Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eroarea logică formală în post-adevăr. Un demers investigativ mic-burghez vinovat

Eroarea logică formală  în post-adevăr. Un demers investigativ mic-burghez vinovat

Eroarea logică formală presupune o formă invalidă a argumentului deductiv (care se strecoară și în cazul altor forme de raționament), bazată pe un tipar greșit de gândire. Acest tip de eroare, răspândit în argumentarea logică din lucrările sau conferințele științifice – mai degrabă identificat în aceste discursuri prin rigoarea lectorilor sau auditoriului –, este unul frecvent și în societate (în special în discursul politic), în exprimarea diferitelor forme de argumentare bazate de pseudoraționamente sau căi eronate de raționare. În cazul erorii logice formale este dificilă pronunțarea a priori asupra concluziilor. Aceste concluzii ale unei argumentări în care s-a strecurat o eroare logică formală nu sunt neapărat eronate: numai demersul, conducând la o anumită finalitate (aparent) logică – uneori predictibilă empiric – este afectat, ceea ce înseamnă că în ansamblu logica este incorectă. Cu alte cuvinte, logica falacioasă a argumentului invalidează argumentarea. De la Aristotel încoace, trecând prin clasicii Bacon, Locke, Bentham sau Mill, se cunoaște că deducțiile care au la bază premise aparent dialectice sunt falacioase prin faptul că punctele de pornire în argumentație sunt necalibrate logic. În acest excurs prin istoria evidențierii cu mijloace filosofice a gândirii falacioase, Idola fori din Novum Organum, născuți din conviețuirea și asocierea oamenilor care își transmit și negociază cunoașterea comună și adevărul intersubiectiv, strecurând formule ambigue și, implicit, raționamente inexacte, așadar idolii care forțează înțelegerea și conduc la confuzie, sunt un simplu dar potrivit exemplu din încercarea filosofului Francis Bacon de a atrage atenția asupra abaterii frecvente de la cunoașterea focalizată pe cauze, înțeleasă drept adevărata cunoaștere: vera scire est per causa scire.
Într-o lume în care adevărul a decăzut, în care post-faptele și post-adevărul sunt argumente într-un generalizat discurs falacios, iar coerența și rațiunea lasă locul senzaționalului, a discuta despre erorile logice formale este o îndeletnicire mic-burgheză fără noimă. Și, totuși, în această lume în care cărările logicii sunt abandonate, încă se mai scrie cu argumente puternice, care privesc nu numai parcursul cunoașterii, ci și fi finalitatea nivelul civilizației. În post-adevăr patologiile cunoașterii nu sunt înțelese ca atare, ci ridicate la rangul de parcursuri spre adevărul consensual, subiectiv, convenabil, mai puternic ca argument decât adevărul în sine. Amestecuri de adevăr și non-adevăr, într-o întindere lipsită de adâncime axiologică, potențate prin practici de promovare după o logică a pieței, construiesc „realități parale”, lumi opace, paranoide. „Cum te poți identifica, afirma, apăra, dezvolta – ca individ și comunitate – dacă nu știi cu asumare de sens din ce „lume” faci parte, cărei realități aparții?”, se întreba într-un recent articol regretatul profesor Dumitru Iacob. Riscul cel mare este cel al menținerii în limitele „tribului virtual” în care adevărul consensual este amplificat, dar în această alunecare în vârtejul adevărului subordonat pe rațiuni ce țin de piața informațiilor unor pseudo-adevăruri ale pieței, există speranța normalizării, a potolirii furtunii, chiar a construirii unei teorii dominante a începutului de secol, aceea a „relativității sociale”: «Unii dintre elevii de azi sau de ieri/deveniți între timp profesori vor construi și promova „teoria relativității sociale”. Așa vom înțelege că adevărul nu poate fi fracționat, nu poate fi transformat în feudă, după cum oamenii, în totalitatea lor, sunt parte din aceeași realitate și nu din realități paralele. Doar așa vom putea naviga, cu șanse de supraviețuiere, prin epoca turbo-știrilor și a dezinformării 2.0.»
În aceste condiții este firesc (raportat la „adevărurile” majorității) să acceptăm că o tot mai consistentă critică a teoriei argumentării falacioase este promovată intens, prin studii științifice, publicate în avangarda post-adevărului. Cea mai cunoscută dintre acestea este ce a profesorului Maurice A. Finocchiaro, care sugerează că eroarea logică nu există în practică, ci numai în mintea logicienilor, dar nu trebuie decăzută din drepturi nici perspectiva lui John E. McPeck, conform căreia eroarea logică este condiționată de context, sau, în termenii exacți ai filosofului canadian, erorile logice și argumentele valide nu sunt universale. În baza teoriei lui McPeck, erorile logice sunt fundamentate pe argumente epistemice, nu pe considerații logice. Dar și așa privind lucrurile, adică nereducând raționamentul la inferențe logice imediate sau mediate, problema validității argumentului ar trebui să rămână una de prim-plan.
Să luăm un exemplu. Acesta este un raționament dintr-o cunoscută lucrare a sociologului și psihanalistului german Erich Fromm, reprezentant al Școlii de la Frankfurt, stabilit în 1938 în Statele Unite. Arta de a iubi – probabil cea mai notorie lucrare a lui Fromm – publicată în prima ediție la Harper Collins Publishers, Inc. în 1956, pe vremea când gânditorul german era profesor la Universitatea Columbia din New York, lasă impresia ancorării în logica Noului Testament. Arta de a iubi oferă multiple deschideri într-un limbaj accesibil, într-un limbaj al popularizării cunoașterii, calificându-se drept o lectură populară, totodată recomandată și în mediul universitar. Lecțiile lui Fromm despre iubire sunt oferite în urma experienței sale de psihanalist. O paletă de forme/ chipuri ale iubirii sunt incluse în special în capitolul intitulat „Teoria iubirii”, într-o carte decentă, frecventabilă. Ceea ce a generat prezenta exemplificare este discuția marginală pe tema originării argumentelor lui Fromm în logica Noului Testament. Să reținem legea iubirii de aproape din Noul Testament, ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’, ca pe un îndemn „să iubești”, determinat/ cauzat de un dat, iubirea de sine:

„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”
37Isus i-a răspuns:„‘Să* iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.’
* Deut 6:5 Deut 10:12 Deut 30:6 Luca 10:27
38Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.
39Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să* iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’
* Lev 19:18 Mat 19:19 Marc 12:31 Luca 10:27 Rom 13:9 Gal 5:14 Iac 2:8
40În aceste* două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii.”
* Mat 7:12 1 Tim 1:5 .

În fragmentul „Iubirea de sine”, Fromm pleacă de la o supoziție parțial alimentată de Calvin și Freud: „Se presupune că în măsura în care mă iubesc pe mine însumi, nu iubesc pe alții și că, deci, iubirea de sine este unul și același lucru cu egoismul” și aduce în lumină o presupusă eroare logică nefundamentată: „Înainte de a începe să discutăm aspectul psihologic al egoismului și iubirii de sine, trebuie să punem în evidență eroarea logică ce se ascunde în ideea că iubirea pentru ceilalți și iubirea pentru mine însumi s-ar exclude reciproc”. Straniu pentru copilul născut într-o familie de evrei ortodocși din Frankfurt am Main să nu fi înțeles, în condițiile în care s-ar fi străduit să priceapă înțelesul ortodox al legii iubirii aproapelui, că nu există nicio condiționare în Evanghelia după Matei și că amintita eroare logică nu este nici măcar una promovată prin alte scrieri ulterioare, religioase sau laice. Dar, continuă argumentația Fromm: «Ideea exprimată în Biblie prin „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” implică faptul că respectul pentru propria ta integritate și unicitate, iubirea și înțelegerea pentru tine însuți nu pot fi separate de respectul și iubirea pentru un alt individ. Iubirea pentru mine însumi este legată indisolubil de iubirea pentru oricare altă ființă »[s.n.].

Să revenim: legea iubirii aproapelui presupune o inferență logică de tipul: Dacă P, atunci Q, traductibilă în cazul de față prin datul P (iubirea de sine) și recomandarea Q (iubirea de ceilalți), adică: +P, atunci (recomandabil) Q. În ultima frază din parcursul rațional al lui Fromm, cea subliniată, inferența logică este de tipul: Q, atunci P, mai exact Q (iubirea de celălalt, generalizată de Fromm la „iubirea pentru oricare altă ființă”) condiționează P (iubirea de sine), adică îl leagă „indisolubil” de Q.
Această eroare logică formală poartă numele de „afirmarea premisei minore” (Dacă P atunci Q; Q; Deci, P), dar ea este continuată în argumentarea lui Fromm și de o eroare de tipul „negarea premisei majore” (Dacă P, atunci Q; Non P; Deci, Non Q), odată cu ajungerea la concluzia că „Este adevărat că persoanele egoiste sunt incapabile să iubească pe alții, dar ele nu sunt capabile nici să se iubească pe sine”. Eroarea logică formală a lui Fromm este dublată în text și de eroarea epistemică, cea a neînțelegerii primare a legii iubirii aproapelui (pentru a și din perspectiva lui John E. McPeck), dar nu putem continua cu contextualizarea propusă de McPeck în cazul acestei erori atribuind perspectivei lui Erich Fromm eroarea preponderent epistemică (pe alocuri și logică) în care s-ar scălda Școala de la Frankfurt în raport cu înțelegerea învățăturii creștine. Ar fi o eroare logică formală din partea noastră, încadrabilă în categoria „eroare la pachet”. Până atunci, nu pot justifica această așezare în problemă decât ca plăcere intelectuală vinovată, mic-burgheză, de răstălmăcire a parcursurilor logice ale unor probleme demult catalogate a fi soluționate corect, definitiv și irevocabil.

 

 

Note
1 Post-adevărul este termenul cu care operăm în limba română de câțiva ani, traducere a termenului englez Post-Truth. Acesta a fost considerat „Word of the Year” în 2016 de Oxford Dictionary și definit în proiecția inițială a respectivului dicționar ca „relating to or denoting circumstances in which objective facts are less influential in shaping public opinion than appeals to emotion and personal belief”. Termenul post-truth este asociat în literatura de specialitate cu cel de fake news, odată ce rădăcina comună a acestor doi termeni este noul tip de politică a „post-adevărului” („post-truth” politics), „an expression of frustration and anguish from a liberal class discomboboulated by the political and economic disruptions of 2016”, după cum meționează Weltch la p.319, v. David Weltch. (2019). ‘We are all propagandists now’: Propaganda in the twenty-first century. In Mark Connelly, Jo Fox, Stefan Goedel & Ulf Schmidt (eds.), Propaganda and Conflict. War, Media and Shaping the Twentieth Century. London: Bloomsbury Academic. 311-324.
2 Dumitru Iacob. (2018). „Dezinformarea prin post-adevăr. Cum se poate naște post-adevărul”. Convorbiri europene [online]. URL: http://www.convorbirieuropene.ro/dez-informarea-prin-post-adevar-cum-se-poate-naste-post-adevarul/ [Accesat în 6 decembrie 2020].
3 Cumva, la baza acestei slăbiri a adevărului se situează, din punctual meu de vedere, și etica transcendental-pragmatică a lui Karl-Otto Apel – o etică ce are la bază premisele pragmatice ale argumentării –, și filosofia eliberată de cercurile abstracte ale subiectului raționând a lui Jürgen Habermas, adică filosofia coborâtă în limitele unei întemeieri a intersubiectivităţii, în limitele Lebenswelt-ului, ambele permițând aplicarea unei terapii filosofice. Dar adevărata rădăcină a slăbirii pare a fi găsit pământul rodnic în „critical thinking” care propune contextualizarea reflexivă, iar aici mă gândesc la perspectiva lui John E. McPeck, care consideră că regulile și convențiile argumentării sunt determinate de contextul dialogului și de convingerile interlocutorilor, v. John E. McPeck. (1981). Critical Thinking and Education. Londra: Routledge, pp.283-284.
4 „The conclusion I wish to draw from such ‘consultations’ is not that errors in reasoning are probably not common in real life, but that there are probably no common errors in reasoning. That is, logically incorrect arguments may be common, but common types of logically incorrect arguments probably are not. The problem I wish to raise here is, do people actually commit fallacies as usually understood? That is, do fallacies exist in practice? Or do they exist in the mind of the interpreter who is claiming that a fallacy is being committed?”, sugerează Finocchiaro la p.15 într-un articol din 1981, v. Maurice Finocchiaro. (1981). „Fallacies and the Evaluation of Reasoning”. American Philosophical Quaterly, 18.13-22.
5 John E. McPeck, op.cit., pp.72-77.
6 Matei, 22:36-40.
7 Erich Fromm. [1956] (1995). Arta de a iubi. Traducere din limba engleză de Suzana Holan. București: Anima. 118p.
8 Ibidem.
9 Idem., p.57.
10 Idem, p.58. Fromm nu abandonează acest rezultat bazat pe eroarea logică formală nici în lucrările ulterioare, de exemplu în „Therapeutic Aspects of Psychoanalysis” din 1974, publicat în Erich Fromm. (1994). The Art of Listening. New York: The Continuum Publishing Corporation. p.188: „The egocentric person in reality is a person who does not love himself, and so he is greedy”. Celălalt argument al lui Fromm este următorul: atâta vreme cât iubirea de sine este iubire și în iubire nu contează subiectul iubirii [s.n.], în mod firesc iubirea de sine și egoismul se exclud reciproc. Nu vom supune și acest parcurs argumentativ evaluării logice sau epistemice, și nici nu ne vom propune să cercetăm valoarea de adevăr a propoziției anterior enunțate. Cum menționam la început, nu contează pertinența concluziilor dacă argumentarea se bazează pe o eroare logică formală.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg