Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eugen Barbu, la centenar (I)

Eugen Barbu, la centenar (I)

Ne amintim ce vâlvă (adevărată „furtună în mediul on-line”, s-a spus) a iscat Dosarul controversatului Eugen Barbu, „conturat” în Dilema (nr. 1037/22-28 februarie a.c.) de Marius Chivu, punând în discuție, la Centenar, „o moștenire obscură”, cum zicea amfitrionul (v. Groapa, cazul și centenarul). La atâția ani de la dispariția prozatorului (d. 7 septembrie 1993), chit că omul, categoric, „a dăunat operei”, credeam că e cu putință o discuție calmă, chestionând relieful axiologic (accidentat!) al Operei. Mai ales că în durata lungă a Istoriei, biografismul se estompează; o știa / spunea însuși Barbu, observând că „biografia operei crește enorm față de biografia autorului”. Deocamdată, recepția e filtrată resentimentar. Cei din proximitatea autorului, câți mai sunt, invocă „terorismul cultural” și rolul lui de „agent politic”, pactizând cu regimul (pariu ideologic); optzeciștii, adică generația, azi, la putere, nu uită atacurile din temuta revistă Săptămâna (de fapt, în negativ, un benefic serviciu publicitar) întreținând cu sârg hula; în fine, stigmatul plagiatului îl va însoți în postumitate, sancționând „decesul moral” (cf. Eugen Negrici) al celui care va funcționa ca „anti-model”. Deci cum îl citim pe Eugen Barbu? Putem despărți opera („admirabilă”, pentru unii) de omul („producător de subliteratură”, pentru alții), oricum (detestat sau generos) „o figură pestiferată” a istoriei literare românești (cf. Angelo Mitchievici)? Încercăm să schițăm – de la o distanță igienică față de viesparul scriitoricesc – un posibil răspuns, cântărind argumentele pro și contra.

*

Polarizând viaţa literară dincolo de motivaţia „naturală”, inevitabil concurențială, rivalitatea dintre Marin Preda şi Eugen Barbu, întreţinută şi amplificată de „gărzile clientelare”, nu s-a stins nici după moartea autorului Moromeţilor (mai 1980). Mai mult, în viziunea lui Eugen Negrici, dispariţia lui Preda nu a redus intensitatea înfruntărilor (exacerbate de „morbul aversiunii de grup”) şi nici nu a schimbat raportul beligerant în câmpul de forţe, chiar dacă Barbu însuşi îşi contempla, după cazul Incognito, „moartea morală” (Negrici 2008 : 96). E drept, Eugen Barbu – constata Marian Popa – „s-a distribuit în opoziţie cu Marin Preda” (Popa 2001 : 790). Gheorghe Grigurcu nota că antiteza în discuţie era doar o „pioasă iluzie”, contemporanii descoperind în Preda o „moralitate artificial exaltată”, contrapusă simetrizant unui scriitor hulit, urât şi atacat vehement, de mare vocaţie, însă, cu neputinţă de a fi ignorat. Controversat, diabolizat, inegal cu sine, ferment al vieţii literare, Barbu ar fi fost o prezenţă nocivă, fantomatică, cu o „psihologie tenebroasă”, subscriind, dintr-un reflex ancilar, „carnavalului propagandistic” (Grigurcu 1999 : 184). Fundamental un gazetar, după Al. George, cinicul boss al Săptămânii s-a dovedit un „ciomăgaş”, întruchipând chiar, potrivit unor voci, „esenţa răului”, cum constata H. Zalis, semnând o carte recuperatoare, „în contra curentului”, în pofida rupturii din mai 1980, interesat acum de „actele pur literare” (Zalis 2008 : 114). Intrat în „colimatorul” posterităţii, Eugen Barbu are, însă, dreptul unor lecturi de redescoperire, sugera E. Negrici, fascinat de Săptămâna nebunilor. Încât, reînhumat în nenumărate rânduri, discreditat cu înverşunare, Barbu se oferă, la recitire, unor salubre exerciţii de obiectivare, dincolo de „scutul oficial”, expus inhibant în timpul vieţii, dincolo de mizeriile unui moralist ipocrit şi a campaniilor sale punitiv-veninoase. Să fie Eugen Barbu doar un biet „Icar de periferie”? Reevaluarea lui Eugen Barbu nu înseamnă, desigur, o pauză amnezică. „Barbist” o vreme, Marian Popa (zis şi „tigrul”, alintat, astfel, de Patron, tocmai pentru „ferocitatea” sa) afirma într-o carte-interviu, vorbind despre binefăcătorul său: „nu poţi fi tolerant într-o Istorie” (Popa 2003 : 99). Şi, într-adevăr, în Istoria sa, Marian Popa se dovedeşte intolerant, refuzând simbioza. Ceea ce ar fi de dorit şi altor comentatori, incapabili de obiectivare, detaşându-se de turbulenţele şi partizanatele vieţii literare. Fără a le uita, bineînţeles, într-o postumitate convulsivă. Dar, în primul rând, fără a ignora opera celui incriminat cu risipă de energie polemică.
