Consiliul
Județean Cluj
Exercițiile spirituale, o terapie filosofică de inspirație stoico-platonică (I)

Plecăm în analiza noastră de la o mărturie a lui Pierre Hadot (1), care constituie un fel de testament spiritual pentru marele cunoscător al filosofiei antice târzii.
„Filosofia nu este construcția unui sistem, ci o decizie fermă de a privi în modul cel mai adânc posibil în Sine și în jurul propriului Sine. Sub influența lui Bergson și apoi a existențialismului, Pierre Hadot a înțeles filosofia ca o metamorfoză totală în măsură să vadă lumea așa cum este și să trăiscă în ea la modul cel mai autentic.
Credem, ne mărturisește P. Hadot, că multe opere moderne sunt destinate să comunice informații despre un conținut conceptual dat, din care noi putem prelua informații despre gândirea și psihologia autorului. Dar, de fapt, sunt adeseori exerciții spirituale pe care autorul le practică el însuși și pe care le consideră punctul de plecare pentru meditațiile cititorului său; ele sunt destinate să formeze sufletele. Au o valoare psihologică. Orice afirmație ar trebui să fie înțeleasă în perspectiva efectului pe care îl poate avea, și nu ca o propoziție care exprimă în mod adecvat gândirea și sentimentele unui individ. Astfel, conclude filosoful francez, concluziile sale metodologice s-au convertit în concepții metafisice.
Formula „exercițiile spirituale” este o expresie care îl poate înșela pe cititorul contemporan, scrie Pierre Hadot. Trebuie să ne mulțumim să folosim termenul spiritual, deoarece alte adjective sau specificări posibile, psihice, morale, etice, intelectuale, de gîndire, de suflet nu acoperă toate relațiile pe care dorim să le descriem. Am putea vorbi de exerciții ale gândirii, continuă Hadot, deoarece aceste exerciții își fac din sine propria materie de reflexie2.
Dar cuvântul gândire nu indică într-o manieră destul de clară faptul că imaginația și sensibilitatea intervin în aceste exerciții într-un fel important. Din aceleași motive, nu ne putem mulțumi cu expresia exerciții intelectuale, chiar dacă aspectele intelectuale (definiții, subdiviziuni, raționamente, lectură, cercetare, retorică), pot avea o anumită importanță.
Exerciții etice, continuă Hadot, ar fi o expresie destul de seducătoare, deoarece, așa cum vom vedea, exercițiile de care vorbim contribuie puternic la terapia pasiunilor și se referă la conduita ce trebuie urmărită în viață. Chiar și aceasta ar fi o viziune destul de limitată. În realitate, asemenea exerciții corespund unei reflecții asupra viziunii lumii și o metamorfoză a personalității umane.
Cuvântul „spiritual” ne permite, după părerea noastră, să înțelegem cum asemenea exerciții sunt opera nu numai a gândirii, ci și a întregului psihism individual, și, mai ales ne revelează adevăratele dimensiuni ale acestor exerciții: mulțumită lor, individul se ridică la o viață spirituală obiectivă, adică se așază în perspectiva Întregului: și astfel „depășindu-se, se eternizează”.
Acceptăm, dacă este necesar, această expresie „exerciții spirituale”, ne va spune un cititor interesat de subiect. Dar este vorba de „Exercițiile spirituale” ale lui Ignazio de Loyola ? Aici Pierre Hadot face trimitere la marele sociolog francez Georges Friedmann3, care în programul său scria: „Este vorba de a ieși din durata temporală, iar prin depășirea sinelui individual te poți eterniza”. Răspunsul lui Hadot a fost următorul: Exercitia spiritualia nu sunt decât o versiune creștină a unei traduceri greco- romane, căreia dorim să-i arătăm măreția. În primul rând, conclude P. Hadot, conceptul și expresia exercitium spirituale sunt mărturia, înainte de Ignazio de Loyola, a anticului creștinism latin, și care corespunde lui askesis propriu creștinismului grecesc.
La rândul său conceptul de askesis, nu trebuie înțeles în sensul ascetismului, ci ca o practică de exerciții spirituale, după P. Rubbow4, care exista deja în tradiția filosofică a antichității.
P. Hadot face trimiter la opera lui P. Rubbow, pentru a explica originea și semnificația acestui concept de exercițiu spiritual care rămâne unul viu în conștiința europeană, așa cum s-a putut vedea în lucrările lui G. Friedmann.
Intenția lui P. Hadot este să amintească existența exercițiilor spirituale în antichitatea greco-latină, dar mai ales să precizeze întreaga contribuție și importanța fenomenului și să arate consecințele care derivă din înțelegerea gândirii antice și a filosofiei însăși5
A învăța să trăiești
În școlile de filosofie elenistică și romană s-a putut observa mai ușor acest un fenomen. De exemplu stoicii decară în mod explicit: pentru noi filosofia este un „exercițiu”6.
„Stoicii, scrie Jeanne Hersch7, au exercitat o influență puternică în Antichitate și, într-un anumit sens, se poate spune că au jucat un rol important pentru istoria culturii noastre în ansamblu. Încă și astăzi calificăm drept stoică o persoană sau un comportament, chiar fără a ne referi la doctrina Școlii stoice. Cînd vorbim însă de stoici, îi desemnăm astfel pe gânditorii ale căror concepții și atitudine morală se leagă în mod expres de o tradiție filosofică bine definită…Răul este corelativ binelui spun stoicii. În absența răului, binele n-ar avea niciun sens. Răul este deci necesar. Fără el, n-ar exista nici excelență, nici valoare. Căutarea valorii, a excelenței în lume ar fi imposibilă. Răul este deci necesar binelui.
Apoi, zic stoicii, ceea ce numim rău este rău, într-adevăr, însă numai din punctul nostru de vedere, întotdeauna limitat. În schimb, raportat la întreg, la totalitatea lumii, el este un bine. Aici avem de-a face cu perfecțiunea și domnia legii divine. Omul reușește să biruie răul în măsura în care devine capabil să depășească punctul său de vedere limitat. Când întâlnește răul, el trebuie să devină capabil să se înalțe până la legea divină, pentru care răul nu este decât un element indispensabil.”
În ochii lor filosofia nu constă în învățarea unei teorii abstracte. Facere docet filosofia , non dicere, filosofia ne învață să facem, nu să vorbim; virtutea este fuga de vicii; speranța nu-i învățată să fie învinsă; pentru omul cultivat și învățat a trăi înseamnă a gândi; este un sacrilegiu a face rău patriei; a-ți iubi părinții este prima lege a naturii. Câte învățături stoice de un mare impact emoțional și moral. Cu o remarcă paradoxală: este însă și mai puțin o artă de a trăi, deoarece este foarte complicat să fie acceptate în viața de toate zilele, într-un stil de viață determinat, cu implicații asupra întregii existențe.
Actul filosofic nu se situează numai în ordinea cunoașterii, ci și în ordinea proprie a eului individual, este un exercițiu care ne face să fim mai bogați sufletește, mai buni. Este un anumit tip special de conversiune, care are influență asupra întregii vieți, în măsură să schimbe în mod radical viața celui care o practică.8
Pentru toate școlile filosofice, principala cauză a suferinței, a dezordinii, bântuită de inconștiență și necunoaștere este constituită din pasiuni nelegitime, din dorințe dezordonate și frici exagerate. Filosofia apare în acest sens ca o terapie a pasiunilor9
Fiecare Școală își are propria sa metodă terapeutică, dar toate leagă această terapie de o transformare profundă a manierei de a vedea și de a fi a individului. Exercițiile spirituale, ne spune P. Hadot, aveau în mod precis scopul de a realiza această transformare a ființei umane. El dă exemplul stoicilor. După ei, toată nefericirea omului derivă din faptul că omul încearcă să înfăptuiască sau șă-și conserve bunurile, pe care riscă să nu le mai poată obține sau pe care la un moment dat le poate pierde și de aceea încearcă să evite necazuri (întâmplări nefericite), care de-a lungul vieții, oricum, sunt inevitabile. Filosofia are menirea să educe omul, în sensul că este inutil să urmeze numai binele pe care îl poate obține și să evite răul pe care în ultimă instanță îl poate evita. Acel bine care poate fi obținut și acel rău care poate fi evitat, trebuie să fie considerat astfel încât să depindă numai de libertatea omului: omul să poată alege între binele moral și răul moral.
Numai ele depind de noi și care corespund unei înlănțuiri necesare a cauzelor și efectelor, care însă fug de propria noastră alegere, de libertatea noastră, tocmai pentru că sunt rezultatul unei înlănțuiri. Ar trebui să ne fie indiferente, în sensul că nu trebuie să introducem nicio diferență, ci să le acceptăm pe toate întrucât sunt rezultatul destinului, sau a dominației naturii. Este deci vorba de o totală răstălmăcire a capacității de a vedea lucrurile în mod real. Este o trecere de la o viziune „umană” a realității, o viziune pentru care valorile depind de pasiuni, la o viziune „naturală” a lucrurilor care așază fiecare eveniment în perspectiva naturii universale.10
Această schimbare de viziune este dificilă, ne spune P. Hadot, de aceea tocmai acolo trebuie să intervină exercițiile spirituale, cu scopul de a produce puțin câte puțin o transformare interioară indispensabilă. Nu există niciun tratat sistematic care să codifice o învățătură sau o tehnică proprie exercițiilor spirituale.
Totodată trimiterile la una sau alta din aceste activități interioare sunt foarte frecvente în scrierile din epocă elenistică și romană. De aici putem trage concluzia că asemenea exerciții erau destul de cunoscute, era nevoie numai să se facă apel la ele, deoarece aparțineau vieții normale a școlilor filosofice și deci făceau parte dintr-o învățătură orală tradițională.11
Mulțumită lui Filon din Alexandria suntem în posesia a două liste de exerciții. Ele nu coincid în mod perfect, dar au meritul de a oferi o panoramă destul de complexă a unei terapii filosofice de inspirație stoico-platonică. Una din aceste liste enumeră: cercetarea printr-un examen aprofundat, lectura, ascultarea, atenția (prosophe), dominarea sinelui, indiferența față de lucrurile indiferente.
Cealaltă le amintește în mod succesiv: lecturile, meditațiile, terapia pasiunilor, amintirea lucrurilor bune, stăpânirea de sine, capacitatea de a-și îndeplini îndatoririle. Cu ajutorul acestor liste, scrie P. Hadot, putem să facem o scurtă descriere a exercițiilor spirituale stoice, prin studierea succesivă a următoarelor argumente: în primul rând întărirea atenției, apoi exercițiul meditației, cu reflecția asupra a ceea ce este făcut bine, apoi acelea proprii exercițiilor intelectuale cum este lectura, ascultarea, cercetarea, examenul aprofundat al propriei interiorități și în sfârșit exercițiile cele mai active cu trimitere directă la stăpânirea de sine și îndeplinirea datoriei ca un bine pentru întreaga comunitate.
Cocentrarea atenției pe lucrurile esențiale este atitudinea spirituală fundamentală a stoicului. Constă într-o atenție sporită și o prezență de spirit continuă, o conștiință de sine trează și o continuă prezență în mijlocul evenimentelor. Datorită ei filosoful știe și dorește să poată interveni în orice moment în treburile cetății. Datorită acestei vigilențe spirituale el este o prezență continuă, iar regula sa de viață fundamentală trebuie să fie bazată pe faptul că cea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi, ne este tot timpul la îndemână, și trebuie să devină un element de care să se țină seamă. Este esențială în acest sens pentru stoicism, ca de altfel și pentru epicureism capacitatea de a pune la dispoziția adepților un principiu fundamental, extrem de simplu și chiar posibil de a fi formulat în puține cuvinte, în așa fel încât să fie ușor de amintit și care să fie aplicat în siguranță.
„Tu nu trebuie să te separi de principiile tale nici măcar atunci când dormi, nici când te trezești, nici la masă, nici când intri în contact cu alți oameni.”12
A fi vigilent, cu implicațiile sale morale trebuie să-i permită filosofului stoic să aplice aceeași regulă de viață și să răspundă de acțiunile sale, cu un fel de concentrare continuă asupra prezentului.
„În toate lucrurile și în orice moment, depinde de tine dacă ești mulțumit de ceea ce se-ntâmplă în prezent și să te comporți cu sentimentul justiției cu cei din jurul tău, examinând și cântărind lucrurile și neadmițând lucruri care pentru orice om normal sunt inadmisibile.”13
Această atenție sporită, conclude P. Hadot, este într-un anumit fel secretul exercițiilor spirituale. O atenție liberă de pasiuni, care au fost totdeauna provocate de trecut și de gânduri care vizează un viitor nesigur, care după cum am spus nu depind de noi. Acest lucru ne ajută să fim mult mai vigilenți și să ne concentrăm asupra momentului prezent, mult mai ușor de a fi controlat și analizat în substanța sa, datorită simplului fapt că este la îndemâna noastră. Și nu în ultimă instanță deschide conștiința noastră conștiinței cosmice, făcându-ne atenți la valoarea infinită a fiecărui moment al existenței în prospectiva legilor universale ale Cosmosului.
Atenția, concentrarea ne permite să răspundem imediat evenimentelor, ca unor întrebări puse în mod indiscriminat. În acest sens, scrie P. Hadot, este nevoie ca principiile fundamentale să fie tot timpul la îndemâna celor care au cu adevărat intenția de a le folosi.
De aceea este nevoie să se dea atenția necesară regulii vieții, de care am vorbit, aplicând-o diverselor împrejurări din viață, cu multitudinea lor, prin intermediul exercițiilor, la fel ca regulele gramaticii sau cele ale aritmeticii. Dar aici nu este vorba de o simplă cunoaștere, este vorba de o transformare a întregii personalități.
Imaginația și afectivitatea trebuie să fie asociate exercițiului gândirii. Toate mijloacele psihologice ale retoricii, toate metodele de amplificare trebuie să fie puse în valoare pentru a-i da acțiunii consistența necesară. Este vorba de a formula pentru sine însuși regula vieții în maniera cea mai vie posibil, concretă, fapt pentru care era nevoie să-și aducă în fața ochilor evenimentele cele mai importante ale propriei vieți, văzute în lumina regulii fundamentale. Acesta este în ultimă instanță procesul de memorizare (mneme) și de meditare (melete).
Acest exercițiu de meditație îi va permite practicantului să fie pregătit în cazul unui moment neașteptat și poate dramatic. Dificultățile vieții vor fi reprezentate înainte: sărăcia, suferința, moartea vor fi privite în față; nu vor fi văzute ca un rău, deoarece nu depind de noi; vor fi fixate în propria memorie maximele isihaste, care odată ajunse la un moment propice, ne vor ajuta să acceptăm acele evenimente care fac parte din cursul firesc al naturii. Maximele și sentințele vor fi astfel la îndemâna tuturor, fără ca după aceea să mai fie posibilă o scuză. Ele vor fi formule și argumentări demne de încredere care se adresează ființei proprii în împrejurări dificile, pentru a opri orice mișcare de ură și de tristețe. După aceea se va examina dinainte tot ceea ce trebuie făcut de-a lungul zilei următoare și se vor fixa principiile care vor conduce și vor inspira acțiunea viitoare, examinând neîmplinirile și progresele. Și nu în ultimă instanță vor fi examinate propriile visuri.
Așa cum putem vedea, scrie P. Hadot, exercițiul de meditație se străduiește să supevizeze discursul interior, pentru a-l face coerent, pentru a-l ordona și astfel plecând de la acel principiu simplu și universal care impune o distincție netă între ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi, între libertate și natură. În dialogul cu sine însuși sau „cu alții”, chiar dacă este scris că „cel care vrea să meargă înainte să se străduiască să-și conducă cu ordine propriile gânduri.”14 și să înfăptuiască astfel o transformare totală a reprezentării sale în lume, a stării sale interioare, dar și a comportamentului său exterior. Asemenea metode revelează o mare cunoaștere a puterii terapeutice proprii cuvântului.
Acest exercițiu de meditație și de memorizare, scrie P. Hadot, trebuie să fie exersat în mod continuu. Aici întâlnim exercițiile propriu-zis intelectuale de care vorbea Filon din Alexandria: lectura, ascultarea, cercetarea, examenul aprofundat. Meditația se va hrăni într-un mod destul de simplu din lectura textelor poeților și filosofilor cu evidențierea unor fraze memorabile.
Lectura acestor texte ar putea fi un ajutor substanțial pentru discipoli, cu explicațiile necesare făcute de maeștri de Școală, cu trimiterile necesare pentru o mai bună înțelegere a textului analizat. Cercetarea și examenul atent vor fi deci aplicarea concretă a învățăturii școlii elenistice cu trecerea de la sentințe la sinteza marilor principii și a consultării marilor tratate.
După aceste etape, vine rândul exercițiilor practice destinate să creeze o anumită obișnuință. Unele sunt proprii interiorității, apropiate exercițiilor gândirii, minții de care am vorbit mai sus: de exemplu indiferența față de lucrurile indiferente, care nu este altceva decât aplicarea, cum spune P: Hadot, a regulii unei vieți esențiale15.
Pentru stoici a filosofa este deci a te exercita „să trăiești”, adică a trăi în mod conștient și liber: conștient în sensul că este nevoie să depășești limitele individualității pentru a te recunoaște parte din kosmos-ul animat de rațiune; în mod liber, a renunța să mai dorești ceea ce nu mai depinde de noi și care ne scapă, și să ne interesăm numai de ceea ce depinde de noi: o acțiune justă, conform rațiunii.
Este foarte ușor de înțeles că o filosofie ca stoicismul, remarcă P. Hadot, care presupune o atenție sporită, energie, o tensiune sufletească, constă în mod esențial în exerciții spirituale. Dar este surprinzător că epicureismul, considerat în mod obișnuit ca o filosofie care vorbește despre plăcere, vorbește nu mai puțin decât stoicismul de practici precise, care nu sunt altceva decât exerciți spirituale. Adevărul este că pentru Epicur, la fel ca și pentru stoici, filosofia este o terapie: „Singura noastră ocupație trebuie să fie vindecarea noastră.” Dar de data aceasta vindecarea constă în eliberarea sufletului de preocupările vieții, conducându-ne la simpla bucurie a faptului de a exista pur și simplu. Nefericirea oamenilor derivă din faptul că se tem de lucruri de care nu trebuie să se teamă și că doresc lucruri pe care nu trebuie să le dorească în mod necesar și de care ar trebui în mod normal să fugă. Altfel viața se consumă într-o continuă ceartă și frici nejustificate și dorințe nesatisfăcute. Le lipsește deci ceea ce este unica plăcere autentică, aceea a plăcerii de exista pur și simplu. De aceea fizica epicuriană ne va elibera de frică, punând în evidență că zeii nu acționează asupra mersului lumii, iar moartea, fiind un dezastru total, nu face parte din viață. În continuare P. Hadot pune accent pe etica epicureică, care este diferită de tezele stoicilor, ne spune că pentru a ne vindeca sufletul este nevoie de o continuă practică menită să elibereze sufletul de tensiuni. Înainte de a ne reprezenta răul, în loc să-l suportăm, trebuie să ne detașăm mintea de lucrurile dureroase și să o fixăm asupra lucrurilor plăcute. Trebuie să ne concentrăm asupra lucrurilor plăcute din jurul nostru, bucurându-ne de prezent, pentru simplul motiv că suntem noi cei care îl afirmăm.
Este vorba de un exercițiu spiritual bine determinat: nu mai este vorba de o atenție continuă a stoicului, care era tot timpul pregătit să salveze în orice moment libertatea morală, printr-o alegere deliberată, tot timpul reînnoită și serenă; de aici o continuă valorizare a vieții și a naturii, izvor peren de plăcere și bucurie.
În mod analog, exercițiul spiritual, care consistă într-un efort continuu de a trăi în contemporaneitate, care este foarte diferit de cum au gândit-o epicureii și stoicii. Pentru primii există o tensiune spirituală, o constantă veghe a conștiinței morale; pentru ceilalți este o invitație la relaxare și la serenitate: tratamentele, preocupările pentru viitor sunt în măsură să ascundă valoarea incomparabilă a faptului simplu de a exista. „Ne naștem o singură dată, de două ori nu este posibil, de aceea este necesar să nu fim eterni, chiar dacă nu ești stăpân pe ziua de mâine, amâni să te bucuri , însă viața continuă să meargă înainte; rămâne pericolul să murim fără să mai putem beneficia de o zi de liniște și de pace.”
Note
1 Pierre Hadot, Esercizi spirituali e filosofia antica, Einaudi, Torino 1988
2 cf. lui Epictet, Diatribe, III, 22, 20. „De acum înainte, materia asupra căreia trebuie să lucrez este gândirea (dianoia), așa cum cea cu care lucrează tâmplarul este lemnul, iar pentru cizmar pielea.”
3 Georges Friedmann, La Puissance et la Sagesse, Paris 1970, care a apreciat mult cronica pe care Hadot i-a fècut-o lucrării sale. În scrisoarea sa , își amintește P. Hadot, G. Friedmann, a făcut o paralelă între Etica lui Spinoza și stoicismul antic, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la nașterea lui Spinoza.
4 Cf. lui P. Rubbow, Seelenfuhrung. Metodik der Exerzitien in der Antike, Munchen, 1954, care a situat Exercițiile spirituale, opera lui Ignațio de Loyola în contextul tradiției antice.
5 Operele care vorbesc despre acest argument sunt rare, cartea fundamentală este cea a lui P. Rubbow citată înainte.
6 Pseudo-Galeno, Historia philosophia, I, în Doxographi Graeci, ed. it. Diels, De Gruyter, Berolini 1958, 2 vol. ,602,18 și Plutarh, De placitis Epitomes, I, 2, în Diels, Doxographi Graeci cit. 273, 14. Această concepție ne spune Diogene Laerzio, Vite dei filosofi, derivă de la cinici.
7 Hersch Jeanne, Stoicii, în Mirarea filozofică, Ed. Humanitas, Buc. 2022, pp.69-75
8 Cfr. lui Seneca, Epistulae, 6, I.
9 Cicero, Tusculanae disputationis, III, 6; de aici necesitatea de a ne dezbăra de pasiunile nocive, până nu suntem copleșiți de ele.
10 Pierre Hadot, Fizica ca exercițiu spiritual, pp. 119 33, unde se poate vedea distincția între ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi, în Epictet, Diatribe, I, I, 7.
11 Cfr. P. Hadot, Esercizi spirituali, op. cit. pp. 33-34.
12 Epictet, Diatribe, IV, 12, 7.
13 Marco Aurelio, I Ricordi, VII., în P. Hadot, Esecizi…, op. cit. p. 35
14 Această formulă îi aparține lui Descartes (Discours de la Methode, ed. Gilson, II, p. 18, 27) dar în același timp exprimă bine idealul stoic al unei coerențe interne.
15 Acest lucru corespunde perfect exercițiilor spirituale ale lui Marc Aureliu, din Amintiri, XI, 16. „ A trăi tot timpul fericit: sufletul nostru să-și găsească putere în el însuși, de aceea trebuie să rămânem indiferenți, față de lucrurile indiferente.”