieta de la Cluj, atunci când este interpelat, el declară că nu a fost de acord niciodată cu multe dintre revendicările Supplexului9.
Așadar, țiganii provin din India și limba lor „se grăiește acolo până în zioa de astezi”. Ei sunt rătăcitori prin lume, țara în care s-au născut nu este a lor, ceea ce îi amintește scriitorului că și pentru el țara în care s-a născut îi este „mașteră”, mamă vitregă, aluzie răspicată la faptul că în Transilvania aflată pe atunci sub stăpânire habsburgică românii nu aveau drepturi politice.
Acțiunea epopeii se petrece în „Țara Muntenească” pe vremea domniei lui Vlad Țepeș. Românii se aflau pe atunci în război cu turcii sau, în plan mai general, era vorba de un război între creștini și păgâni. Vlad Vodă îi slobozește pe țigani din robie și îi convinge să i se alăture în luptă împotriva turcilor, scop în care îi înarmează pe bărbați și caută să îi organizeze militar. Drept răsplată le promite țiganilor că, după câștigarea victoriei, le va da și lor o moșie, pe care să se stabilească definitiv și să își întemeieze și ei o țară a lor. Cu tot tonul continuu, general și permanent burlesc, „Țiganiada” lui Budai-Deleanu se vrea a fi o epopee legendară a unei Întemeieri, mai exact a ratării unei Întemeieri și, prin aceasta, caracterizată printr-un final discret tragic.
Potrivit cu canoanele genului epopeic clasic antic, acțiunea în „Țiganiada” se desfășoară pe două planuri, pe cel real istoric și pe cel supranatural. Țiganii merg la război, dar destinele, aventurile și avatarurile lor sunt influențate de duhurile bune și rele care îi ajută sau le zădărnicesc acțiunile, de forțele personificate ale Binelui și ale Răului. Pe de o parte, Satana nu se împacă cu ideea că un domnitor creștin, Vlad Țepeș îi va birui pe turci inclusiv cu ajutorul țiganilor și, deci, le provoacă acestora din urmă tot felul de nenorociri. Pe de altă parte însă, în ajutorul creștinilor și implicit al țiganilor intervin prompt și decisiv Sfântul Prooroc Ilie și arhanghelii din cer, spre a dejuca malversațiunile dracilor.
Epopeea începe chiar cu un astfel de incident. Un țigan bătrân numit Goleman, cu trecere în șatră și orator experimentat, începe să zică țigănimei un cuvânt de îmbărbătare înainte de plecare la război, zugrăvind în culori atrăgătoare viitorul lor de bunăstare care va fi atunci când vor fi împroprietăriți și vor putea și ei să se țină numai de ospețe, așa cum de obicei înainte de războaie țăranului i se promitea pământ, dară Satana vrea să discrediteze această fază persuasivă a discursului platonic. În consecință dracul ia chip de cioară, se rotește pe deasupra adunării țigănești și se cufurește fix în barba lui Goleman, stârnind ilaritate și fel de fel de presimțiri bune sau rele, ca în superstițiile romanilor din antichitate care, înainte de a pleca la război, consultau auspiciile (avis specios, traiectoria zborului păsărilor pe cer). Însă nici Sânt Ilie nu doarme și pe loc lovește cu trăznetul pe neagra epifanie a lui Ucigă-l toaca.
Drama contiună în aceeași manieră de amestecare a planului real cu cel mitologic, în cea mai curată anticipare a romanului realismului magic, care urmează să se nască abia un secol și jumătate mai târziu. Un tânăr și mândru țigan mai de soi, „voievodul zlătarilor” Parpanghel se logodește cu cu o frumusețe de fată numită Romica, un fel de reeditare a eternei povești de dragoste între Romeo și Julieta. Satana, ca să strice fericirea tinerilor, o fură pe Romica, iar nefericitul Parpanghel, plecat în căutarea logodnicei sale, este purtat de duhuri prin tot felul de ținuturi fermecate și pline de năluciri. Îi avem aici pe Shapeskeare și pe Dante repovestiți pe țigănește. Nici în plan real, în tabăra de război lucrurile nu merg fără poticniri. Ca să încerce vitejia țiganilor, Țepeș Vodă vine nopatea la ei îmbrăcat turcește și se preface a-i lovi. Dând dovadă de lașitate, țiganii în loc să se bată, cer îndurare de la falșii turci. Provocarea a prins bine, pentru că atunci când au năvălit adevărații turci, țiganii s-au bătut cu toată vitejia, ca niște oșteni adevărați. Și iarăși, sfinții se adună în rai și fac sinod, pentru a discuta cum să-i ajute pe creștini, Estimp, Satana la rândul lui face ședință cu dracii în iad, cu scopul de a-i ajuta pe păgâni. În deznodământ Vlad Țepeș, cu ajutorul Sf. Arhanghel Mihai bate oastea păgână ajutată de Satan și o risipește. Țiganii capturează din întâmplare o parte din proviziile turcilor și Romica este readusă prin metode vrăjitorești înapoi în șatră. Parpanghel face nuntă mare cu Romica și aici el povestește mesenilor peripețiile sale prin iad și rai. În final, cu burțile pline, țiganii țin sfat asupra formei de guvernământ pe care ar dori să o dea viitoarei lor țărișoare, cam în stilul ședințelor de CPUN de la începutul anului 1990, dar de la dezbateri ajung la ceartă și apoi la o bătaie generalizată, soldată cu mulți morți și răniți, după care ei se împrăștie din nou în patru vânturi și rămân nomazi până în prezentul istoric contemporan naratorului.