Îngrijind ediţia de Opere (în seria de Opere fundamentale, sub girul Academiei Române), Mihai Ungheanu spera, într-un scurt Argument, că, astfel, Eugen Barbu are şansa unei noi vieţi editoriale. Că opera şi personalitatea sa, aprig controversate, vor fi examinate cu necesarul calm analitic. Iar importantul / impozantul prozator al „generaţiei pierdute”, vast, inegal, un caz complicat, desigur, angajat, bătăios, adulat şi contestat, ar merita discutat suspendând răfuielile de altădată. Fireşte, fără a anula ambiguităţile şi compromisurile omului, un băiat sărac, pornit să cucerească lumea din casa-vagon a Cuţaridei, cu ideea handicapului în minte, complexat, visând revanşa. Jurnalul său (din 1966), puţin comentat, adunând fişe, notaţii pasagere animate de furii juvenile, impresii de lectură etc., poate fi un preţios document psihologic, schiţând – în vremuri tulburi – o imagine despre sine în epoca formării. Aflăm că, în 1942, junele rebel Barbu visa la Nobel, că e încercat de o „lene ucigaşă” iar creaţia îi procură o „bucurie înfiorătoare”. Citeşte „pe apucate”, alteori „fără răgaz”, are opinii ferme, grăbite, îi trebuie Cehov („prietenul cel mai însemnat”), trece la Gorki (care „trebuie evitat”), vrea poezie în Capitalul şi gustă de pe-acum viciul stilului. Simte primejdia, crede, însă, că e vorba doar de „o fază”. Lângă frazele îmbibate de irespect, vede în Biblie un „roman senzaţional”! Dar, mai presus de toate, vrea să fie liber, scrie cu furie, constată că tristeţea „e germinatoare”. Motiv de a se văicări de asaltul erotic, de „jugul de amant”. Dragostea l-ar împiedica să scrie cât ar pofti iar gândul că ar fi publicat Groapa, înainte de a purcede la o altă rescriere (versiune îmbunătăţită), îl îngrozeşte. Iată efigia tânărului Barbu („întunecată”, constată Eugen Simion), irascibil, conflictual deja, provocator, subiectiv, imprudent, în război cu toată lumea, văzând în literatura confesivă „un altfel de roman”. Şi care, curios, înţelege literatura ca un „gen uşor şi neprofund”! Încât, contemplându-şi existenţa, spiritul său rebel erupe, vrea să scrie despre ce „e urât şi murdar în viaţă”. În consecinţă, e convins că pamfletul ar fi „genul celor bravi”! Caietele secrete (încă nedivulgate integral, fragmentar şi disparat publicate în Pro Saeculum) abundă, desigur, în astfel de execuţii sumare, developând reticenţele şi aversiunile din viaţa breslei. Şantajul ar fi specialitatea prozatorului (Popa 2003 : 211), interesat a colecta informaţii, a aduna dosarele adversarilor cu pete biografice, fluturându-le ameninţător. Şi oferindu-şi serviciile Conducătorului suprem, înţelegând că schimbarea de macaz din 1965, „an de graniţă” al culturii (Ungureanu 1985 : 10), îi oferă şanse uriaşe.
Să ne amintim că Barbu, spre deosebire de alţii, se lăsase greu înduplecat, după „un deceniu de rezistență” (cf. Al. George). Bătăios, având în sânge lecţia Cuţaridei, va activa resortul urii. Şi va dori să urce, eliminându-şi adversarii. Numit, în 1962, de Leonte Răutu, la cerere (ca „gest napoleonian”), la cârma Luceafărului, înfiinţând, în ianuarie 1963, cenaclul Labiş, Barbu va fi curtat, adulat, invidiat. Firesc, va înviora climatul, va stârni inamiciţii, sfârşind prin a fi alungat, în 1968, de la conducerea revistei. Dar o schimbare de macaz se constată în scrisul său. De la neorealismul dur al Groapei, de „imaginaţie senzorială”, va trece la un stil somptuos, de un livresc ostentativ, vădind orgoliu şi travaliu, anunţând proiecte fantaste, cifrate, în spatele cărora defilează contemporani ignari. Creaţia sa, observa Eugen Simion, propune scrieri „brutal diferenţiate estetic” (Simion 2006 : XIII). Dacă un Filipache (Facerea lumii), comunist onest, sacrificând viaţa personală vrea, precum Niculescu, în Şoseaua Nordului, să schimbe lumea („dârzenia” lor fiind apreciată de un S. Damian; v. Rolul literaturii în educaţia socialistă, în Gazeta literară, nr. 46/12 nov. 1959), romanele în discuţie sunt tributare schemei ideologice şi exprimă, e drept, mai reuşit decât alte titluri respectând reţeta partinică, psihologia de clasă. Sunt pagini vestejite, infestate, vădind vervă repertoricească şi ticurile unui prozator comportamentist, exprimat abundent în cinematografie şi gazetărie. Şi care va persevera în literatura de consum. Pe de altă parte, „răsfăţul lingvistic” se insinuează masiv şi o ciudată alternanţă îi marchează traiectoria scriitoricească. Demisia de la Luceafărul (formală) oferă, zice M. Popa, „condiţii pentru scrierea Principelui”. Răgazul îi îngăduie să se consacre, îndârjit, cărţilor fundamentale, respectând graficul (imprevizibil) al rocadelor sancţiuni / recompense (din partea forurilor). Prozatorul se exprimă ca un inegalabil pictor de medii, trădând o „suficienţă luciferică” şi greaţa de lume. Loviturile încasate îl mobilizează, lucrează tenace la cărţile mari (topind acolo fragmente reciclabile), plonjează în „climatul fanariot” ştiind prea bine că laudele însoţesc funcţiile. Şi că „în dosul cărţilor trebuie să fie un om”, cum spunea Emerson. Evident, slăbiciunile omului răzbat în prozele sale, pomenita alternanţă fiind vizibilă şi în ritmul bibliografic, istoriile politizate, „ficţiunile de partid” lăsându-se însoţite de fabuloase metaistorii. Lumea lui Eugen Barbu trădează firea scriitorului: gazetar inflamat, cu interese publicitare, colportor de bârfe, cu pasiuni extreme şi umori schimbăcioase. Personaj „casandric” (cf. M. Ungheanu), el face necurmate „sforţări de asimilare” şi nu-şi poate înfrâna tentaţia răfuielilor, lansând rafale denunţiative; afişează afectarea intelectuală şi snobismul livresc, împinse în ceea ce Gheorghe Grigurcu numea „estetismul ticăloşiei”. O sinceritate imprudentă îl conduce, deseori, la mărturisiri exploatate nemilos de cei încondeiaţi. Găseşte un model fascinant în messer Pietro Aretino, „primul condotier de litere”, un „oportunist sinistru”, recunoaşte. Infamia, scria Eugen Barbu, „se leagă de numele lui” şi propria-i existenţă pare placată pe modelul acestui Aretino, o canalie care, prin lichelism, deschide „calea cea mare a reuşitei”. În fond, lumea lui Barbu (ca „model de umanitate”) exprimă o direcţie imorală şi poartă o vinovăţie neasumată. „Hoţ de întâmplări” (preluate / prelucrate), pensând „pepite epice” (expuse, orgolios, la vedere), el a cultivat cancaneria politică, suportând incriminări unidirecţionate. A fost „celula” talentului său infestată? A fost el tartorul securismului remanent, căpetenia „grupului neoproletcultist”, trecându-se sub tăcere activitatea celuilalt grup, al „paracomuniştilor”, cum afirmă Marian Popa? Fie că îmbrăţişează realismul (Cuţarida fiind toposul unei umanităţi mărginaşe), fie că, fantast, evadează în epoca fanariotă, fie că explorează realităţile socialismului victorios, acea pervertită „lume de câştigat”, Eugen Barbu vorbeşte despre degradare, maculare, amoralitate, şubrezind fundamentele etice. Viziunea stilistică anulează ideea morală (Dobrescu 1984 : 62).
Groapa, se ştie, proiect îndelung moşit, schiţa o tipologie colectivă şi, în faza preparativelor, prozatorul, grijuliu şi răbduriu, se întreba dacă acel proiectat lanţ nuvelistic poate fi botezat roman. Era vremea când viitorul scriitor frecventa cenaclul Sburătorul, în faza lui postlovinesciană, mereu în opoziţie, blamând, din rândurile caracudei, literatura de salon. A şi citit acolo, în 1946, schiţa Sâmbătă seara, anunţând embrionar viitorul roman. Roman care, suspectat de a fi fost scris de N. Crevedia (tatăl natural, zice-se), a suportat numeroase versiuni; scrupulos (ceea ce, peste ani, i se va părea o extravaganţă), tânărul prozator, încredinţându-se Jurnalului, mărturisea că va tăia fără milă şi „va răci” stilul. Fragmentele publicate în Viaţa Românească au fost, însă, criticate sever de M. Gafiţa. Bucurându-se de complicitatea lui Petru Dumitriu, trecut director al ESPLA, Groapa a apărut, totuşi (1957), fiind prompt taxată drept o carte periculoasă. Cine va cerceta dosarul de presă va descoperi că un N. Doreanu incrimina „viziunea strâmtă, pocită a vieţii”, răsfrântă peste o lume pestriţă, de adunătură, că I. Vitner va denunţa tezele zoliste, „în contratimp cu cerinţele estetice fundamentale ale epocii socialiste” (reluând, curios, şi, în 1961, concluziile mai vechi), că D. Isac, în Tribuna, temător că am avea de-a face cu un roman-manifest, impunând „o altă directivă”, îşi exprima nedumerirea că autorul n-a ţinut cont de criticile unor diriguitori (era vizat, evident, cerberul M. Gafiţa), vădind, sprijinit de un cerc de susţinători, o „crasă indecenţă”. Aşadar, o carte periculoasă, s-a spus, motiv ca Radu Popescu, în Contemporanul, să recomande acestui „mare talent” care era Eugen Barbu să „iasă din groapă”, refuzând prizonieratul unui univers închis, limitat, vulgar, aliniindu-se literaturii „direcţioniste”. Avalanşa de reclamaţii a condus la o prelungită interdicţie, a doua ediţie a romanului, „îmbogăţită” cu trei capitole (inclusiv o grevă a tramvaiştilor) ivindu-se după şase ani, abia în 1963! Categoric, o opţiune deliberată, dincolo de ipoteza sentimentalismului, aparţinând unui spirit insurecţional, Groapa aducea în prim-plan personajele subteranei, lumea mahalalei, cu secrete tenebroase, colcăind de feroce încleştări pentru putere. Reclamat la stăpânire, criticat tovărăşeşte, intimidat probabil, Barbu deschidea şirul concesiilor care au urmat, acceptând tacit că avertismentul lui Petru Dumitriu („Vin barbarii!”) căpăta o dureroasă confirmare. Este regretabil că, în timp, prozatorul, confiscat de numeroase proiecte, revărsându-se epic, a pierdut acea răbdare iniţială, confirmată de versiunile Groapei. Un roman evenimenţial-aniversar precum Facerea lumii, cu un Filipache devenit director de tipografie, cu eroi problematici, monografiind, în nuvelistică, mediul muncitoresc-periferic, anunţă, totuşi, o schimbare de viziune, săltând ştacheta dacă ne raportăm la inflaţionara producţie a epocii. Barbu scrie în replică. Invidios (declarat) pe estetismul călinescian, cu o „sensibilitate flamandă” (cf. Mircea Tomuş), el anunţă mari proiecte. Deja în 1965 îşi mărturisea „dorul” pentru o carte nescrisă (Săptămâna nebunilor), provocată de un hram sucevean la care asistase. Scenariul la Haiducii îi motivează tentaţia sintezei, încercarea de a prinde „spiritul epocii”, adunând „pepite”, bolnav de cromatism lexical. Gândeşte la o triadă fanariotă, Princepele, ca „roman paricid” (cf. M. Ungheanu), fiind – notează în Jurnal (11 august 1968) – „tot ce poate fi mai potrivit pentru cultul personalităţii”. Sumbră previziune! Într-adevăr, Princepele, un fals roman istoric, vorbind despre puterea vremelnică, iluzorie etc., invita la o lectură subversivă, identificând corespondenţe şi paralelisme. Sinteză a timpului fanariot, romanul este un poem al decadenţei, vestind, cu un contagios spleen matein, prin şirul de orgii şi monstruozităţi, stingerea. El dezvoltă, cu fast oriental, barochizant şi o limbă reinventată, un sistem de opoziţii, pendulând între sublimitate şi abjecţie. Manglitorii şi parlagii de altădată sunt înlocuiţi cu dregători venetici, intriganţi, într-o lume care, dedată la cruzimi, viclenii, desfrâu etc., cultivă, machiavellic, duplicitatea. Dar Ioan Valahul, copiind pe Ioan Românul, alcătuitorul Foletului Novel, rămâne, din păcate, o încarnare palidă.
Venind după ejectarea de la revista Luceafărul (1968), Princepele a fost citit ca un străveziu roman „cu cheie”, trimiţând la puterea comunistă (observa Jacob Popper) sau făcând loc unor figuri din lumea literară (Geo Bogza, E. Jebeleanu). În conflict cu vechea gardă, suportând blocajul generaţiei lui Zaharia Stancu, Barbu a dezlănţuit, iarăşi, ştiuta-i energie luptătoare. Chiar apariţia Princepelui a fost „votată” politic, iscând presiuni şi ciocniri de presă. Şi părând a confirma, retrospectiv, ipoteza lui Marian Popa: prozatorul avea nevoie de astfel de lovituri şi alternative, între ascensiune şi martelare, pentru a se putea concentra asupra cărţilor mari. Iniţiativele sale învolburau climatul şi stârneau adversităţi nedomolite: a făcut din Luceafărul o revistă vie, a lansat numeroşi tineri („nave literare la apă”), a avut „norocul” de a se întâlni cu o generaţie de mare talent, provocând, în cenaclu, discuţii libere, dând apă la moară insolenţilor, vestejind ierarhiile falsificate. Asimilând şi contestând cu vehemenţă (vezi Jurnalul de lectură), propunând proiecte la vedere, în replică, avid de bârfe, deconspirându-se, Eugen Barbu suferă de „patima culisei” (Ungureanu 1985 : 271). Incognito, iscând un uriaş scandal, se vroia o repetiţie pentru vasta Cronică românească, în nouă volume, acoperind intervalul 1920-1980. Polemica, declanşată de proba plagiatului (Fănuş Neagu, în România literară, nr. 13/26 martie 1970), a escaladat, chemând la rampă inamici „fioroşi”. Ca proză „de colaj”, cum va încerca să dovedească şi în Caietele Princepelui (7 volume, 1972-1981), Barbu îşi va etala voluptuos lecturile şi proiectele, deraind înspre producţia manufacturieră. Supus, mărturiseşte, la „cheltuieli grele”, având nevoie de cărţi rare, procurate de la anticarul Sterescu, Eugen Barbu publică masiv. Atacată deseori, dar harnic practicată, literatura de consum, livrând ficţiuni de senzaţie (scenaristică, exerciţii dramaturgice, impresii de voiajor cultural, diletantism liric etc.) îl „salvează”. Şi, în acelaşi timp, Barbu îşi consolidează „poziţia” politică: membru supleant în C.C. (1969), membru corespondent al Academiei (1974), deputat. Părăsind sau amânând sine die, în acest vast şantier, titluri promiţătoare: Frica, ca „tain zilnic de moarte” (un roman tot mai îndepărtat) sau O lume de câştigat, un serial, publicat în foileton, între 1982-1984 şi brusc întrerupt, suspendat la comandă politică,
„Afacerea” Incognito l-a marcat decisiv, înrăindu-l. Ca cinéroman poliţist, cu fundal istoric, Incognito rămâne, nota M. Popa, „o platitudine de consum”. Şi, desigur, o posibilă replică la Delirul, invidios pe succesul de librărie predist, dar şi la Cronica de familie, fructificând un „culoar” epic, fascinant pentru generaţia din care cei trei mari făceau parte. Un Incognito (Ed. du Seuil, 1962) dăduse şi P. Dumitriu. Teme comune ispiteau, negreşit, vorbind despre drama unei generaţii, chestiune care, pentru Preda, devenise o obsesie, tema lui (Ungheanu 2009 : 86). Imprudent, „trădat de partid”, cum zice în anturajul său, avansând şi ideea unei conspiraţii politice, Barbu crede că e vorba de un „atentat literar”. Incognito, III (redactor: Aurelia Batali) a fost supus tergiversărilor, zăcând în sertarele editurii peste un an; timp în care adversarii adunau febril probe, H. Zalis observând că circulau „fragmente furnizate perfid”. La apariţie, Marin Sorescu îl considera un „hibrid mozaical” (Ramuri, 15 decembrie 1978) iar N. Manolescu denunţa ilegitimitatea procedeului, dezavuat vociferant, dealtminteri, în Plenara Consiliului Uniunii Scriitorilor (din 21 februarie 1979). Cavalcada evenimentelor se precipită, se pregăteşte – în mare viteză – o campanie de exterminare, vestind „moartea civilă” (cf. G. Macovescu) a protagonistului. Evident, ecourile acestei bătălii, inflamând taberele militante, nu răzbat în presa internă. Luptător, „mahalagiu versat” (Popa 2001 : 785), Barbu nu se predă. Ameninţă cu plecarea definitivă din ţară, depune, prin intermediari, la sediul C. C. buchetul de legitimaţii, decoraţii, titluri primite, are o întrevedere secretă cu N. Ceauşescu, chemat de acesta. Scrisoarea lui Barbu, culeasă în Contemporanul, provoacă iritare la nivelul veteranilor din conducerea U.S., se înteţeşte vânătoarea reciprocă, înfloreşte zvonistica. Cazul Incognito dobândeşte un ecou internaţional; discreditat, culpabilizat, încolţit, Barbu atacă la rându-i, risipind invective şi delaţiuni. Face din Săptămâna, foarte căutată și citită, „o gazetă personală” (cf. Al. George). Maleficitatea barbiană, în ochii inamicilor, se dilată nemilos, „delictul plagiar”, după Ion Caraion, ar trebui extins asupra tuturor cărţilor semnate de Barbu. Iar Preda cere recuperarea generoaselor sume încasate de prolificul autor. Cazul Incognito, „militarizând” taberele, aţâţând curiozitatea publicului (fără motivaţie valorică, bineînţeles) are două feluri de consecinţe: pe de o parte, în contextul aversiunii revărsate asupra autorului, acuzat că ar fi lucrat „cu negrişori”, sporeşte aservirea acestuia faţă de conducerea de partid, încurajând orientarea naţionalistă, tangentă, uneori, xenofobiei. Cert, în acest conflict interesele de grup au prevalat, dezbaterea dezvăluind, fără dubii, sacrificarea criteriului estetic. Dar cazul Incognito, sublinia Marian Popa, a avut şi „o parte bună”; el a permis replierea autorului, pregătind revanşa. Scriind, aşadar, o nouă capodoperă, Săptămâna nebunilor (1981), o carte despre eşecuri şi trădări, levantinul Hrisant trăind „cu spaimă ucigaşă de Trimis” şi aflându-şi salvarea în moarte. Fănuş Neagu, cel care denunţase plagiatul, stârnind avalanşa (printr-un P.S., la cronica sportivă!) şi el repliat între timp, recunoştea, în 1982, că noul roman îi procură „o lectură halucinantă”. Expert în pictura moravurilor, descifrând hăţişul intrigilor Valahiei, prozatorul transferă lui Hrisant Hrisoscelu, „veneticul de la Răsărit”, o viaţă de luxură; cheltuitor, risipind trei milioane de taleri, acesta se va retrage din lume, agonizând inerţial până la pierderea de sine, înconjurat de svonuri şi ştiri ticăloase; din el „ieşise ispita”.
Deşi unii critici (Al. Dobrescu, de pildă) consideră, întemeiat, Săptămâna nebunilor superioară Princepelui, n-au lipsit reproşurile, semnalând absenţa semnificaţiei morale a faptelor (N. Manolescu) sau pensând inadvertenţe istorice şi lexicale (M. Iorgulescu). Bineînţeles, în ciclul fanariot nu era vorba de o restaurare istorică; aglomerarea fastidioasă a detaliilor nu face decât să potenţeze o lungă agonie, consfinţind o „risipă a vieţii fără scop”. Pe acelaşi scenariu repetitiv „funcţionează” şi Mausoleul, scris prin 1984 şi publicat, imediat după Revoluţia decembristă, în revista România Mare. Oarecum detaşat („dezlegat”, crede M. Popa) de regim, Eugen Barbu descoperă şi recunoaşte „primejdia de a fi prieten cu tiranii”. Dacă în romanul care „se scria” (O lume de câştigat), Barbu investighează amalgamul societăţii noastre, amestecând idealişti şi „curve politice”, cu inspiraţie în modele reale, transparentizate, Mausoleul mută naraţiunea în spaţiul chinez, „martorii” matusalemici Cen-Me şi Da-Fu, veritabile personaje-roluri, contemplă dialogând ciclicitatea unei puteri „istoricizate”: o nostalgie ciudată se insinuează, rememorând o teroare consumată şi o măreţie uitată, oroarea de gol, pendulând între demitizare şi reabilitare. „Marele dispărut”, Corifeul, un „cadavru ilustru”, depus în Mausoleu îşi aşteaptă demolatorii cultului; care, fireşte, nu întârzie. Fiindcă, ne avertizează didacticist prozatorul, „germenul decadenţei există în fiecare victorie”. Cu goluri de epică, invocând un „mandat celestial” şi inventariind fauna din preajma Puterii, cu personaje-prototip, mereu regăsibile în această ecuaţie (apare un Au-Pău, poet de curte, efortul identificărilor trimiţând fără greş la Adrian Păunescu), nuvela, ignorabilă în masa creaţiei barbiste, exploatând zvoneria din cercurile dictatorului, propune un final fals-apoteotic: mausoleul va fi reconstruit! Ceea ce, la un personaj „casandric”, cum a fost văzut Eugen Barbu, s-ar traduce printr-o predicţie privind soarta liderului comunist de la noi, din perspectiva duratei lungi a Istoriei.
Şi Ianus, tipărit în 1993, la trei luni după moartea prozatorului, este un roman neterminat, „vag structurat”, fără ecou. Célinian, duplicitar, procopian, acest proiect obsedant, terorizant, în impas (recunoscut), folosind „substanţă autobiografică” ar fi, afirmă M. Ungheanu, „cea mai personală carte” a lui Eugen Barbu. Ianus se voia o carte „amară”. Cu un stil „înghesuit” (cf. M. Popa), cu deversări haotice, folosind masiv impresiile bogate din voiajurile scriitorului, vădind „ambiţii faraonice” (era vorba de o cronică românească a veacului XX), el vesteşte o retragere; prozatorul însuşi mărturisea, în aprilie 1989, în cercul amicilor (câţi mai rămăseseră) că e vorba de „un meci pierdut”, presimţind seismul istoric care va urma. Ianus poate fi, aşadar, radiografia unor „traume de generaţie”, inspirându-se copios, cu machiajul de trebuinţă, din oferta realităţilor româneşti. Contemplând „cadavrul iluziilor”, protagonistul, un arhitect libertin, trecut prin puşcărie, încercat de oboseală, dezgust, ratare etc., pune în discuţie destinul creatorului. Inevitabil roman de moravuri, Ianus este depoziţia unui scriitor supărat pe lume, mizantropizat. Iar eroul tău, trecut prin felurite experienţe (expoziţii, cârciumi, plus colecţia de femei) traversează un mediu bântuit de cinism, laşitate, oportunism, frică, ipocrizie. Şi condimentat cu numeroase bârfe din viaţa literară, aglomerând pagini parazitare, alături de epatante şi inutile referinţe livreşti. Un viciu de construcţie, în pofida monumentalului râvnit (se poate ghici, aluziv, modelul „divinului critic”, cu al său Ioanide) ne împiedică să recunoaştem în Ianus un roman mare. Poligraful pătimaş care a fost Eugen Barbu, încercând a afla taina stiliştilor, acea „împerechere de dulci cuvinte” şi-a procurat, în timp, o nouă înfăţişare: cea de alchimist (Ungureanu 1985 : 302). Ca dovadă, expusă orgolios în galantar, colecţia de fişe, extrase, cărţi vechi, liste de cuvinte etc., Caietele Princepelui fiind, de fapt, un îndreptar. Din păcate, Barbu lucra atent doar „pe bucăţi”, observa Eugen Simion. Manuscrisele sale creşteau prin adiţiune, tehnica industrioasă a colajului îngăduia, păgubos, inconsistenţa epică. Altfel spus, lucra fără plan; paginile noi, constatase şi M. Ungheanu, se adăugau la un „proiect fără arhitectură”. Chiar dacă suspectat de o „analiză părtinitoare”, Marian Popa formulase obiecţii severe, văzând în figura bossului săptămânist „un complexat al culturii enciclopedice”. După ce dezvăluise lumea periferiei şi, apoi, epoca fanariotă, după ce investigase fenomenul pierdiţiei (în Săptămâna nebunilor) şi hedonismul în Ianus, Patronul, agitat, izolat, încearcă retrageri tactice la Zamora (Poiana Ţapului), în lumea muntelui, constatând neputincios că lumea nouă, „de câştigat” este un fabulos eşec. Regretabil, timpul n-a mai avut răbdare nici cu Eugen Barbu. Alte proiecte epice, de şantier, în mişcare haotică, nu s-au coagulat.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg