O remarcă „istorică “: nu există nici un raport între conceptul de arhilector şi cel de arhiscriitor în afara celui care converteşte defectele primului în calităţi ale celui de al doilea. Definit de Cordial.fr drept „sinteză a experienței lectoriale a unui anumit număr de lectori reali, aceștia din urmă furnizând cercetătorului informații asupra procesului lor de lectură”. S-ar părea deci că un lector empiric singur nu poate să parvină la o lectură completă și satisfăcătoare. Arhilectorul topește într-o formă unică conținutul unui ansamblu de lecturi emanând de la un ansamblu de lectori. Avem aici de-a face cu o generalitate falsă care ascunde fizionomia concretă a lecturilor reale. În cazul arhiscriitorului, ambele dimensiuni coabitează în același concept: se consideră de la un ansamblu în aparență atomizat, cvasimonadic de geneze în care totul pare diferit de la o geneză la alta în căutarea constantelor, a recurențelor, a ceea ce poate uni multitudinea studiată și permite, pe verticală, degajarea de concepte transindividuale care vor evolua spre un ansamblu structurat; spre un sistem. În fapt este vorba de a escalada un palier de „generalitate” suficient de înalt pentru ca ceea ce pare disjunct și incoerent la o primă abordare să înceapă să pară coerent, sistematic, inteligibil. Arhiscriitorul include tot ce este comun sub raport procedural nu tuturor scriitorilor ci unui număr oarecare de scriitori, mic sau mare, pentru că fenomenul depășește individul fără să atingă umanitatea în totalitatea ei. Nu este general ci doar plural și selectiv. Ceea ce am inclus în adjectivul de transindividual. Dacă întâlnim un fenomen precum fixarea flăcărilor din șemineu la trei sau cinci sau doisprezece scriitori el poate fi inclus în portretul arhiscriitorului. Dar, fiind vorba de un domeniu în care originalitatea, noutatea, ineditul joacă un rol important suntem obligați să căutăm și fenomenele destabilizante, „incoerențele” aparente, eventual derivații particularizante, nu numai elementele de coerenţă – norme, structuri interioare generale, principii funcţionale –. Or conceptul de arhiscriitor, prin caracterul său supraordonat, posedând această osatură conceptuală deschide calea către posibilitatea acestui sistem. Iar ceea ce este mai important, el permite eliberarea de prejudecata tiranică, paralizantă a singularităţii şi unicităţii deschizând calea posibilității studiului fenomenului uman și nu exclusiv al individualului. Doar materia prelucrată de acest sistem este unică: evenimentele biografice – cele care au marcat biografia lui Mark Twain sunt totalmente, diferite de cel ale lui Aki Shimazaki, Bjönstjerne Björnson sau Sienkiewicz -, cadrul uman, relațiile afective, lecturile, contactele cu spirite înalte, bolile sau accidentele sunt unice și impactează scriitorul și opera. Tehnicile de intrare în starea secundă a creației sunt arhaice și comune (selectiv) umanității. Ideea este de a reuni în același concept straniu trăsăturile centripete și cele centrifuge ale masei de scriitori majori ai planetei. Este oare posibil sub raport logic acest cocktail conceptual perfect contradictoriu?
Mecanismul de eliberare are un punct comun cu cel care îl conduce pe Gérard Genette la sinteza conceptelor de arhitext şi arhigen. Arhitextul, „obiect al poeticii“ este „[…] un ansamblu de categorii generale sau transcendente […] de care ţine orice text particular“, iar arhigenul, o categorie tipologică supraordonată a cărei misiune este de „[…] a domina şi de a conţine, sub raport ierarhic, un anume număr de genuri empirice […], de a conţine un element tematic care scapă unei descrieri pur formale sau lingvistice“ (Genette 1979, 69).
Nu trebuie să ne panicăm în faţa acestor concepte, care, în ciuda denumirii lor întrucâtva „exotice“, au la bază mecanisme consacrate în cunoaşterea ştiinţifică. Pentru că ce altceva decât arhiconcepte de tipul celor literare sunt noţiunile pe care le utilizăm cotidian fără nici o angoasă: mişcare, reacţie chimică, tranzacţie, revoluţie, clasă socială, valoare etc. etc. Fiecare dintre ele reunește în sânul ei o mulțime de particularități potențiale, fără a le consemna.
Importanţa conceptului de arhiscriitor – unul dintre stâlpii de susținere logică a sistemului nostru – impune o detaliere mai amplă a conţinutului său funcţional. El sfidează legile logicii întrucât concentrează în conținutul lui transindividual și excepțional, total și parțial, global și detaliat, important și derizoriu aparent. Este, într-un anume sens, incoerența logică devenită normă. Expresia unei noi logici antilogicce, postcarteziene și postclasice. El se legitimează ca un construct teoretic menită să ne ajute a identifica elementul constant, stabil, profund, pe cât posibil mai complet dar în diversitatea derutantă de suprafaţă a procedurilor individuale. Diversitatea nu este escamotată, neglijată, pentru că ea are importanța ei iar, după opinia noastră, din mugurii ei vor ieși evoluțiile viitoare ale scrisului. Dintre toate mișcările de avangardă din prima jumătate a secolului XX – futurism, dadaism, vorticism, … – ce a supraviețuit cu adevărat și a fost integrat în bagajul peren al aparatului creator al scriitorilor: doar suprarealismul. Este rațiunea pentru care tendințele centrifuge au fost incluse în portretul funcțional al arhiscriitorului. Diversitatea reprezintă prefigurarea viitorului.
Am putea circumscrie arhiscriitorul și într-un mod mai concret: el este un scriitor ipotetic care parcurge în mod scrupulos, etapă după etapă, procesul de invenţie genetică în forma sa cea mai completă. L-am putea considera ca pe un autor superpedant care, reprezentând ansamblul scriitorilor, nu are o personalitate proprie, ci concentrează în el ce au în comun personalităţile confraţilor săi. El este în acelaşi timp creatorul de tip zolian, care parcurge în mod meticulos, etapă genetică după etapă, forma completă a genezei manifeste (dar cu viteze diferite) şi scriitorul de tip stendhalian care scurtcircuitează, comprimă, „inversează “ aparent etapele în ordinea lor canonică, realizând o geneză de tip preponderent internă, asemică. Arhiscriitorul, mai bogat funcțional decât orice alt scriitor real al planetei, există în fiecare dintre scriitorii reali în proporţii variabile.
Am substituit anterior criteriului aparenţelor manuscrise practicat de adepții geneticii main stream, pe cel demonstrat ca real al scenariului psihomental al invenţiei introdus de noi. A rezultat că ceea ce se consideră practic de toți practicanții disciplinei drept etape posibile ale genezei: incipitul simplu, scriptural, scenariul, eboşa, şpalturile, ediţiile corectate sunt false etape genetice pentru simplul motiv că definirea lor ca atare este bazată criteriul superficial și înșelător al aparentelor materiale. Din definiția cu caracter axiomatic pe care am dat-o aici, și anume că geneza este un fapt psiho-mental și nu o suită de semne pe hârtie, decurge faptul că ea traversează necesarmente, într-o diversitate de subforme, cinci etape (pentada genetică): un teren favorabil gestației unei opere precise (configurația genetică) precum, de exemplu, copilăria la Hannibal, pe Mississippi, a lui Samuel Clemens (Mark Twain) sau cea a lui Marcel Pagnol la Aubagne, apoi o primă formă, incipientă, vagă, animată de o complex psihologic (hormo/incipit) precum indignarea (hormo) lui Rebreanu sau Vlahuță față de miile de morți nevinovați ai brutalei represiuni a răscoalei din 1907, o formă intermediară, dezvoltată şi structurată (planul într-o diversitate de forme), care atestă fezabilitatea proiectului, apoi încarnarea adultă a operei (textualizarea) și reajustările ulterioare (post-textualizare) după ani sau chiar zeci de ani ca în cazul lui Henry James, D. H. Lawrencc etc.. Falsa aparență de geneze reduse la plan-textualizare sau numai la textualizare se datorează variatelor combinaţii de proporţii semice şi asemice cu o proporție mai ridicată a tronsoanelor asemice şi vitezei de lucru a scriitorului. Adeseori părţi masive ale macrogenezei se produc în spiritul autorului fără nici o manifestare exterioară – cazurile lui , Milton, Racine, Stendhal, Restif de la Bretonne … – pentru a țâșni, în momentul în care viziunea de ansamblu ajunge la maturitate, direct şi spontan sub forma redactării finale. În alte cazuri, planul se conturează în simultaneitate cu textualizarea pe măsură ce aceasta avansează.
Ponciful actual că studiul dincolo de individual nu are sens pentru că nu există o componentă de generalitate în obiect (scriitorul) instituie o sferă agnostică în jurul individualului. Orice tentativă de examen lucid a liantului de generalitate: limbă comună, univers identificabil istoric, context social, bagaj cultural, idei sau părţi de idei locuri comune este inhibată. Consecinţă practică: absenţa studiilor care să îndrăznească să se aventureze dincolo de frontierele genezei operei individuale a unui scriitor. Iar studiile genezelor unor opere în individualitatea lor, separate de ecosistemul lor literar și intelectual, nu duce la nimic decât la ele însele. Suntem într-un cerc vicios care nu permite evoluția către alte orizonturi epistemologice. Suntem în plină monadologie, cu toate implicaţiile negative pentru o viziune ştiinţifică asupra genezei atât la nivelul său individual (o operă singură), cât şi colectiv: felul în care multiplele creaţii se intercondiționează și se racordează unele cu celelalte. Pentru că, în ciuda originalității care este marca operei literare, ea nu semnifică singularitate, unicitate, condiție imposibilă pentru o creație umană.
În general regula, norma, este concepută ca nonexcepţie sau chiar antiexcepţie. Noi încercăm să fondăm o logică specifică creației, cea mai paradoxală, mai imprevizibilă și mai inalgoritmizabilă activitate umană în care norma se constituie prin convergenţa excepţiilor. Ea se legitimează deci ca o sinteză a excepţiilor devenind practic regula excepţiilor. Regula include aici antiregula, salvându-se astfel de parţialitate, de rutină, de simplism mecanic şi implicit de provizoriu, absorbind viitorul din care pot proveni incertitudinile, devenind „completă“ în capacitatea sa totodată revelatoare şi operaţională. Scriitori ca Orwell, Jules Verne, André Breton au încercat să străpungă ecranul viitorului nu numai în planul conținutului dar și în cel al instrumentelor genetice. Acesta ni se pare tipul de raţionament care ar trebui să anime ştiinţele de tip cazuistic, în care generalul, liantul sistemic nu sunt prezente în același fel ca în științele generalului, clasice. Este o depășire a prezentului în însăși intimitatea lui logică. Conceptul de arhiautor, aparţinând euristicii şi paradoxului, ne obligă să refondăm fenomenologia coerenţei, a omogenității aparente. Când John dos Passos vorbește de similaritatea inginer electrotehnic – scriitor se înscrie tocmai în această logică nonconvențională. Definirea maximală (dar nu completă) a arhiscriitorului care rămâne un concept deschis va fi, într-o formulare sinonimă cu cea de teorie, obiectivul întreprinderii noastre.

 

 

Referințe bibliografice
Bono, Edward de (2003), Gîndirea laterală. Bucuresti: Curtea veche.
Freud, Sigmund (1988), Métapsychologie, Paris: Gallimard.
Girard, René (1994), Quand ces choses commenceront, Paris: Arléa.
Golding, William (1982), A Moving Target, London: Faber and Faber Ltd.
Ionesco, Eugène (1986), Non, Paris: Gallimard.
Murakami, Haruki (2019), Profession romancier, Paris: Belfond.
Robinson, Ken (2011), O Lume iesită din minti. Revolutia creativă a educatiei, editie revizuită și actualizată, Bucuresti, Publica, 2011.
Sabato, Ernesto (1988), Entre la letra y la sangre, Buenos Aires (?): Seix Barral.
Tolstoi, Lev (2001): Jurnal, vol. 1 și 2, Bucuresti: Editura Elit.
Vigny, Alfred de (1867) Journal d’un poète, recueilli et publié sur des notes intimes d’Alfred de Vigny par Louis Ratisbonne, Paris: Michel Lévy Frères.