Ceea ce pune în mișcare gloatele țigănești este o utopie politică, visul țiganilor de a avea și ei o țară a lor, organizată în forme de guvernământ după cutume proprii, dar și o utopie economică comunist-primitivă, a bunăstării generale a tuturora, indiferent de rezultatele muncii fiecăruia. Utopia politică este una a egalității depline, a unui egalitarism fără margini. Ion Budai-Deleanu a fost contemporan cu un celebru revoluționar francez, Gracchus Babeuf (1760-1797), teoretician al unei forme de comunism utopic egalitarist, organizat subversiv ca o „conspirație a egalilor”10. Ideile radicale ale lui Babeuf au fost considerate primejdioase, iar autorul lor dus la ghilotină, însă aspirația egalitarist utopică a oamenilor i-a supraviețuit. La fel au stat lucrurile și în comunismul real din secolul XX. Acesta încerca să realizeze o agregare socială în numele utopiei stahanoviste a abnegației în muncă, indiferent de plată, un fel de eroism al muncii. Tot așa se întâmplă și în epopeea lui Budai-Deleanu, nici aici Vlad Țepeș nu face diferențe după rasă, culoarea pielii, ierarhie socială, limbă sau nivel de cultură, cu condiția ca toți oamenii, inclusiv țiganii, să lupte împotriva turcilor, ca toți să își asume utopia comună a eroismului participării la război. Or, într-o monarhie absolutistă structurată riguros ca piramidă socială, cu ranguri nobiliare multiple și osificate, ideea unei egalități generale, ideea tratării țiganilor (citește: a românilor) ca egali cu celelalte naționalități „recepte” ale Imperiului nu se putea să nu apară ca subversivă. De altfel, Budai-Deleanu scrie negru pe alb, cum nu se poate mai actual, cum că țiganii: „…acum de ocară / Sunt la noi; și noi l-alții-om fi doară / De nu vom băga samă de țară”11.
Apoi mai este și utopia unei societăți a abundenței, în care nici nu este nevoie să muncești, o lume pe care oamenii, țigani sau nu, caută să o pună în practică până în ziua de azi, un univers edenic unde oamenii pot mânca și bea cât vor, „fără osteneală”. Țiganii lui Budai-Deleanu îi mulțumesc lui Țepeș Vodă pentru moșia făgăduită, dar încă și „Mai vârtos pentru mălaiu și clisă”. Iară ca să meargă mai cu spor spre tabăra de război, „țiganele gloate / Au pus în frunte carele cu bucate”. Raiul evocat de Parpanghel este tărâmul biblic unde curge lapte și miere, visul utopic al unei etnii care a suferit de foame endemică timp de secole12. În raiul țiganilor: „Râuri de lapte dulce pă vale / Curg acolo și dă unt păraie / Țărmurile dă mămăligă moale / Dă pogace, pită și mălaie / … O ce sfântă și bună tocmeală / Mănânci cât vrei și bei fără osteneală”. Însăși îmbuibarea unor țigani ieșiți din foame este tot una de factură culinară, la care se adaugă mai nou și o îmbuibare de natură locativă (palatul cu turnulețe), urmări ale unor privațiuni și înfometări istorice.
(va urma)
Note
1 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, p. 81.
2 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura IBM al BOR, București, 1994, p. 392.
3 G. Călinescu, ibidem.
4 Eugen Pavel, Arheologia textului, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, p. 98.
5 Ibidem, p. 105-106.
6 Ioana Em. Petrescu, Ion Budai-Deleanu sau eposul comic, Ed. Dacia, Cluj, 1974.
7 Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, Ed. Amarcord, 1999, (vezi și: http://code.pediapress.com/ )
8 Ibidem, p. 6.
9 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 529.
10 https://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_No%C3%ABl_Babeuf
11 Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, ed. cit., p. 18.
12 Vezi și Marta Petreu, Filosofii paralele, Ed. Limes, Cluj, 2005.