Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Epopeea „Țiganiada” în actualitate (II)

 

 

3. Parodia și deconstrucția realității

 

Parodia, ca specie literară, constă în a prelua creații, teme sau mijloace de la alții și a le distorsiona voit, cu intenția de a obține anumite efecte comice. Există desigur și parodia neintenționată, a lucrului căznit, nechibzuit și neizbutit, a disproporției între prototip și rezultat, comparabilă cu umorul involuntar. Încă o dată, Ion Budai-Deleanu se vădește a fi în mod categoric un autor subversiv. Pe vremea sa, Principatul Transilvaniei făcea parte din Monarhia Habsburgică, o formă de guvernământ profund nedreaptă la adresa românilor majoritari în Ardeal – și cum putea fi discreditată mai tare ideea de monarhie, decât punându-o în gura țiganilor, punându-i adică pe țigani să pledeze în favoarea ei? În acest sens, Țiganiada autorului nostru este în același timp și parodie și ironie și critică distructivă și pamflet indirect – de toate laolaltă. Un pamflet de cea mai înaltă clasă europeană, comparabil poate cu Elogiul nebuniei al mai celebrului Erasmus.
După cum scria și G. Călinescu în magnifica sa Istorie…, „alegerea țiganilor ca instrument de parodiere a eroicului implică o valoare literară superioară […], căci țiganii sunt de la sine o caricatură a societății umane. Țiganiada este de fapt un poem etnologic, în care efectele sunt obținute prin exces de documentație. Fanfaronada, milogeala, spiritul de hărmălaie și orbească înfuriere sunt aspecte tribale tipice, pe care poetul le-a condensat într-un limbaj de o țigănie maximă”1. La fel și Nicolae Steinhardt, un călugăr cu – totuși – simțul bunei cuviințe, îi descrie pe țigani la fel, sub constrângerea evidențelor: „Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi nu se poate; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși […], își întăresc minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință sunt deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Dracul sordid”2.
Om cu școală făcută la Viena, Budai-Deleanu cunoștea în esență teoriile politice ale lui Platon și Aristotel și, în același timp, era contemporan cu Revoluția Franceză și se vede că era la curent cu ideile care au animat acest eveniment de însemnătate universală. Prin urmare, el pune în gura țiganilor idei de-ale lui Platon și Aristotel, pretextând că țiganii înșiși citiseră pe Platon și că „erau procopsiți cărturari / Cari pe atuncea nu erau așa rari”, ca în zilele noastre!
Aristotel este primul gânditor care realizează o clasificare precisă și elaborată a formelor de guvernământ, respectiv a regimurilor politice3. Criteriul la Aristotel îl constituie numărul de oameni care ajung să dețină puterea politică. Anume, avem trei forme adevărate şi trei degenerate ale regimurilor politice. Cele trei adevărate sunt: (a) monarhia (regalitatea), (b) aristocrația şi (c) democrația – iar formele degenerate sunt simetric tot trei, câte una pentru fiecare din cele adevărate: (a’) tirania, (b’) oligarhia şi (c’) demagogia. Regimurile politice se deosebesc între ele cantitativ, în funcție de numărul conducătorilor, dar şi calitativ, în funcție de respectul sau lipsa de respect a oamenilor față de lege.
Este adevărat, la început balanța înclină în favoarea democrației, în favoarea guvernării celor mulți. Aristotel enumeră patru motive care justifică pretenția celor mulți de a conduce cetatea. În primul rând, un număr mai mare de indivizi poate avea o valoare mai mare decât un număr mai restrâns, atunci când e vorba de a lua hotărâri. Este posibil ca în ceea ce priveşte muzica sau metafizica părerea celor mulți să nu aibă relevanță, aici să conteze numai părerile celor care se pricep, dar în chestiunile practice lucrurile pot să stea şi altfel. Un comitet în ansamblu poate să fie mai înțelept decât un singur membru al său. În al doilea rând, excluderea continuă a mulțimii de la funcțiile publice poate fi periculoasă, pentru că poate produce o nemulțumire generală. În al treilea rând, conducătorii cetății trebuie să poată fi aleşi şi demişi de către cei care beneficiază de pe urma actului de conducere, pentru că (spune Aristotel) cel care poartă sandaua ştie cel mai bine unde aceasta îl strânge. În fine, al patrulea argument sună astfel: individul poate uneori să fie stăpânit şi orbit de patimă, dar este mai puțin probabil ca o mulțime să fie cuprinsă toată deodată de patimă.
După democrație, Aristotel ia în discuție în mod amănunțit şi monarhia. El trece în revistă obiecțiile care au fost aduse cel mai frecvent la adresa monarhiei. Că există în mod firesc tendința ca un rege să transmită puterea urmaşilor săi, dar nu există nici o garanție că aceştia vor fi la fel de buni ca şi el. Că un rege dispune de o armată, pe care o poate însă utiliza în mod abuziv etc. Problema principală rămâne însă aceeaşi: cine trebuie să fie mai presus, regele sau legea? Respectiv dacă monarhul poate fi izvor de drept sau nu? Aristotel caracterizează democrația prin comparație cu monarhia, arătând că Atena a fost ruinată de numărul mare de decrete date de către Adunarea poporului (ecclesia). Dar, arată el, nu ne putem pronunța în abstract care tip de guvernare ar fi mai potrivită pentru o cetate sau alta, ci trebuie să luăm în considerare natura particulară a fiecărei cetăți, anticipându-l în acest fel pe Montesquieu. Gânditorul francez a numit „spirit al legilor” exact această adecvare cu totul particulară a legilor la specificul unui popor, la teritoriul, religia şi obiceiurile locuitorilor. Legile trebuie să fie atât de potrivite la poporul pentru care au fost făcute, încât să nu se potrivească nicidecum şi altor popoare.
Toate formele de guvernare se pot degenera, se pot perverti, prin nerespectarea legilor. De notat că o pervertire este cu atât mai gravă, cu cât respectiva formă de guvernare este mai bună în sine. Cea mai bună formă de guvernare este monarhia, de unde rezultă că tirania fiind pervertirea monarhiei este şi cea mai rea. Urmează oligarhia, care este o pervertire a aristocrației, apoi demagogia, care este o pervertire a democrației, demagogia fiind totuși cea mai tolerabilă şi mai acceptabilă dintre toate cele trei forme de pervertire. Există şi o democrație bună, în care cei mai buni conduc, fiind supuşi controlului impus de alegerea populară. Dar democrația degenerează ea însăşi în demagogie, atunci când decretele tind să înlocuiască legea, iar adunările populare sunt influențate de către demagogi. Atunci democrația devine foarte asemănătoare tiraniei. Bun cunoscător al multor constituții ale antichității, Aristotel admite că există o tendință istorică de a trece de la o formă de guvernare la alta, anume de la monarhie, prin aristocrație, oligarhie şi tiranie, la democrație, dar şi tendința inversă ca, datorită dezavantajelor democrației, aceasta să dea naştere unui regim tiranic.
Formele patologice ale statului se instalează în virtutea pervertirilor enumerate mai sus. Explicația cauzală este, după el, simplă. Democrații cred că, datorită faptului că oamenii sunt egali întrucât sunt liberi, ei ar trebui să fie şi egali în mod absolut. Oligarhii cred că, deoarece oamenii sunt inegali în privința averilor, ei ar trebui să fie şi inegali în mod absolut. Formele de guvernare sunt trecătoare, iar cauzele decăderii lor sunt interne. Democrațiile sunt nimicite de excesele demagogilor. Oligarhiile sunt de asemenea distruse din interior, datorită revoltei maselor sau rivalităților dintre oligarhi.
Ei bine, acuma să vedem ce zic țiganii noștri. Ca să decidă ce fel de formă de guvernământ vor alege pentru viitoarea Țară Țigănească, ei își fac mai întâi un fel de „Adunare Constituantă”. Inițial au vrut un soi de „democrație directă”, a adunare a tuturor, precum Ecclesia din Atena antică, dar acolo au ajuns să vorbească toți deodată și a ieșit o hărmălaie de nedescris. Din mulțimea sătulă de bucate și mai ales de beutură zicea fiecare câte ceva numai așa, ca să fie împotriva celorlalți și aceeași idee care „azi le plăcea / Mâine toți o hulea” (Țiganiada, Cântul X). Așa că s-au hotărât pentru o democrație reprezentativă, pentru un fel de Parlament: „Pentru aceasta bătrânii gândiră / Să facă o rânduială mai bună; (…) / Ca să nu se adune depreună / Toată gloata la obștescu sfat / Ci din toată ceata un delegat”.
În acest Divan ad-hoc, unul dintre delegați, Baroreu (numele venind desigur de la barosan: om mare, șef), a început să pledeze înflăcărat pentru monarhie, întrucât este legitimată de dreptul divin și să facă o critică acidă la adresa aristocrației și mai cu seamă a „neodihnitei” (agitatei) democrații, care dezbină societatea, intensifică luptele politice interne, favorizează corupția, rapacitatea, încălcarea legilor și finalmente anarhia.
Următorul vorbitor se numește Slobozan (de la slobozenie), care pledează pentru republică și face un aspru rechizitoriu la adresa monarhiei ereditare, pentru că nu avem nici o garanție că, după un monarh bun, „… urmașii lui toți / Vor fi ca dânsul buni patrioți” și că nu vor deveni călcători de lege sau trândavi, lăsând treburile țării pe mâna camarilei și a miniștrilor săi. În schimb, „În republică omul se ridică / La vrednicia sa cea deplină / Fie de viță mare sau mică / aibă avuție multă sau puțină”, care va să zică în republică promovarea se face pe bază de meritocrație. Prin contrast, monarhul se poate purta discreționar, când pune biruri sau acordă privilegii, „dându-le la boieri câte o moșie / Făcându-i nobili printr-o hârtie”. Vorbind pe înțeles, Slobodan zice că împărăția monarhicească se poate asemăna cu o turmă de oi care pasc pe imaș. Monarhul este ca „un păcurariu / Ce șede a umbră supt un stăjariu”. Staulul este țara, strunga este locul unde se colectează dările, păcurarul „lacom și flămând” mulge și tunde oile, iar pe unii miei îi trimite la măcelărie, aluzie evidentă la luarea la oastea Împărantului și trimiterea în războaie a unora dintre feciorii satelor.
După stat și politică, vine și rândul Bisericii să fie judecată cu aceeași vehemență (Cântul XI). Religiile scornesc legi noi și pun noi arhierei, care îi învață pe oameni dogme pe care nici o minte nu le cuprinde, însă nu-i învață „nici o știință adevărată / potrivită cu omeneasca fire”, îl învață pe om ca el „să nu vază /Când vede, să nu știe când știe”. Preoții, „temându-se ca nu cumva odată / Să li se vădească înșelăciune / Izgonesc întâi mintea curată”, încât „până la urmă nu să mai cunoaște / Ce-i de-a ținea și ce-i de-a crede”. Un alt țigan, Corcodel, este de părere că ar fi bine ca țiganii să aibă și ei o Biserică și un cler al lor, „patriarci”, vlădici, metropoliți, precum și preoți, care pe țigănește „Să ne boteze, paști să ne facă”. Este de presupus că pentru călugărie țiganii nu se vor înghesui, pentru că nici unul nu va vrea „ca lăsându-și iubita soție / Și tot ce pe lume îi place / În chilie dă viu să să-ngroape”, dar candidați pentru vlădicie mai lesne s-ar găsi dintre ei, pentru că după cum se știe vlădica, „măcar că nici dânsul nu să-nsoară / Totuși nu zice nimeni nimică / Când își ține o soră sau nepoată / Ba și când se-nfruptă câteodată” (din nou o aluzie la vlădica Ioan Bob, care și-ar fi adus în mănăstire o pretinsă nepoată). La fel și țigani care să fie puși de preoți s-ar găsi cu ușurință, pentru că ei au preutese și în afară de asta „s-ospătă la botez și la nunte / La zaifături, cumândări și mese / Și pururea șezând ei la frunte / Blagoslovesc vin și mâncare / Luându-și tot partea ha mai mare”. Un altul, Ciuciu, îl contrazice imediat, zicând că de Biserică nu e nevoie, deoarece popii „cu o mână te blagoslovesc / Cu alta de averi te jecuiesc”. Această critică amplă și puctuală la adresa întregului statu quo al vremii, dezvoltată într-o retorică poetică avântată sună, cum s-a mai spus, a „Împărat și proletar” de șatră4.
În fine, Budai-Deleanu anticipează, prin vocea „deputatului” Janalău, problemele de legitimare a puterii politice pe care le pun filosofii occidentali abia în secolul XX. Un Karl Jaspers de exemplu, scrie că există două modalități principale de legitimare a deținerii puterii: legitimarea de drept divin și legitimarea prin vot, fiecare variantă prezentând avantaje și dezavantaje proprii. Legitimarea de drept divin prezintă avantajul stabilității politice pe perioade mai îndelungate, dar prezintă dezavantajul că în acest fel pot fi legitimați și cei imbecili sau lipsiți de caracter. În cazul legitimării prin vot, există pe moment o anumită satisfacție populară care drenează violența socială, dar dezavantajul este că votul poate fi neconcludent, poate fi efectul unei mari sugestii de masă5. Atunci țiganii, având în vedere avantajele fiecărei forme de guvernământ și vrând a evita dezavantajele, au hotărât să ia ce e bun din fiecare – și din democrație și din aristocrație și din monarhie – iară această alcătuire: „… demo-aristo-monarhicească / Să fie și așa să se numească” (Țiganiada, cântul XI). Dar, din păcate, dezbaterile „Parlamentului” țigănesc nu pot fi duse la bun sfârșit pentru că, la fel ca și în Scrisoarea pierdută avant la lettre, o ceată de bătăuși înarmați cu bâte, condusă de ciurarul Cucavel, vine și împrăștie adunarea.

4. Tragedia și Profeția
Deși Ion Budai-Deleanu își subintitulează Țiganiada sa „poemation eroi-comico-satiric”, sfârșitul epopeii nu este nici comic și nici satiric, ci mai curând trist și tragic. Ca să poată fi vorba de o tragedie propriu-zisă, trebuie să fie întrunite anumite condiții. Una dintre notele definitorii ale tragediei este acea că nu toate morțile sunt tragice, ci numai moartea unui om care este în același timp și o valoare potențială. Pacient tragic nu poate să fie cineva care face umbră pământului degeaba, ci persoana în cauză trebuie să reprezinte un anumit potențial valoric nerealizat încă. Și apoi, ceea ce este valabil pentru indivizi, poate fi extrapolat la scara comunităților.
În cazul Țiganiadei, avem în față moartea unui proiect, acela al unei organizări statale durabile a țiganilor, care urma să fie apoi cadrul instituțional și de viață socială pentru posibile creații culturale, pentru actualizarea potențialului valoric al unei comunități etnice, pe un teritoriu determinat și într-un viitor nedeterminat. Proiect care nici măcar nu a apucat să fie început, proiect pe care țiganii îl ratează din start, îl omoară din fașă, pentru că încep să se ucidă între ei. Cauzele încăierării sunt simple și din cele care țin de psihologia de gloată. Delegații din sobor stau la sfat, mulțimea rămasă pe dinafară îi suspectează că pun la cale ceva secret, peste capul ei și fără știrea ei, despre unii dintre delegați se bănuiește că ar avea ambiții să ajungă voievozi ai țiganilor sau în felurite dregătorii – și aceștia sunt automat detestați. Între aceștia se vedea doară că „… Tandaler ce la domnie / De mult căsca gura și de jumătate / O și-mbucasă”. De la suspiciune se trece cu rapiditate la ură, iar de la ură la o încăierare generalizată nu mai este decât un pas.
De obicei un conflict tragic este gândit ca fiind cauzat de factori exteriori: de mersul implacabil al destinului (pentru grecii din vechime), sau de voința la fel de implacabilă a divinității sau, în ordinea de idei a modernității, de politică („Politica, iată destinul”! a spus Napoleon), de un război, de o catastrofă naturală, de o molimă, de un accident etc. Dar există și situații tragice cauzate din interior, de comportamentul irațional și sinucigaș al oamenilor. După cum timp de mii de ani, până la apariția Psihologiei, bolile psihice au fost explicate exclusiv prin posedare demonică, tot astfel și patologia socială până la apariția Sociologiei era explicată, ca în finalul Țiganiadei, prin intervenția efectivă între oameni și în oameni a unor forțe malefice inerente, a relelor personificate. Zeul Războiului este anturat de slujitori în ipostazieri psiho-morale, precum: Urgia, Spaima, Frica, Pizma, Vrajba, Forța, Cruzimea, Jaful, Vrăjmășia, Șugubina și mai la urmă de tot cumplita Moarte, un cortegiu sinistru care se insinuează în tabăra țiganilor și mai apoi în mintea lor. Începe cu adevărat un bellum omnium contra omnes din ură gratuită, fără un motiv explicit, fără mize și fără tabere clar delimitate.
Înr-o exegeză asupra scrierilor lui Ion Budai-Deleanu, mai exact cu referire la poemul neterminat Trei viteji, Iulian Boldea arată că acest text „configurează rătăcirile eroilor într-un spațiu al nebuniei, delimitat prin evaziunea din timp sau prin contradicția dintre erou și timpul în care trăiește”6 și, am extinde noi, faptul este valabil și pentru sfârșitul Țiganiadei. Pentru că și aici este vorba de o veritabilă nebunie, de punerea în joc a unor forțe obscure iraționale și pentru că și Iraționalul își are partea sa de contribuție la mersul lumii și la modelarea marilor evenimente istorice.
Un istoric militar american, Barbara Tuchman a analizat în detaliu7 câteva momente de notorietate de-a lungul istoriei, în care conducătorii unor cetăți sau guvernele unor state au luat cele mai proaste hotărâri cu putință, au adoptat decizii complet iraționale şi sinucigașe, contrare interesului propriu. În cazul războiului troian, regele Troiei şi căpeteniile militare au introdus în cetate ciudatul cal de lemn, construit şi aparent abandonat de către grecii inamici, fără să aibă înțelepciunea de a verifica interiorul acestuia, cu toate insistențele profetului Thyresias în acest sens, după care au organizat un banchet spre a celebra victoria şi apoi s-au culcat liniştiți. În cazul Reformei lui Luther de la începutul sec. al XVI-lea, Papalitatea a refuzat cu încăpățânare să de curs cererilor de respectare a unor norme morale minimale, pierzând astfel aproximativ jumătate din Europa creştină. În perioada postbelică, SUA s-au angajat în Vietnam și în multe alte țări într-o serie de aventuri catastrofale, războaie soldate cu pierderi imense şi practic fără nici un fel câştig. Concluzia istoricului american ar putea fi circumscrisă unui iluminism à rebours. Da, este adevărat că ideile joacă un rol important în istorie, dar nu ideile luminoase, progresiste, umaniste etc., ci mai curând cele iraționale, de-a dreptul demente. Acest lucru a fost făcut cu brio și de către personajele Țiganiadei.
În Țiganiada nu se află numai tragedia ratării întemeierii unei posibile țări a țiganilor, ci și tragedia pierderii independenței unei țări creștine existente în realitate, a Țării Românești. Anume, o parte din boierii români trădători uneltesc la Istambul, în virtutea principiului enunțat la începutul epopeii, cum că „prin țigani să înțăleg și alții, carii tocmai așa au făcut și fac ca și țiganii”, aceștia închină Țara turcilor și reușesc să îl scoată pe Vlad Țepeș de la domnie și să îl aducă în loc pe fratele său supus Porții, Radu cel Frumos.
Văzând că este vândut de către ai săi și că „și oameni și ceriu îi sunt împotrivă”, Vlad Vodă pleacă în „urgie”, adică în pribegie, nu înainte însă ca Budai-Deleanu să nu îi rostească o profeție: „Poate că va mai luci vo rază / Și țării tale, însă deopotrivă / Cum au lucit supt tine n-aștepte / De nu va vrea din somn să se deștepte”. Și într-adevăr, de la Vlad Țepeș încoace, am avut puține ceasuri ale Istoriei în care ne-am deșteptat din somn în sensul clamat mai mult degeaba în imnul național. Timp de secole am atârnat de Istambul, apoi după ce am fost mai puțin de o sută de ani de sine stătători, am fost din nou supuși de către Moscova, pentru ca după aceea să ne închinăm de voie de nevoie la următoarele înalte porți occidentale și transatlantice. Și nici personajelor principale ale Țiganiadei nu le merge altfel, acuma la mai mult de două sute de ani de la izvodirea lor de către autorul epopeii. Tot fără o țară numai a lor, tot în anomie, tot unii în sărăcie cruntă și alții în îmbuibare sfidătoare (prin țigani înțelegându-se desigur și alții), umplând porii societăților în care trăiesc, în România sau aiurea, cu aceleași tare de ordin behaviouristic. Nu s-a reușit atât o civilizare a țiganilor, cât o țigănizare a civilizațiilor în sânul cărora aceștia trăiesc.

 

 

Note
1 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, p. 82.
2 https://www.scribd.com/document/42683459/Nicolae-Steinhardt-Jurnalul-fericirii-recenzie
3 Aristotel, Politica. Traducere în limba română de Șt. Bezdechi, Ed. Cultura Națională, Bucureşti, 1924.
4 G. Călinescu, op. cit., p. 84.
5 Karl Jaspers, Texte filosofice, Ed. Politică, București, 1986, p. 270 și urm.
6 http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19378/pdf
7 În: Barbara Tuchman, The March of Folly, W.B., 1984.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg