Consiliul
Județean Cluj
„Eu sunt acum într-un anotimp în care pot să trăiesc şi să muncesc în tihnă, aşa că voi face muzică pentru mine însumi”
Despre Dan Andrei Aldea se spune că este o legendă vie a muzicii rock româneşti din anii ’70 încă din vremea când era recunoscut ca liderul inconfundabil al formaţiei Sfinx. Piesa sa Om bun a devenit sloganul generaţiei sale. Albumul-concept Zalmoxe constituie un punct de referinţă în istoria muzicii contemporane, un prag greu de atins şi mai ales, de depăşit. Împreună cu regretatul său prieten Dorin Liviu Zaharia a compus coloana sonoră a filmului Nunta de piatră.
Extrem de talentat, Dan Andrei Aldea este un poliinstrumentist de excepţie, capabil nu numai să cânte la cel puţin şapte instrumente, dar să fie în egală măsură, compozitor, cântăreţ, aranjor. Având studii de interpretare muzicală vioară la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti astăzi Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, Dan Andrei Aldea a reuşit întotdeauna să înveţe cu o rapiditate de invidiat un nou instrument, să compună instant o nouă piesă sau să improvizeze legendare bib-synthesizer din scândura de călcat a soţiei lui, ca pe vremuri.
Din 1981 s-a stabilit la München unde are un studio modern de înregistrări dotat cu tot ceea ce are nevoie. În Germania a compus, printre altele, imnul unui land precum şi muzica pentru audiobook-ul Faust, citit de actorul Rolf Günther, celebru pentru filme ca de exemplu Der Mann und das Mädchen (1972).
De curând, Dan Andrei Aldea a revenit temporar în ţară într-un anotimp personal al restituirii. Anotimpul bucuriei de a cânta şi a ne încânta.
Marina Nicolaev: – Dan Andrei Aldea, puţini cunosc faptul că de mic ai studiat vioara. A fost o tradiţie de familie, un deziderat anume? De la ce vârstă aţi început să studiaţi acest instrument? Ce-şi doreau părinţii, ce visa copilul Dan?
Dan Andrei Aldea: – N-a fost nici o tradiţie de familie. Am început să studiez pianul pe la trei ani, dar pe la 5 ani am început să studiez vioara. De ce am părăsit pianul e prea lung de explicat aici. Părinţii, evident, îşi doreau un al doilea Menuhin. Copilul Dan îşi visa să bată mingea pe maidan, cu ceilalţi copii
– La 17 ani, ai fost acceptat în trupa Sfinx. Cum au decurs evenimentele, mai ales că în acea perioadă te pregăteai pentru admiterea la Conservator? Cine te-a descoperit ?
– Am intrat la Sfinx cam pe poarta din dos; Marian Toroimac, noul baterist al trupei, i-a şantajat, sau vin cu chitaristul meu, sau nu vin de loc – aşa că, mârâind printre dinţi (bănuiesc), m-au acceptat. Spun bănuiesc deoarece în acel moment grupul Sfinx avea cel puţin trei chitarişti, să zicem competitivi: Octav Zemlicka, Petrică Iordache şi Puiu Ivaniţchi. Cum, de ce să-şi dorească un al patrulea?
– The Animals a constituit un moment de cotitură sau doar un moment de a te îndepărta de clasici? De ce nu Pink Floyd? Care au fost mecanismele acestei revelaţii?
– În acel moment nu ştiu dacă Pink Floyd existau deja – mai ales în România. Pentru mine benzile imprimate de o cooperativă, care din asta trăia, erau singurele surse – şi pe una din ele s-a întâmplat să se găsească şi Don’t Bring Me Down a grupului The Animals. Am ascultat piesa o singură dată şi am ştiut ce fel de muzică vreau să fac mai departe.
– Un bun prieten de atunci, muzician şi el, povestind despre prima întâlnire cu tine în casa lui Fromi Moreno (tatăl Mirei Moreno) spune că „am început prin a vorbi despre muzică şi pot spune din toată inima că Dan m-a ajutat să-mi formez mentalitatea muzicală de la clasici până la Zappa, trecând prin Mahavishnu (John McLaughlin n.n.) etc… el a fost cel care mi-a arătat ce înseamnă o temă bine scrisă, o progresie armonică clar şi corectă, psihologie şi limbaj muzical, lucruri pe care în şcoala de muzică nu le făceam… Reuşind să obţină din străinătate pe Allan Holdsworth şi UK cu Eddie Jobson ca şi Zappa 200 motels care erau cumva marfă serioasă pe vremea aceea… le-am luat la Dan care în timp m-a făcut să-l apreciez corect pe Zappa… iar apoi Dan mă creditează pe mine cu faptul că acelea au fost primele înregistrări cu Allan pe care le-a auzit vreodată şi, bineînţeles că a devenit admirator… aş zice că şi Allan a devenit admirator al lui Dan pentru ca i-am dat Zalmoxe şi a fost foarte impresionat că Dan a scris, a cântat, a produs, a mixat a făcut masterul, etc… să cânţi la aşa de multe instrumente la aşa nivel înalt… Allan are o armată care îi fac toate acestea… Dan citeşte la cu totul alt nivel decât Allan !”… Te-ai întâlnit în cele din urmă cu Allan Holdsworth ?
– Vorbeşti de Gia? Gia Ionesco trebuie să fi fost, nu? Sper să izbutesc să-l conving să-mi dea telefonul tatălui său, poate-mi recuperez chitara-vapor, fie şi temporar . Cu A.H. nu m-am întîlnit niciodată, nici n-aş avea ce să-i spun, şi cred că nici el mie. Prea depărtate sunt lumile în care trăim.
– Când ai înregistrat muzica la filmul lui Bacalu Celula un alt univers? Prietenii încă îşi mai aduc aminte de soundtrack-ul final.
– Nu mai ştiu cu exactitate. Din sunetul de synth deduc că am folosit primul nostru synth, creaţia lui Bibi Ionescu, în cea mai primitivă versiune – deci trebuie să fi fost ceva între ’71 şi ’74, sau cam aşa.
– Trebuie să îţi spun că prima oară te-am descoperit pe scena cenaclului Flacăra şi am fost realmente fascinată de interpretarea perfectă la chitară, vioară şi sintetizator şi mai ales, compoziţii. Erau de-o calitate superioară, profesional vorbind. Şi nu pot uita când ai cântat perfect cu vioara la spate Balada lui Ciprian Porumbescu. La ora actuală, după mai bine de 40 de ani, este cenaclul Flacăra un subiect care poate fi analizat cu obiectivitate? Adrian Păunescu, Poetul versus Adrian Păunescu-Flacăra?
– Este foarte greu de analizat obiectiv, mai ales de mine, care am fost atât de aproape. În orice caz, orice s-ar spune (şi s-au spus foarte multe), cartea de sonete a lui A.P. stă şi azi la loc de cinste în dulapul meu.
– În colaborare cu Dorin Liviu Zaharia (1944-1987), ai compus muzica pentru filmul Nunta de piatră. Cum a decurs această simbioză creativă, să-i spunem aşa?
– Am făcut, şi eu, şi D. L. Zaharia, ceea ce trebuia făcut. Ce a ieşit, rămâne şi azi o muzică de referinţă – cel puţin judecând după ce scrie lumea. A fost o cinste pentru mine să colaborez cu el.
– Întâlnirea cu regizorul Liviu Ciulei de la Teatrul Bulandra din Bucureşti a fost marcantă. Te-a influenţat într-un anume fel, a marcat evoluţia Sfinx-ului?
– Lui Liviu îi datorez enorm, şi asta pe diferite planuri. Nu numai că ne-a ajutat decisiv la Zalmoxe, dar ascultând multă muzică compusă şi produsă ulterior de mine în Germania, desluşesc crîmpeie din Liviu Ciulei, de parcă ar fi fost lângă mine. Cine a lucrat o dată cu Liviu, lucrează pînă la moarte cu Liviu.
– Creativi din toate punctele de vedere, împreună cu membrii formaţiei ai creat şi utilizat pentru prima oară un sintetizator. Lipsa de instrumente adecvate pe vremuri nu v-a împiedicat să improvizaţi, să vi le confecţionati, cu prietenii, mai ales cu Corneliu Bibi Ionescu. Unde se mai află acum legendarul bib-synthesizer?
– Cred că am citit că a fost cumpărat de cineva de prin Ploieşti. S-ar putea să mă înşel.
– Fiecare muzician are un laborator propriu, intim, de creaţie, o anumită interioritate în care poate realiza, poate modela sunetele. Cum se materializează o nouă compoziţie?
– În cazul meu se materializează într-un mod foarte comic. Am de făcut piesa cutare, oricum ar fi ea? Păi… prima dată mă gândesc la ea, la una, la alta…cum se rezolvă virgula cutare? dar semnul de întrebare? etc. După care, o perioadă de timp uit de ea. Şi deodată, în cel mai neaşteptat moment, poate în mijlocul unei fraze despre plantele monocotiledonate, pac! – mă opresc uimit căci în acea clipă am auzit piesa, de la cap la coadă, cu introducere şi final, cu solo-ul 1 şi 2. Din acea clipă nu mai pot schimba nimic la ea. Toată munca ulterioară se reduce la implementarea piesei în viaţa reală, exact aşa cum am auzit-o în cap în acea clipă. Comic, nu? Jur că aşa compun eu piesele. M-am gândit mult la asta. Sigur, există o grămadă de events teoretice la care m-am gândit mult pe vremuri. Infinit de multe. Dar să iau pixul, foaia şi să scriu piesa Om bun, sau să încerc măcar să o cizelez prin încercare şi eroare, asta nu mi s-a întâmplat vreodată. A venit tocmai cînd ziceam plantele monocoti…, pac.
– Un prieten comun îmi povestea cum ai interpretat odată într-un studio Din nou acasă împreună cu Adrian Enescu (1948 –2016) la sintetizator şi cu Marian Toroimac la tobe, o versiune extraordinară, din păcate pierdută. Şi din nefericire, Adrian Enescu a plecat de curând dintre noi. Ce a reprezentat pentru tine Adrian Enescu ?
– N-a fost Marian la tobe, ci tot eu. Imprimarea cu Adrian Enescu s-a născut aşa: Dănuţ, ia hai să imprimăm şi noi doi ceva, că mâine-poimâine dăm ortul şi nu rămâne nimic. Nu-i păcat? Ba, mare păcat. Te-ai gândit ce piesă imprimăm? Păi, una de-a mea…sau una de-a ta… Uite, Din nou acasă îţi convine? Tu cânţi chitarele iar eu synthesizerele. Atunci dacă-i pe aşa, ai ceva împotrivă să cânt eu şi la tobe şi la bass? Că, fără tobe, nu prea se potriveşte. Mult succes, a răspuns Adrian sec. Se pare că m-am descurcat şi la tobe. Adrian s-a descurcat splendid cu synthesizerele. Mare păcat că s-a pierdut sau s-a şters.
Cu Adrian eram în relaţii de mare prietenie – fusesem colegi de Conservator. Moartea lui e o pierdere inestimabilă. Nu ştiu dacă cineva îşi dă seama cu adevărat cât de uriaş a fost Adrian Enescu. Odihneşte-te în pace, bunule prieten, poate ne vom întâlni curînd ca să imprimăm Din nou împreună, cine ştie?…
– Puţini ştiu că cele două albume de referinţă Lume albă (1975) şi Zalmoxe (1978) ale formaţiei Sfinx în care eraţi lider, compozitor, textier, chitară electrică, sintetizator, vioară, blockflöte, voce, au deschis o pagină legendară în istoria muzicii rock româneşti. Compozitorul Gia Ionescu, atunci de faţă, îşi aminteşte: „să-l vezi pe Dan care a pus toate acele sintetizatoare all together… pe vremea aceea erau monofonice şi el a combinat la nesfârşit ca să obţină ansamblul acela coral şi orchestral nemaipomenit!”
– Gia e un drăguţ. Dar în parte, subiectiv. Fiecare om din Sfinx a fost responsabil pentru câte ceva şi, la judecata de apoi, va trebui să dea seamă de ce-a făcut. A fost un job lung, de încredere reciprocă. Mă îndoiesc că ar mai fi realizabil şi astăzi. Nici n-aş avea timp măcar să încerc
– Lipsa de libertate, cenzura, retragerea de pe piaţă a discurilor, anumiţi colegi ţi-au creat mari probleme pe atunci. Putem vorbi despre acest Trecut şi toţi cei care ţi-au/ne-au alterat idealurile?
– Scuză-mă, dragă Marina…nu cred că ar fi posibil. Hai să lăsăm trecutul pentru cei morţi, şi să ne ocupăm de cei vii. Nici n-ar mai interesa pe cineva să tocăm acum mărunt mărarul. Pe de altă parte, fiecare eşec de atunci a fost de fapt şi o motivaţie de a deveni mai bun, mai performant. Şi ca să fim cu totul cinstiţi, eu cred că artiştii din epoca actuală sunt mult, infinit mai mult, supuşi eşecurilor pe care nici nu le mai iau ca atare. Să ajungi să-ţi evaluezi eşecurile drept victorii… hm…interesant, o să mă mai gîndesc la asta.
– În Germania, te-ai dedicat cu adevărat muzicii în studioul tău de înregistrare. Ai abordat toate genurile: rock, free jazz, Ai compus, printre altele, un imn al unui land german sau muzica pentru audiobook-ul Faust, interpretat de Rolf Günther. Cum se respectă legislaţia privind drepturile de autor acolo?
– Fiecare ţară – cu bunele şi cu relele ei. Nici măcar Germania nu este o excepţie.
– De la Arthur Rubinstein, Jose Van Dam sau Lawrence Foster până la personalităţile din România ca David Ohanesian, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Ionel Pantea, Ludovic Spiess, sau Radu Lupu, au fost prezenţi la Festivalul George Enescu ce devine un reper de prestigiu internaţional. Ce impresie ai despre Festivalul George Enescu?
– Nu cunosc deloc festivalul Enescu, deci n-am cum să am vreo impresie. Pe vremea copilăriei mele, festivalul era o uriaşă întreprindere, şi copil fiind, am văzut pe viu cei mai grei muzicieni ai lumii. Sau poate pentru copilul micuţ care eram să se fi văzut aşa eroic? Mă mai gândesc şi la asta. Ce-a devenit între timp… mă întreb ce-aţi fi vrut să devină, în condiţiile date?
– Este oare publicul de-aici pregătit să-şi formeze o minimă cultură muzicală? Nigel Kennedy sau André Rieu?
– Întrebarea asta nici n-ar trebui să fie pusă, după 30 de ani de la revoluţie. Pesimistul, sumbru, ar declara: Mai rău nu se poate. Optimistul, vesel: Ba da!
– În octombrie 2014, la Filarmonica de Stat Oradea a avut loc concertul Din nou acasă cu prilejul întoarcerii tale. De atunci, ai participat la festivalurile de muzică rock şi folk din ţară: Danube Rock Festival Galaţi 2015; Gala Premiilor Uniter Oradea 2016 (invitat de Ion Caramitru); Chariots of fire Băile 1 Mai – Oradea, iunie; Zilele Cetăţii – Oradea, iulie; Festivalul WolfBlues Gărâna 29-30 iulie (invitat de Nicu Covaci). Ce părere ai de noua generaţie de interpreţi şi formaţii rock?
– O părere victorioasă.
– Există locuri unde porţile nostalgiei se deschid larg atemporal. În ultima vreme, aflat între Germania şi România, ai reuşit, alături de familie, să fii mai mult decât acasă, aici, la conac, prin Câmpia Bărăganului, spre mare. Un loc în care doreşti să te relaxezi, să creezi în continuare. Ce disc pregăteşti acum?
– Sunt într-o fază finală cu discul lui Doru Stănculescu. Sunt destul de avansat cu discul lui Gia. Restul nu contează. Nici nu mă apuc de altceva, pentru că pot în sfârşit să coc discul meu personal. N-am venit să cânt. Eu sunt acum într-un anotimp în care pot să trăiesc şi să muncesc în tihnă, aşa că voi face muzică pentru mine însumi, mă voi relaxa în grădina noastră de lângă Bucureşti, voi bea o cafea oricând cu apropiaţii mei, pe balconul nostru, plin cu flori, din Oradea, voi călători în afara ţării, împreună cu Dana, de câte ori mi se va pune pata. Mai mult să facă tinerii frumoşi şi liberi.
– Îţi mai aminteşti livada bunicii ?
– Ia să vedem: stăteam cu chirie acolo. Curtea era în Militari, Bd. Păcii 214, avea 2000 mp; casa era pe la mijlocul curţii. Pe ambele părţi ale curţii aveam florile acelea galbene cărora nu le-am ştiut niciodată numele. În mijloc aveam un tei uriaş şi un nuc gigantic, pe care nici n-au avut voie să-l taie, dar au găsit soluţia: au construit în jur blocuri falnice, şi au asfaltat restul, încât după un an, îngrămădit de atâta ciment, nucul meu iubit s-a stins. Cam la nivelul casei aveam fântâna, de unde scoteam apă rece şi bună, iar în spatele casei aveam o sumedenie de cireşi pietroşi, albi şi roşii, şi câţiva corcoduşi. În fundul curţii aveam closetul, unde când am vrut să-mi ascund ţigările, am descoperit în una din găurile din tavan ascunse nişte alte ţigări – ale mamei. 🙂 Îşi ascundea şi ea micul ei avut pe unde putea. Aveam şi o magazie cu un dud mare deasupra, în magazie o asistam pe scroafa noastră la naştere, şi pe capra noastră Biţa. Acolo mi-am trăit copilăria, eu şi verişoară-mea Smaranda. În spatele curţii exista o portiţă prin care ieşeam pe maidanul din spate, să joc fotbal cu gaşca de prieteni sau să mă bat cu armata Eftimiştilor. Cu curtea noastră (aproximativ) se terminau Bucureştii, ceva mai încolo era staţia RATA şi vizavi era teritoriul Academiei, aşa se zicea – de unde de două ori pe an veneau zgomote înfricoşătoare şi rafale de mitralieră. Tot pe-acolo existau nişte depozite suspecte, în care am găsit nişte nişte gloanţe vechi şi nişte carbid pe care l-am folosit să ne facem motoare de bărcuţă. Lângă maidanul din spate era casa domnului Sgondea, cu doi copii, Dorel şi Mădălin, ambii în USA, cu Mădălin m-am văzut acum un an la Vama Veche; mai departe începeau străzile, Eftimie Croitoru unde se aflau Florin, mare fotbalist, şi fraţii Roşu, Ginel şi Dan (Dan a murit înecat în canal), după care era strada Castra Nova, pe care locuia Tanţa Popescu, cea mai bună prietenă a mamei, care avea singurul televizor din zonă, ce mai Sfântul şi Baronul vedeam! – cu copilul lor Dan, care cred că a murit şi el prin acele timpuri. Sunt timpuri demult trecute şi îngropate în inima mea.
Numai bine tuturor.
De undeva, din sertarele adolescenţei, Dan Andrei Aldea se reîntoarce din nou şi din nou ACASĂ. Cântând.
Interviu realizat de Marina Nicolaev
Ilustrații din arhiva personală Dan Andrei Aldea
n
“Cu A.H. nu m-am întîlnit niciodată, nici n-aş avea ce să-i spun, şi cred că nici el mie. Prea depărtate sunt lumile în care trăim”. – De ce nu apare data interviului? Citatul asta arata tot arogantza, sau admiratie? A.H. a murit pe neasteptate, de Pashte ’17.