Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei, 28:20)

 

Sub titlul Noul Eclesiast sau fiul îndurării, suplimentul numărului din iunie a.c. al revistei Convorbiri literare publică un substanțial grupaj din poezia lui Dan Damaschin, deosebit de semnificativ pentru această etapă a scriitorului și, în general, pentru condiția poeziei pe care o scrie autorul Intermundiilor.
Cele cincisprezece poeme nuanțează în primul rând ipostaza de poet religios a lui Dan Damaschin. Om modern, trăind într-un cotidian căruia trebuie să-i suporte cu mult stoicism vicisitudinile, scriitorul este în egală măsură un poet „modern”, care mizează pe livresc și pe intertextualitate mai mult decât s-ar părea și mai mult chiar decât autorul însuși ar lăsa de fapt să se înțeleagă. Poezia sa este religioasă câtă vreme își constituie substanța nu din perceperea cotidianului, a realității imediate, ci din Carte, id est Biblia. Poeziile acestui ciclu contează în acest spirit al Cărții și acest spirit nu exclude o atentă elaborare poetică, expresia cu alte cuvinte, ce se impune prin modalități cât se poate de discret prezente în textul poetic. Amintind în permanență Cartea, poetul rezumă cu umilință și cu aceeași umilință interpretează momente paradigmatice, în încercarea de a stabili un dialog cu universul, singurul considerat consistent, al Cărții. Fiindcă tensiunea ideatică a poeziei lui Dan Damaschin nu se consumă în realitate, ci în orizontul Cărții, care sublimează realul: „Crucea Ta, Hristoase, fost-a, dintre toate, cea mai greu de purtat,/ Deoarece, dintre toți purtătorii de Cruce, doar Tu ai fost nevinovat./ (Iartă-mă, Doamne, pe mine, cel care văzîndu-Te prăbușit sub povara ei, de atâtea ori,/ am trecut mai departe, nesimțitor, nepăsător.)” (Crucea Ta, Hristoase…). Textul poetic conține inserări de fragmente și de citate motivate din perspectiva finalității artistice: „Zice Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul: «Răul/ trebuie să-l scrii pe apă»,/ adică să nu-l crestezi pe tăblița de bazalt a inimii tale împietrite, omule,/ spre a-l ține minte;/ nici să încerci să-l sporești, răspunzînd răului cu alt rău, căci/ ți S-a spus: «Ajungă-i zilei răutatea ei»/ și chiar același mare cuvios (Isidor) ne încredințează că/ «A face răul este lucru mai vrednic de jale/ decît a îndura răul»” (Scrierea pe apă). Sau: „E capătul suișului duhovnicesc,/ pe care l-am silabisit/ treaptă cu treaptă./ «Iată, secerișul a sosit,/ Lucrătorii sunt gata/ și numai porunca Stăpânului/ așteaptă»” (Epilog în cer). În sfârșit, într-un poem precum S.O.S. poetul dezvoltă semnificațiile cărții sau ale „tuturor cărților adevărate”. Nu mai e vorba aici de o finalitate estetică doar ori de argheziana treaptă a înălțării și a trecerii de la natural la cultural, ci de o carte acceptată ca mesaj pe care cel amenințat de lumea degradată îl trimite cu disperare. Semnificația ultimă a Cărții nu poate fi la Dan Damaschin decât una de profunzime: „Semnificația ultimă, cea mai profundă a unei cărți/ (a tuturor cărților adevărate) se cuprinde în trei cuvinte: «Salvați sufletele noastre», în trei semne: S.O.S./ E o cerere, o rugăciune adresată tuturor și nimănui”. Metafora cărții se legitimează la Dan Damaschin în spiritul propriei poezii, asigurând contactul cu divinul și contemporaneitatea cu acesta, adevărata salvare în ultimă instanță: „Prețiosul mesaj a ajuns, deja, la Destinatar./ La unicul Destinatar și Cititor în măsură a/ Răspunde rugăciunii, cererii sale”.
Modelul Cărții pulsează în realitate structurând vizibil existența și accentuîndu-i modelul etern, care contează dincolo de cotidian. Simbolul devine pentru Dan Damaschin cale de acces spre esențial: „Noapte de noapte,/ Pînă la sfîrșitul veacurilor,/ Va răsuna cîntecul cocoșului,/ Cel prezis de Petru, spre a-i/ Aminti că s-a lepădat de Iisus./ Noapte de noapte,/ Pînă la sfîrșitul veacurilor,/ Va răsuna cîntarea tuturor cocoșilor,/ Din toată lumea,/ Spre a ne reaminti nouă,/ Tuturor oamenilor,/ Că ne-am lepădat/ că ne vom fi lepădat de Dumnezeu,/ Nu de trei ori într-o noapte,/ Ci în fiecare clipă/ A vieților noastre” (Cântatul cocoșilor)
O poezie precum Școala lui Hristos poate fi considerată o autentică profesiune de credință a lui Dan Damaschin, transcriind relația poetului cu lumea și atitudinea sa față de poezie și față de ideea de creație în general. Poetul rămâne „de-a pururea discipol”, ceea ce face din existență un prilej de însușire/ învățare a Adevărului, a Binelui și a Frumosului: „De-a pururea discipol, maestru niciodată/ căci Maestru, adică Învățător, Îl am/ și Îl numesc numai pe Hristos,/ după cum Însuși ne-a învățat (Matei 23, 8-10)./ Astfel, fost-am și rămîn, pe veci,/ ucenic al Adevărului/ (al Celui Ce înseamnă Adevărul),/ ucenic al Binelui/ (id est, al Celui Ce înseamnă Binele),/ ucenic al Frumosului/ (id est, al Celui Ce înseamnă Frumusețea)”. Poezia se naște la Dan Damaschin dintr-un refuz programatic al perfecțiunii, al orgoliului creației, care, în ipostaza sa de Creație, este rezervată doar lui Dumnezeu. Proclamându-se discipol și trăind în umbra singurului și adevăratului Maestru, Dan Damaschin nu poate concepe creația ca rezultat al unui cuvânt în teatralitatea și duplicitatea cu care s-a ales prin sensul figurat, un cuvînt histrionic, slujind unui spectacol ce rămâne palidă replică dată momentului grav al începutului. Tocmai de aceea, poetul Intermundiilor nu creează Adevărul, Binele și Frumosul, ci, pe durata vieții sale, scrutând lucid fenomenalul și bănuind dincolo de acesta o zariște mântuitoare, le învață și, mai ales, le vestește. Înainte de a fi o acceptată ca expresie, orgoliu individual, cu atât mai puțin ca joc textual, care poetului îi repugnă de altfel, poezia rămâne comunicare solemnă și aproape ritualică a marilor adevăruri, pe măsură ce eternul discipol și le însușește la Școala lui Hristos. A absolvi această școală, id est a trăi într-un anumit mod, echivalează cu absolvirea poetului/ individului, cu eliberarea sa: „În Școala Ta, Iisuse, am intrat,/ și am urmat, înainte de orice școală omenească,/ Școala Ta voi absolvi-o/ și mă va absolvi, nădăjduiesc,/ odată cu răsuflarea-mi/ cea mai de pe urmă” (Școala lui Hristos). Dacă existența devine o simbolică școală și o permanent strădanie de însușire a creației unicului Maestru, reflexul mundan al creației este pentru Dan Damaschin un obstacol în calea perceperii mesajului divin: „A avea auzul lăuntric (dar și cel exterior!)/ Atît de încordat, aținitit/ Spre a desluși orice șoaptă a lui Dumnezeu,/ Orice adiere ce de la Duhul Sfînt purcede,/ Aidoma avvei Arsenie, cel care,/ Vreme de 55 de ani, înrădăcinat în pustie/ (după ce, înainte, petrecuse opt luștri,/ În vacarmul și furia/ Unor cetăți precum Roma și Constantinopol),/ Ajunsese să socotească obstacole/ În calea mesajului divin/ Și pricini de tulburare a isihiei/ Nu doar ciripitul zburătoarelor,/ Ci chiar foșnetul de trestii” (Auzul încordat/ obstacole). Trăirea autentică în lumea marcată de semnele înstrăinării coincide cu momentul în care individul receptează mesajul divin: „Răspuns întărit și confirmat de șoapta,/ Deslușită aievea, a îngerilor/ Ce umplu biserica, în tot cuprinsul ei,/ De la cea mai tăinuită firidă/ Pînă la miezul de boltă închipuind Tăria./ Șoapta, pe care o socotește mai adevărată chiar/ Decît propria răsuflare” (Aievea). Bach (artistul năzuind spre Maestru) este definit admirabil și profund,în spiritul propriei poezii, în versuri absolut memorabile: „Acest Pîrîu, acest BACH, nu este un pîrîu obișnuit,/ Deoarece în a sa matcă nu apă curge, ci lacrimi, Lacrimi pe care nu oameni le-au vărsat,/ Ci Însuși Dumnezeu./ Lacrimi în care Dumnezeu Însuși Se oglindește,/ Atunci cînd I se face dor de propriul chip./ Lacrimi în care, uneori, și oamenii se oglindesc, atunci cînd vor să-și reamintescă și să-și contemple/ Adevăratul lor chip” (Bach). Iată și una din cele Trei definiții pentru Nietzsche, care sintetizează la modul fericit nuanțele poeziei lui Dan Damaschin: „Nietzsche se mîndrește cu faima (atribuită sieși) de «bătrîn artilerist», avînd ca țintă declarată pe Dumnezeu, dar ignorînd că, așa cum un glas de cîine nu ajunge vreodată la Cer, cu atît mai puțin bietele sale obuze nu vor izbuti să doboare ori să clatine, măcar, tronul Dumnezeirii. Ca orice fost tunar, Nietzsche are auzul șubrezit, slăbit, într-atît de slăbit încît nu mai e în stare a desluși măcar o șoaptă a Duhului Sfînt”.
Într-un admirabil poem în proză, solemnitatea și gravitatea rostirii sunt luminate de același spirit al Cărții, care contează mai mult decât realitatea imediată: „Într-o zi de vineri, la ceasul al șaselea, săvîrșitu-s-a lucrarea de mîntuire a lumii, făgăduită primilor căzuți în greșeală, într-o zi de vineri, la ceasul al șaselea, și începută la Nazaret în trupul de-a pururi feciorelnic al Mariei, într-o zi de vineri, la ceasul al șaselea” (Într-o zi de vineri, la ceasul al șaselea).