experiment în faţa oglinzii

dincolo de poezie s-au ridicat
cartiere pline de interjecţii marşuri funebre
focare de gunoi pe străzi abandonate în plină zi
prin distopia acestei singurătăţi colective

în fiecare noapte se aud alte şi alte ţinuturi
cum îşi leapădă pruncii de fum prin metastaze
de nori târzii

dincolo de iluzie nu mai sunt oraşe
ci umbre fără adăpost macerate de spaime
oasele celor spânzuraţi de cuvinte neînţelese
abrevieri convulsive resentimente
inutile războaie
semne prevestitoare şi moarte

numai eu sunt bolnavă de nostalgie
ce-mi poartă prin carne linţolii amare
ca o viscolire malignă între veghe şi somn
 
de câte ori deschid fereastra
aerul lăcrimează
păsări.

ştii, doar dimineaţa

ştii, doar dimineaţa
marea coboară sturionii somnoroşi spre ţărm
sub iarba cosită se-aud valuri fremătând
de nicăieri
mi-e gând de tine şi nu mai sunt
străină prin lume
desemn semn stingher

turme de nouri desprinse din cer
ne rătăcesc mirarea-n seminţe
doar dimineaţa
desemn semn stingher
când te mai văd aducere-aminte

după-amiază vin paseri nebune
rotind peste noi burguri de ceaţă
flămânde mările ne strigă pe nume
– pe-al meu, pe sub pietre, devreme nu-l spune –…de m-ai uitat
desemn semn stingher
uitată prin lume
ştii, la talpa casei tale umbra mi-o-nchid
spre dimineaţă…

tu unde-mi rămâi îngere…

şi-mi număra ultimele gânduri
lipite amarnic pe-o jumătate din trup
cealaltă parte zăcea sub munte
şi muntele înalt uitam să-l mai duc

plânsul nestins prin orbite săpa
doar partea stângă rămasă-n adâncuri
El, fără chip, eu, fără suflet,
m-ar mai vedea?

şi-mi asculta foşnetul nins
al aripii din vreme-ascuţite
adânc înfipte în carnea-mi vie
prin coaste prea largi despletite

neîngăduită visam
muntele închegat ca o lespede oarbă
din care anevoie plecam

aşa ghemuită-n coconul prea strâmt:
tu unde-mi rămâi îngere
cât timp
ne-or dormi sub pământ?

First you cry

iată nacela şi visul destrămate prin burgul orbilor de toate cuvintele
clopote amare vor respira peste ultimul însoţit
dincolo de facerea ta
dintre coastele şi pântecul norului albastru
– când te-au înnegurat în sacristia anotimpului –
vei deschide într-un târziu iertării inima
cartea de nisip dintre noi şi cer
până vor ţâşni din Styx pietrele înapoi
şi crinii ofiliţi şi foamea de tine
sub talpă se va ascuţi tăcerea
numele îţi va fi scris cu foşnetul celui crucificat
peste apele Infernului
„Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.”

rumorile toamnei te vor duce iar de mână
prin liturghia acestei nopţi
lângă regii neîncoronaţi ai singurătăţii
first you cry

toamna fără de îngeri

while you were out

dragostea este doar suferinţă articulară
în care nostalgia aderă târzie
uneori pare un alt portret în bustrofedon
decupat din context ca dintr-o toamnă efemeră
nu mai urcau muntele uitat
cerul se lăsa lung lespede neagră peste inimă

o certitudine nu putem avea niciodată
locaţia evei rămâne o traumă intercostală
în condiţii minime de subzistenţă
pentru mediul înconjurător ostil
insulă din noapte şi veghe El
difuz ca respiraţia îngerilor in-folio

alte ipostaze definesc deplina consonanţă
singurătatea condorilor leagănă cerul
între două silabe un singur priveghi
«ce n’est pas la peine de se tuer
puisqu’on se tue toujours trop tard.»

diversiune ieftină dragostea…

ne-am pierdut dreptul de a supravieţui
în lumea civilizată nimeni nu a demolat schitul bunei-cuviinţe
doar noi am plecat dincolo
cu umbrele incinerate sub braţ în urne swarovsky

nevroza colectivă creionează tardiv nostalgia
unui mecanism de a gândi
prea multe erori de procedură
plăgi craniene contuzii leziuni conflicte domestice

iluzoriu pact social în jurul propriei fiinţe
tandreţe impromptu
second hand

parcă ne-am pierdut încă o dată dreptul
de a declina egofobia secundei
diversiune ieftină dragostea
„ar fi bine să nu ne mai vedem niciodată, Feodor Mihailovici”