Pe când aici, în Sudul Londrei, totul intra în puterea Primăverii, ne-a prins și pe noi pandemia. În casă cu doi doctori care merg și vin de la munca lor și cu un copil de-a-ntâia, nu-i ușor. Noroc cu grădina, cu aerul ei de Kent și miros de Transilvanie.
Sunt semne că vin zile grele. Aș zice că nu se află om să nu știe prin ce am trecut și ce ne așteaptă. Și totuși, destui am uitat nu doar cât de greu a fost să ne câștigăm pâinea, ci și să ajungem la o altă ințelegere a lucrurilor! Speranța ne-a trădat de multe ori, dar frumosul din lume, faptele sale rămân cu noi.
Înainte să ne izolăm, am apucat să vedem expoziția Picasso and Paper/ Picasso și hârtia de la Royal Academy of Arts, despre care aflasem câte ceva din presă. Și am legat-o de ceea ce, nu demult, citisem în Graiul Maramureșului în însemnările profesorului Dan Achim despre o expoziție Picasso la Muzeul din Baia Mare, în ianuarie 1969. Un eveniment pe vremurile acelea – 60 de lucrări despre dans, corrida și lupta pentru pace. Un eveniment pentru oraș, cu siguranță. Cine să-și fi amintit, în aceste împrejurări, de o expoziție Picasso la Baia Mare acum 50 de ani, dacă n-ar fi dat, din întîmplare, domnul profesor Achim peste o invitație la vernisaj?
Cu sau fără invitație, am fost și eu în 1969 la vernisajul acelei expoziții la care Oficiul local de turism adusese vizitatori, oameni ai muncii, de peste tot din județ. Frumos, dar cu ce folos!? Despre Picasso, pictorul rebel se mai vorbea, dar, pe atunci, nu știam nici eu prea multe. Iar amintirile mele despre vernisaj nu mai sunt precum erau, după cum la fel vor fi fiind și ale celor care au scris atunci despre expoziția de la Baia Mare. Oricum, cred că atunci a început și interesul meu pentru Picasso, pentru „libertatea creatoare și sinceritatea artei sale”, cum scria în ’69 muzeograful Mihai Muscă. Mircea Braga, criticul, profesorul, istoricul ideilor literare de azi, era în acea vreme gazetar la Baia Mare. Ce o fi scris el, fostul băimărean, despre Picasso?
Ceva, totuși, se schimbase la noi. Proaspătul regim Ceaușescu avea parcă alt miros. Puteam spera la o anumită relaxare în instituțiile de cultură. Eram după vara lui 1968 care a amăgit multă lume. Liberalizarea însă, câtă a fost, avea să ia în curând sfârșit. Nici dictatura cotelor subversive cu care credeam a înșela vigilența cuiva, ori sarabanda interzicerilor din bibliotecile publice – pe cele ale Clujului le cunoscusem și eu – nu vor lua sfârșit. Și destui dintre artiștii noștri îmi păreau cumva năuciți; nu de lipsa talentului, cât de amintirea realismului socialist, pe terminate, totuși, atunci. Picasso cu expoziția sa venea și el într-un asemenea moment. Unii vorbeau de un pictor-rebel și voiam să vedem cum arată.
Lucram atunci la Biblioteca proaspăt botezata Judeteană, după ce bătusem drumurile Regiunii de la Borșa la Tășnad și de la Cehul Silvaniei la Negrești. Cu o bibliotecă publică nouă, nu aveam însă decât cărțile zilei. Voiam completarea colecțiilor cu cărțile, mii și mii de cărți, care interzise atunci ori rare de tot, vor bucura încet-încet pofta de lectură a destui băimăreni. Mai mult decât la Picasso, gândul meu era acolo. Astăzi, dupa 50 de ani, în expoziția de la Royal Academy, senzația e aceeași: ne aflăm în fața unui mare artist! Ce pare că se joacă cu hârtia, așa cum părea a se „juca”, în pictura, sculptura sau ceramica sa, cu culorile, volumele, spațiile și perspectivele. Expoziția londoneză obligă la asemenea judecată. Picasso însuși a exclamat: „The paper seduced me/ Hârtia m-a sedus”. Așa precum, seduși de cele ce văd îmi apar tinerii, mulți tineri și copii, printre ei și Anthony al nostru, cu mape, cu caiete, cu coli de hârtie – desenând. Desenul se învață. Picasso e maestrul lor. Cu hârtia la îndemână, Picasso e un adevărat vrăjitor; un artist cu mintea tulburată nu de altceva decât de febra creației. „He’s a wizard on paper – e un vrăjitor pe hârtie”, își întitulează Waldemar Januszczak cronica din Sunday Times la expoziție. Despre care mai adaugă că „reveals the full scope of his brilliance. It’s fascinating – dezvăluie pe deplin proporțiile strălucirii sale. E fascinant”. În realitate expoziția nu e despre Picasso și hârtie – mai scrie Dl. Januszczak – ci, cu adevărat, despre magia mâinilor sale, despre îndemnul de a lucra, de a crea.
O „magie” care, deloc paradoxal, se transmite și privitorului, deoarece, văzând ce a reușit să facă Picasso cu hârtia, vizita la expoziție nu e doar o lecție, ci și un îndemn; „exemplul” artistului adevărat e întotdeuna descătușător de energii, deschizător de orizonturi și însoțitor de nădejde.
Este exact ceea ce se vede în sălile de expoziție: tineri, foarte mulți, tineri și mulți copii harnici, copii, cum e și al nostru, care aleargă după cele necesare pentru a desena ei înșiși, pentru a încerca, a reîncerca și, până la urmă, a reuși. Și, înainte de orice, pentru a înțelege, înțelegerea fiind pasul fără de care învățarea e simplu exercițiu de memorie. Și poate că, după ce vor fi descifrat, între altele, înțelesurile prea cunoscutei Guernica, precum facem și noi urmărind desfășurarea drumului artistic al lui Picasso, un copil, unul ca ei, va (re)desena și porumbelul păcii, cu o ramură de măslin în cioc. Și noi ne vom aminti, cum facem acum, privind un desen dintre cele ale începuturilor, că la vîrsta de 8 ani micul Pablo a desenat, vizibil amuzat, un porumbel și un câine…
În 1969, când a avut loc expoziția băimăreană, la „modă” era lupta pentru pace, iar porumbelul acela frumos, desenat de Picasso, era un fel de emblemă/manifest al vremii. Din expoziția de azi lipsește. Chiar așa să se fi demodat lupta pentru pace? Deși de peste tot vin îndemnuri să ne ridicăm vocile să lăsăm pasărea lui Picasso să zboare din nou. Să o lăsăm, desigur! Dar să o lăsăm doar pe ea, pasărea, să zboare, porumbelul, nu și demagogia mistificatoare care îi însoțea zborul pacific și avântat!
În plus, mulțimea „hârtiilor și hârtiuțelor” rămase de la Picasso, pe care le vedem expuse cu atâta grijă, înseamnă și o binevenită preocupare pentru întreaga moștenire a artistului. E semn că aproape nimic din ceea ce face artistul de geniu nu e lipsit de semnificație sau importanță. De pildă, printre „hârtiile” expuse e și plicul în care s-a aflat o scrisoare primită de la Bèla Czobel, marcat De Picasso cu un cuvânt în spaniolă, probabil spre a-l putea regăsi mai ușor. Expeditorul e pictorul maghiar Bèla Czobel, cu lucrări în Muzeul de Artă din Baia Mare și cu un muzeu, azi, purtându-i numele la Szentendre, în Ungaria. Un pictor care a lucrat în colonia de la Baia Mare, cu școala lui Hollosy, între 1902 și 1906. În lunga sa existență, 1883-1976, a fost, cum se pare, un apropiat a lui Picasso.
Parcă pentru a risipi vreo urmă de neîncredere în posibilitățile pe care le oferă hârtia, nu doar ca suport, ci și ca „material”, expoziția londoneză cuprinde și o reproducere digitală după o celebrissimă lucrare a lui Picasso: Domnișoarele din Avignon/ Les Demoiselles d’Avignon. Cum Muzeul de Artă Modernă din New York nu a dorit să împrumute Londrei originalul, reproducerea se face după cel de la Muzeul Național Picasso din Paris. Căci Picasso, pe drept cuvânt, are la Paris, un Muzeu Național! Nu departe de el, la Centre Pompidou, Brâncuși are cel mai vizitat atelier de artist din lume… Iar în 1995 a găzduit cea mai mare expoziție cu operele genialului sculptor român.
Și, apropo, de foarte cunoscutul, în Anglia, critic de artă Waldemar Januszczak, titular de cronică la Sunday Times, cel care scrie acum despre Picasso. El a scris, în 2004 și despre expoziția Brâncuși la Londra de la Tate Modern, considerată atunci, ca și azi, un adevărat eveniment, încercând să conteste/diminueze originalitatea sculptorului român (ar fi fost, pasă-mi-te, mai mult un lustruitor decât un sculptor; un profitor supraestimat al artei primitive etc. etc). Tot el scrie, acum la superlativ, și tot în Sunday Times, despre Picasso la Royal Academy. Altul fiind acum subiectul, nu mai repetă ce scrisese în 2004 (că Brâncuși ar fi fost primul „hoț” din epoca modernă și că alții au furat apoi de la el): „Cele mai mari sculpturi ale lui Picasso – scria în 2004 – sunt clar derivate dintr-un Brâncuși din 1908, numit pretențios Danaide. Deci Brâncuși ar furat de la primitivi și Picasso a furat de la Brâncuși. Diferența a fost că Picasso a îmbunătățit originalele”. Și altele, de felul acesta.
Ei bine, criticii de artă pot scrie orice, e dreptul lor. Indiferent de păreri, Brâncuși și Picasso sunt mari artiști. Contestațiile, cu sau fără argumentele lor, sunt oricum, azi, mai puține decât altădată. Nu mai insist. Să nu fie adevărat, oare, ceea ce scria cineva despre păsările lui Brâncuși: că „se află în așteptare, pe punctul de a-și lua zborul”? Despre expoziția din 2004 am scris și eu atunci că Brâncuși reprezintă cea mai înaltă ipostază artistică românească din patrimoniul mondial de valori. Iar despre Pablo Picasso mai spun că, în 2018, la Tate Modern publicul londonez s-a întâlnit cu expoziția Picasso 1932 – Anul dragostei, faimei și tragediei. Cine-i cunoaște biografia, știe ce înseamnă anul acela. Cât despre noi, în ciuda faptului că, precum știm, timpul nu mai are niciodată răbdare, cel care rămâne tânăr este Picasso artistul și fascinanta sa operă. Și să nu uităm deloc uimitoarea sa dragoste de viață, imensa lui operă, dar nici pe cele opt femei (ni le descrie, în cartea sa, Picasso’s women, Roy MacGregor Hastie: Maria, Fernande, Eva, Olga, Marie-Thérèse, Dora, Francoise și Jacqueline) care i-au însemnat, fiecare în felul ei, cei 90 de ani de viață.
Așadar, am avut săptămâni de izolare până azi, când Primavara a învins, încă o dată deoarece, în zi de Mai călduroasă ca vara, fiind Ziua Victoriei în Europa, VE Day, am ieșit în fața caselor. Nu peste măsură de indiferenți cu virusul, dar liberi la zbenguială. Mai ales cei mici. Desigur, și noi, ceilalți care, privind mai devreme la ce ni se arată de sărbătoarea de azi a Europei (un continent în bucăți, incapabil să dea cuiva fiorul unității) convenim că Europa Nostra nu e chiar ceea ce ne-am dori. Să fie numai din cauza noului virus? Atotputernicia lui ne ține izolați, iar noi la TV privim la o Londră abulică și la un Paris – centrul lumii – încremenit în nemișcare. Suntem în puterea unui alt Război Mondial, care scăpase prolificei imaginații a autorilor de scenarii? Cine să știe? Cert e doar că, într-o zi ca aceasta, ceva lipsește pentru ca sentimentul victoriei să fie întreg. Nu sunt numai îndemnurile muribunzilor care se duc, cu gândul la cei ce rămân să biruie noii dușmani. Mai lipsește ceva.
Nu sunt prea multe alternative. Una, cea mai importantă, (dar și cea mai utopică dintre ele) este că Frumosul va mântui lumea; poezia, muzica, pictura, artele… vor fi la temelia unei schimbări, care să ne cuprindă pe toți și pe fiecare. Ce frumos ar fi… Și nu e doar un vis.
Chiar acum, într-o zi ca asta, Anthony al nostru vine în mână cu mica lui victorie, o coală de hârtie… desenată! E „opera” unui copil aflat sub puterea exemplului unui mare artist. Vine de la o lecție de desen și pictură online cu alți zeci și zeci de copii, tineri și adulți, câteva sute, unde profesoara le-a spus ce și cum lucra Picasso. Da, chiar Picasso și chiar astăzi! Cum lucra părintele cubismului, ce e cu cubismul și cum să lucreze și ei. O lecție despre frumos cu Picasso. Iar pictura lui Anthony e chiar… frumoasă.
Apoi cineva, un mare actor, îl privim pe ecranul televizorului, recită o poezie. De Ziua Victoriei. E celebra poezie a lui Rudyard Kipling, If/ Dacă. Nu se putea ceva mai potrivit decât acest imn dedicat frumuseții omenești, a biruinței frumosului, a victoriei încrederii.
Așadar:
If you keep your head when all about/ you are losing theirs…/ If you can trust yourself when all men doubt you… (De poți fi calm când toți se pierd cu firea…/ De poți să crezi în tine când se-ndoiesc cei mulți…”). IF! IF?