Ani Bradea: – În primul rând cine este artistul Sorin Dumitrescu Mihăești? Pentru cititorii Tribunei, vă rog să vă prezentați, să încercați un scurt CV de artist.

Sorin Dumitrescu Mihăești: – Mă numesc, de fapt, Sorin Dumitrescu. A trebuit să adaug numele locului de naștere – Mihăești, pentru a-mi stabili identitatea vizavi de artistul plastic, academicianul Sorin Dumitrescu. M-am născut în 16 martie 1961, în localitatea Mihăești, Argeș. Am absolvit Liceul de Arte Plastice în Pitești și, după ce am fost respins la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu” din București în anul 1980 (erau doar șase locuri), am făcut o facultate oarecare. Asta nu m-a împiedicat însă, muncind poate de doua ori mai mult, să-mi urmez visul și să devin membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

– De ce pictura? Când și în ce conjunctură ați hotărât să porniți pe acest drum?

– Desenez din copilărie. Lucrurile se întâmplau astfel: ca să stăm cuminți, mama ne punea, mie și fratelui meu, câte un teanc de foi și culori pe masă, iar noi ne puneam pe treabă. Cu timpul am înțeles că pictura este drumul meu și de atunci nu m-am abătut de la el. Astăzi știu că nu aș fi putut face altceva și mă identific cu ceea ce fac.

– Lucrările dumneavoastră sunt, din punctul meu de vedere, un melanj, cu un puternic mesaj dramatic, între figurativ și abstract (chiar dacă titlurile alese nu reflectă întotdeauna acest lucru). Ce vă inspiră? De unde vin modelele, figurile în jurul cărora se creează povestea din pânzele dumneavoastră.?

– Eu comunic prin formă și culoare. Lucrările sunt secvențe din trăiri și stări. Acestea trebuie să incite privitorul, să îl determine să își pună întrebări, să vibreze la un roșu, să se emoționeze la un galben, să devină exaltat la un violet etc. Credința mea este că acesta e rolul picturii. E firesc ca publicul să descopere mesaje și sensuri noi. Chiar și eu văd în lucrările mele înțelesuri pe care nu le-am experimentat. Dacă din alcătuirile interioare ale obiectelor și oamenilor apare, în mod figurativ, câte un personaj, câte o construcție în echilibru fragil, cu atât mai bine! Dar asta deja nu mai ține de ceea ce vrea pictorul! Cu portretele pe care le-am pictat în ultimul timp, s-a întâmplat la fel. Ele vin singure din ele însele. Eu pictez revelații, și nicio revelație nu seamănă la față cu alta. Așa încât am scăpat definitiv de obsesia căderii în manierism. În rest, nu rămâne decât bucuria că m-am eliberat de mesajul genetic.

– Cât de importantă este cromatica pentru dumneavoastră? Aveți culori preferate, pe care le folosiți cu prioritate pentru a transmite cât mai bine un anumit mesaj?

– M-am „apucat” de pictură pentru că am fost și sunt fascinat de culoare! Nu am o culoare preferată, pun în pictura mea culorile stării pe care o am atunci, la momentul creației. Pictura este în primul rând culoare.

– Ce părere aveți despre piața de artă din România și despre rolul pictorului, al artistului în general, în societatea românească de astăzi?

– Piața de artă din România nu este bine dezvoltată și structurată, așa cum este cea occidentală. Pictura contemporană încă nu se vinde la adevărata ei valoare, în afară de câteva nume, aproape că nu există pe piață. Artistul român este privit ca un individ „puțin” ciudat, rupt de realitate și lipsit de preocupări serioase. Își pierde timpul cu lucruri „minore” și uneori reușește să atragă atenția când are o reușită, obligatoriu în străinătate. Artistul român este mult mai apreciat în afară decât aici, acasă. Valoarea sa este recunoscută foarte greu, și, repet, după ce are o recunoaștere dincolo de granițele țării.

– Unde a expus pictorul Sorin Dumitrescu Mihăești? Și unde-i pot găsi cei interesați lucrările?

– Am avut multe expoziții în țară și în străinătate. Amintesc doar câteva aici, cum ar fi expozițiile personale de la Galeria Avanpost București (1996); Art Gallery Timișoara (1998); Parlamentul României (1999 și 2001); Muzeul Județean Argeş, Pitești (2006); Casino Sinaia – Galeria Regala (2012); Goldart-București (2015); Paris, Salonul independenților (1992) și Institutul Cultural Român (2004); Augsburg, Germania (1992); Viena la – The Gallery Steiner (2010) și, de asemenea, sunt multe alte expoziții de grup în care am participat. Lucrările mele se găsesc în colecții particulare din România și din străinătate.

– Chiar dacă întrebarea poate suna banal, firesc este ca într-un interviu să se facă trimiteri la proiectele de viitor. Cum vedeți evoluția dumneavoastră artistică în următorii ani? Considerați că ați stabilit deja un drum de urmat în ceea ce privește modalitatea de exprimare plastică, sau credeți că ar mai fi posibile tatonări, căutări în direcția aceasta?

– Acum o să vă spun ce zicea fratele meu despre asta: pictura mea e o încercare de a reconstitui realitatea în jurul unor obsesii personale asupra înconjurătorului, întotdeauna acordată cu visele proprii, descompunând-o aproape brutal pentru a o recompune apoi într-o altă logică, după alte reguli, care aparțin unei adevărate poetici, de care n-aș fi pe deplin conștient. Și singurul meu proiect este să mă apropii de această conștientizare.

 

Interviu realizat de
Ani Bradea