Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Exilul românesc într-o sinteză. Noduri ale românității de dincolo de granițe

Exilul românesc  într-o sinteză. Noduri ale românității de dincolo de granițe

Recuperarea exilului e, probabil, cea mai mare dintre datoriile criticii literare autohtone. E un proces dificil în lipsa implicării autorităților, în lipsa unui program național de recuperare. În ciuda faptului că se produce o formă de recuperare în marginal prin inițiative individuale, de multe ori izolate, exilul românesc, în amploarea lui, este un fenomen mult prea complex pentru a putea fi asumat organic de o literatură care respinge orice formă de extindere. Lipsește cel mai acut o sinteză „cu vocația exhaustivității”, după cum subliniază Iulian Boldea în prefața la cea mai recentă încercare sintetică, cea a Danielei Șontică, 30 de scriitori români din exil (1945-1989), publicată în 2022 la Editura Basilica1. Dar lipsește și o asumare a conceptului de exil într-un înțeles mai amplu, atâta vreme cât este considerat a fi privit doar în raport cu trecutul, de la cel de-Al Doilea Război Mondial până în decembrie 1989. Iulian Boldea consideră chiar că exilul este definit prin asociere cu trecutul, argumentele sale bazându-se pe pozițiile criticii literare românești de prim raft: „În ansamblul culturii române, literatura exilului nu și-a găsit încă pe deplin locul și nici receptarea critică pe deplin adecvată. Există, desigur, studii semnificative, exegeze notabile, însă o sinteză cu vocația exhaustivității și cu sens recuperator întârzie încă să se producă. Pe de altă parte, exilul literar românesc este astăzi plasat definitiv în sfera trecutului. Nicolae Manolescu observă că, pentru a exista exilul, «trebuie să existe discriminări de un fel sau altul, ca și regimuri mai mult sau mai puțin autoritare», iar libertatea de creație și de gândire, precum și fenomenul globalizării culturale conduc la dispariția exilului și a exilaților” (p.7).
Explicația lui Iulian Boldea nu poate fi satisfăcătoare, deși constatarea lui este reală și deși intelighenția românească a plasat exilul în limitele temporale anterior amintite. Plasarea exilului în limitele trecutului și în legătură directă cu comunismul românesc nu este nici nouă, nici singulară. De pildă, nepotul lui Mircea Eliade, Sorin Alexandrescu, găsea fundamente economice emigrației, politice exilului și istorice diasporei într-un număr special dedicat exilului al revistei Secolul XXI, în care, în secțiunea Căderea în istorie semna alături de nume importante ale exilului românesc, dar și ale celor care au încercat recuperarea2. Conceptul de exil presupune obligația părăsirii căminului, atât în forma voluntară, cât și în cea presupunând amenințarea aplicării pedepsei capitale, fără posibilitatea limitării reale a cauzelor la cele politice. Mai mult, luând în considerare nivelul scăzut de trai și amenințarea opresiunii politice, fără a putea cântări în fiecare caz ponderea, putem admite exilul și din cauze economice și, evident, putem extinde înțelegerea conceptului de exil dincolo de marginea sângeroasă a anului 1989. Dar pentru a ajunge la aceste proiecții de finețe analitică, să revenim la lucrarea Danielei Șontică și la rolul pe care îl are ea în organizarea unui material cu rol catalizator. Înainte de toate, poeta, care în ultima perioadă desfășoară o intensă activitate de jurnalist cultural, se aliniază conceptului clasic de exil pe care îl readuce în atenție printr-un exercițiu considerabil pe două planuri. Pe primul plan propune fișarea unui catalog incipient al exilului literar relevant, pe cel de-al doilea încercarea de a produce convergerea energiilor recuperatoare ale exilului prin intervievarea, pe marginea cazurilor majore, a unor dintre cei care, prin efort mai degrabă individual, au încercat recuperarea, în special recuperarea memoriei exilului (și din această perspectivă lucrurile trebuie clarificate: o memorie a exilului a făcut dintotdeauna obiectul încercării de recuperare; ceea ce s-a pierdut, cel mai adesea, este însăși opera scriitorilor din exil, cea prin care ar fi trebuit realizată recuperarea).
Lucrarea Danielei Șontică este sintetizatoare și ridică problema asupra unei teme, proiectând limpezirea metodologică ulterioară. Ce și cum trebuie recuperat din exilul românesc? Primează dimensiunea estetică a operelor din exil? Sau cea etică? În ce măsură literatura exilului ar trebui să închege procesul de recuperare? În ce măsură o istorie literară a exilului ar trebui recuperată în raport cu nodurile organizării exilului românesc? Daniela Șontică pare să se focalizeze în principal pe această ultimă dimensiune și să redea organic un fel de organizare într-o rețea de influențe a exilului creator românesc, motiv pentru care, în fișarea autorilor, insistă asupra rolului acestora. Sunt trecute în revistă portrete ale consacraților și ale celor mai puțin cunoscuți, fără diferențe semnificative din punct de vedere cantitativ în ceea ce privește tratarea subiectului, accentuând, așadar, funcționalitatea rețelei, într-un întreg ce cuprinde fișele scriitorilor Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Dumitru Stăniloae, Virgil Ierunca, L.M. Arcade, Constantin Virgil Gheorghiu, Constantin Amăriuței, George Uscătescu, Nicolae I. Herescu, Mira Simian, Yvonne Rossignon, Paul Goma, Paul Miron, George Ciorănescu, Mihai Niculescu, Lucian Bădescu, Theodor Cazaban, Aron Cotruș, Gheorghe Băgulescu, Ioan Cușa, Pavel Chihaia, Lucian Boz, Vintilă Corbul, Grigore Nandriș și Victor Buescu. Evident, catalogul Șontică al exilului este unul eterogen, în care se întâlnesc vârfuri ale literaturii universale, acceptate ca atare, prin literatura universală și în literatura română: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran (la această listă, unanim acceptată, eu aș mai adăuga cel puțin patru autori care au convins Occidentul, urmând ca procesul de convingere a criticii și istoriei literare autohtone să mai dureze: Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Ștefan Baciu și Matei Vișniec), dar și scriitori – sau, în unele cazuri, animatori culturali, absolut necesari într-o radiografie a exilului și, în special, a memoriei exilului, care formează o imagine complexă asupra unui fenomen obligatoriu de recuperat. Printr-un asemenea demers, chiar dacă nu unul exhaustiv, chiar dacă limitat la înțelesul exilului în termenii în care a fost consacrat de critica literară românească – ar trebui adusă în prim-plan, în istoria literaturii române, o primă etapă de hemoragie literară în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, când scriitori evrei de primă mărime europeană sau universală au părăsit teritoriile românești – Daniela Șontică a evidențiat, cum menționam anterior, rețeaua funcțională și nodurile ei. Un Mircea Eliade nu este recuperat în lucrarea Danielei Șontică prin opera sa monumentală din domeniul istoriei religiilor, sau prin literatura (în special cea fantastică) de prim-plan, ci prin activitatea lui, ca unul dintre primii organizatori ai exilului românesc, ca unul care a încercat polarizarea vieții intelectualilor români din Franța la subsolului cafenelei „Corona” din Paris, care a susținut publicația Luceafărul din capitala franceză, apărută cu sprijinul generalului Nicolae Rădescu, care a contribuit la fondarea Centrului Român de Cercetări de la Paris și care a susținut cursul săptămânal de „Structura sufletului românesc” în Franța. Și ceilalți intelectuali români sunt văzuți prin aceeași prismă, de pildă: Eugen Ionescu în ipostaza celui care deschide catedra „Mihai Eminescu” din Nisa, Alexandru Busuioceanu drept persoana care a înființat Institutul Român de Cultură din Madrid, George Uscătescu în calitate de persoană care a înființat Cercul de studii filosofice „Destin” din Spania. În această etapă a încercării de sinteză, lucrarea Danielei Șontică tratează exact ceea ce e necesar: rețeaua exilului în funcționalitatea ei, urmând ca ulterior, odată configurate fluxurile în înțelegerea fiziologiei românității de dincolo de granițele țării, să se pună problema recuperării operelor literare ale exilului în raport cu importanța lor.
Etapa radiografierii este continuată de cea a adâncirii problematicii prin intervievarea unor cercetători români care, fie folosind instrumentarul jurnalismului cultural, fie cel al criticii și istoriei literare, au realizat o serie de portrete relevante ale exilului creator. Marilena Rotaru, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Grigore Ilisei, Crisula Ștefănescu, Tudor Nedelea, Flori Bălănescu sau Liliana Corobca contribuie, prin urmare, la evidențierea unui parcurs fiziologic al exilului, dar și la evocarea unor profiluri remarcabile, cum ar fi cele ale lui Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Paul Miron, Alexandru Ciorănescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ștefan Baciu, Paul Goma sau Alexandru Busuioceanu. Ceea ce este comun în proiecția acestor cercetători este constatarea, plecând de la cazurile analizate, în interviuri ingenios ghidate de Daniela Șontică pentru a putea configura și imaginea de sinteză, necesității de a regândi instituțional problema exilului: „Sunt conștientă că recuperarea exilului cultural românesc ar fi trebuit să devină – și nu a devenit, încă instituționalizat! – o necesitate de absolută urgență (Mihaela Albu, p.151); Mi-aș dori însă ca acei critici literari cunoscuți, profesioniști, să se implice mai mult în literatura exilului, acordând atenția necesară măcar scriitorilor de primă mărime care ar trebui evaluați și comentați pentru a intra în conștiința publicului românesc (Crisula Ștefănescu, pp.208-209); Nu literatura lui Goma are probleme, ci criticii noștri literari, care, din motive extraliterare, fără legătură reală cu estetic prozatorului […], parcă s-au vorbit între ei «să-l tacă» pe Goma, iar atunci când n-au făcut-o l-au minimalizat, dar nu cu instrumentele analizei literare, ci ale, vai, unor frustrări atât de omenești, însă inadmisibile pentru niște profesioniști care se laudă că au rezistat prin cultură […] (Flori Bălănescu, pp.249-250)”.
O recuperare la nivelul radiografierii, printr-o asemenea lucrare în care se realizează fișarea și adâncirea problematicii studiului, prin dicționare sau istorii literare ale exilului, este necesară a fi continuată cu ceea ce înseamnă, evident, analiza critică, aplicând aceleași principii ca în cazul literaturii române produse în limitele granițelor naționale. În cazul literaturii exilului există două aspecte care bulversează critica autohtonă: inexistența decalajului față de literatura Occidentului și nealinierea la centrele de polarizare a ideologiilor literare autohtone, grupate pe generații, școli sau curente literare. În raport cu corpul aliniat ideologic al literaturii române din interiorul granițelor, literatura exilului ar însemna asumarea unor insule sau a unor arhipelaguri, care ar bulversa înțelegerea structurii literaturii naționale în autosuficiența, opacitatea și percepția de sine ca produs monobloc. Privind astfel, e simplu de înțeles de ce o lucrare precum cea a Danielei Șontică, scrisă în anul 2021, Anul omagial al pastorației românilor din afara României, bulversează o structură setată a da randament în expresia ei monobloc. Dar numai așa se poate proiecta deconstrucția sistemului imun la recuperare.

 

 

Note
1 Daniela Șontică. (2022). 30 de scriitori români din exil (1945-1989). Prefață de Iulian Boldea. București: Editura Basilica. 272p.
2 Sorin Alexandrescu. (1998). Invizibilitatea emigrantului. Secolul XXI. Nr.10-12/1997; 1-3/1998. 217-223.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg