Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (IV)

Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (IV)

În ciuda contribuțiilor esențiale ale gîndirii chineze în domeniul artelor, filosofiei sau literaturii se constată că gîndirea chineză primitivă nu s-a putut detaşa de realul concret, nu a putut să distingă logica, abstracțiunea, de real. Aşa cum a arătat şi Marcel Granet în lucrarea sa La pensée chinoise (Paris, 1934), gîndirea chineză nu se mişcă în cadrul unui sistem de categorii abstracte cum sunt cele de număr, spațiu sau timp. Acest lucru ține de specificitatea imaginativului chinez. Deşi noțiunile de spațiu şi timp există pentru chinez, el nu le va concepe niciodată la modul tipic imaginativului european. Nici un chinez, fie el un om obişnuit sau un filosof, nu va percepe timpul ca pe „o durată monotonă constituită prin succesiunea, prin mişcarea uniformă, a unor momente asemănătoare din punct de vedere calitativ”. Chinezii văd în timp un ansamblu de ere, de anotimpuri, de climate şi de răsărituri, spune M. Granet. Spațiul şi timpul, spune acelaşi autor, nu sunt concepute de chinezi ca fiind rezultatul juxtapunerii unor elemente omogene, aşa cum, într-o întindere oarecare, toate elementele sunt superpozabile. În lucrarea mai devreme citată, Granet ne arată că: „În fiecare răsărit, întinderea se singularizează şi ia atributele particulare ale unui climat sau domeniu. Paralel, durata se diversifică în perioade de naturi diverse, fiecare îmbrăcată cu caracterele proprii unui anotimp sau eră.
Dar, pe cînd două părți ale spațiului pot diferi în mod radical una de alta şi, la fel, două părți de timp, fiecare perioadă este solidară cu un climat, fiecare răsărit legat de un anotimp”. Şi acelaşi lucru l-am putea spune, după acelaşi autor, despre număr. Deşi are un caracter clar cantitativ, aşa cum ni se pare nouă normal, totuşi, mai mult ca orice, el exprimă calitățile unor înşiruiri ierarhice. Ierarhia este caracteristica particulară fundamentată și fundamentală a imaginativului chinez. Altfel spus, timpul şi spațiul nu sînt percepute ca abstracțiuni uniformizante, ci sunt legate indestructibil de acțiuni concrete, ele au, în esență, un caracter evenimențial-emoțional. Pentru noi, o oră înseamnă acelaşi lucru indiferent de context. Intervalul de timp numit oră este independent de faptele care, în mod divers, ar putea să-l umple. Pentru chinez însă, o oră trăită la răsăritul soarelui nu este acelaşi lucru cu o oră trăită la apus, iar o zi petrecută vara, în conştiința lui este resimțită altfel decît una în timpul iernii. Într-un fel, atît timpul cît şi spațiul capătă un caracter evenimențial-emoțional, legat de dimensiunea senzitivității. Astfel, este limpede că structura sa apriorică imaginativă este fundamental structurată emoțional, la fel ca în cazul europeanului sau al oricărui alt individ uman, întrucît structura imaginativă a intelectului, ca structură fundamentală a sa, este anterioară oricăror forme ale înțelegerii și chiar ale sensibilității pure, în sensul kantian al termenului. Imaginativul, ca structură apriorică originară, este structura apriorică fundamentală a intelectului uman, locul de unde apar elementele intuițiilor sensibile pure, ale categoriilor, și apoi ale judecăților, rațiunii, etc. În acest sens imaginativul are caracter poietic. Însă acest fapt este legat nu doar de aceste categorii apriorice ci și de experiență, de amprenta specifică a spațiului și a condițiilor externe, ca să ne exprimăm spenglerian. Astfel se explică și de ce „omul chinez” nu are un nume abstract pentru ceea ce reprezintă pentru noi acelaşi interval de timp, ci el leagă aceste intervale de spațiu sau timp, de împrejurări sau fapte concrete, reprezentînd de fiecare dată altceva. Nu există timp şi spațiu, ci mereu alte şi alte timpuri şi spații, constituind grupe care arată, mai degrabă, o ordine ierarhică. În gîndirea chineză, numerele sînt legate de timpuri şi spații concrete, respectiv de evenimentele particulare. Desigur, una dintre cele mai pertinente explicații ale acestor fapte sînt legate de limba şi scrierea chineză.
Deşi este cunoscut faptul că scrierea chineză este o scriere ideografică, semnul fonic al unei idei, cuvîntul, nu reprezintă un concept, nu sublimează o serie de note într-o abstracțiune generală, ci reprezintă un mănunchi de imagini particulare, nefuzionate într-o generalitate conceptuală. Mai mult, în limba vorbită, unele cuvinte pot avea înțelesuri diferite, ba chiar opuse, în funcție de intonația pe care o imprimă vorbitorul, fapt ce ne confirmă ideea după care, în construcția logică a gîndirii orientalului chinez, latura evenimențial-emoțională a imaginativului are o pondere hotărîtoare. De exemplu, nu există un cuvînt care să desemneze conceptul de bătrîn. Există, în schimb, un noian de termeni care desemnează diverse stadii (structurate ierarhic) ale bătrîneții. Marcel Granet (1), care scrie despre aceste lucruri, arată că: „Aceste evocări concrete antrenează o mulțime de alte viziuni care sunt toate, de asemenea, concrete; întreg detaliul, de exemplu, al modului de viață al acelora a căror decrepitudine cere o nutriție carnată – sunt acei care trebuie dispensați de serviciul militar – acei care nu mai sunt obligați să meargă la şcoală (un fel de pritaneu) – acei pentru care, prevăzîndu-li-se moartea apropiată, trebuie să li se prepare tot materialul funerar (a cărui preparație necesită un an) – acei care au dreptul să poarte un baston în plin oraş etc.“ Iată, deci, imaginile evocate de cuvîntul bătrîn, care, cum remarcă Granet, este mai mult o noțiune singulară, aceea de bătrîn de 60-70 de ani. La 70 de ani cineva devine specific bătrîn şi i se dă numele de LAO. Acest cuvînt nu înseamnă numaidecît bătrîn, ci un alt moment al bătrîneții şi anume trecerea în retragere, sau mai exact evocă gestul ritual prin care cineva îşi ia concediu de la superior. În esență – schițînd cît de cît, credem noi, suficient concluzia noastră – ca şi în mentalitatea primitivă a altor popoare, gîndirea chineză, deşi savantă şi evoluată, nu se delimitează de concretul imediat şi de imaginile pe care acesta le implică, şi nu ajunge la abstracțiunea logică, fapt care nu împiedică cultura chineză să cultive logica sau știința. Gîndirea chineză, recte structura sa imaginativă, nu utilizează concepte abstracte, ci embleme evocatoare ale unui complex de imagini concrete, iar acest lucru evidențiază tocmai specificitatea imaginativului chinez care dă, de altfel, specificitatea felului de a fi în lume, de a înțelege și a se raporta la ea a „omului chinez” în esențialitatea sa cea mai esențială.
Care sunt însă legile care fac inteligibile înlănțuirile acestor embleme, cum se leagă organic aceste imagini una de alta? Cîtă vreme noi înlănțuim concretul în legile logice, gîndirea chineză pleacă de la distincția echivalent şi opus. Emblemele echivalente se atrag unele pe altele prin rezonanță; ele se produc ritmic cînd sunt opuse, cu alte cuvinte, echivalentul cheamă echivalentul iar opusul cheamă opusul, ceea ce, în definitiv, reprezintă o regulă mai generală, care cîrmuieşte Universul şi gîndirea: interdependența celor două aspecte complementare. Negîndind prin genuri şi spețe, în mod clar, chinezii nu puteau ajunge să cultive tehnica raționamentului, silogistica.
„Ce valoare ar avea – se întreabă Granet – deducția silogistică pentru o gîndire care se refuză a priva spațiul şi timpul de caracterul lor concret? Cum ar putea o asemenea gîndire să afirme că Socrate, fiind om, este muritor? În timpul care va veni, şi în alte spații, este sigur că oamenii mor?“ În schimb chinezii se pretează să facă raționamente de felul următor: „Confucius a murit, deci şi eu voi muri, e puțină speranță ca cineva să merite să trăiască mai mult decît cel mai mare dintre înțelepți“. Logica chineză, spune Granet, este o logică a ordinii sau a eficacității, o logică a ierarhiei. De aceea, raționamentul cel mai des întîlnit în scrierile chineze este soritul, dar în general, spre deosebire de logica noastră, de tip științific, european, acest raționament nu caută să evidențieze o serie de condiții, ci mai degrabă o anumită ordine, un principiu al acestei ordini. Neavînd în logica lor raționamente inductive sau deductive, chinezii văd lumea ordonată în funcție de o anumită ierarhie, de anumite rețete eficace, prin autoritatea fără echivoc al celui care le-a creat. Nu vrem să spunem, prin aceasta, că gîndirea chineză nu a cunoscut formele de raționament, ci mai degrabă, vrem să subliniem, că ea nu a făcut uz de aceste forme, nu le-a acordat aproape nici un fel de importanță.
Pentru a evidenția acest fapt, vom cita, odată cu Granet, un sorit atribuit lui Confucius, reluat, apoi, de alți filosofi chinezi de după el: „Vechii regi care voiau să facă să strălucească Imperiul, începeau prin a guverna bine domeniul lor; dorind să guverneze bine domeniul lor începeau prin a pune ordine în familia lor; dorind să pună ordine în familia lor, începeau prin a se cultiva ei înşişi; dorind să se cultive ei înşişi, începeau prin a face voința lor conformă cu regulile; dorind să facă voința lor conformă cu regulile, ei începeau prin a face sincere sentimentele lor; dorind să facă sincere sentimentele lor, ei împingeau pînă la gradul cel mai înalt înțelepciunea lor.
A împinge înțelepciunea pînă la cel mai înalt grad înseamnă a scruta ființele. Cînd ei (regii) scrutaseră ființele, înțelepciunea era împinsă pînă la cel mai înalt grad; cînd înțelepciunea era împinsă pînă la cel mai înalt grad, sentimentele lor erau sincere; cînd sentimentele lor erau sincere, voința lor era conformă cu regulile; cînd voința lor era conformă cu regulile, ei înşişi erau cultivați; cînd ei înşişi erau cultivați, familiile lor erau în ordine, domeniul lor era bine guvernat; cînd domeniul lor era bine guvernat, Imperiul se bucura de Marea Pace“ (M. Granet, Op. cit., Paris, 1934).
Acest superb exemplu de sorit descendent şi ascendent subliniază faptul că chinezii nu erau străini de formele de raționament deductiv, însă ei nu-i dădeau o importanță deosebită, deoarece ceea ce încercau ei să determine nu era generalul şi nici să calculeze posibilul: mai degrabă, avînd în vedere doar singularul, ceea ce este specific construcției imaginativului chinez, încercau să sesizeze indiciile mutațiilor care afectează totalul aparențelor, deoarece ei caută detaliul numai pentru a se pătrunde de sentimentul ordinei (Granet).
Pe de altă parte, pentru a arăta că gîndirea chineză nu s-a fixat pe formele logice doar din lipsă de interes, dintr-o orientare esențial diferită de cea europeană, vom arăta că există şi o artă de a disputa, o eristică chineză. Vom face aici referire la Şcoala Numelor (ming kia), formată din logicieni care s-au ocupat de cele mai diverse probleme. Marea majoritate a acestora erau sofişti, iar arta dialectică consta din a pune adversarul în imposibilitate printr-un soi de bufonerie, fapt care aduce aminte de ironia socratică.
Aceşti sofişti aveau un număr de paradoxuri, de sofisme, evident inferior jocului infinit de paradoxuri ale gîndirii sofistice greceşti. Vom cita numai unul din aceste paradoxuri, deoarece este vorba de renumitul paradox al săgeții enunțat de eleați, fără să fie aici vorba de o contaminare culturală, şi pe care îl găsim în gîndirea chineză sub următoarea formă: Un arcaş are puterea de a face să se atingă vîrful unei a doua săgeți de coada săgeții trase mai întîi, la fel, poate să tragă o săgeată (a treia) al cărei vîrf să atingă coada celei de a doua; şi aşa mai departe, se capătă o serie neîntreruptă de săgeți, vîrfuri şi cozi, atingîndu-se necontenit, în aşa fel încît de la prima la ultima ele se ating neîncetat cu coada arcului, şi par că nu fac decît una…Altfel spus, se formează o săgeată mai mare, dar coada săgeții, care creşte continuu, se atinge tot timpul cu coada arcului, deci e nemişcată…
Nu vom continua să dezvoltăm mai mult această schiță sumară a gîndirii chineze (2), dorința noastră a fost doar aceea de a arăta cum funcționează în realitate aceasta și cum este structurat și cum funcționează imaginativul chinez, şi, mai ales, deosebirea marcantă față de modul de exprimare al gîndirii europene, dată de specificul imaginativului propriu acestei gîndiri. Acelaşi lucru îl vom face, în cele ce urmează, raportat la gîndirea hindusă.

 

 

Din volumul în curs de apariție:
Poezia, filosofia, știința și imaginativul
(titlu provizoriu)

 

Note
1 M. Granet, Op. cit., loc. cit.
2 Pentru a adînci această problemă sugerăm consultarea următoarelor titluri: Anton Dumitriu, Istoria Logicii, Bucuresti, 1969, Fung Yu-lan, Precis d’histoire de la philosophie chinoise, Payot, Paris, 1952; Liou Kia-hwai, L’esprit synthetique de la Chine, Paris, 1961; Alfred Forke, Geschichte der alten chinesischen Philosophie, Friederichsen, Hamburg, 1922; Joseph Needham, Science and Civilisation in China, Cambridge, 1969; James Legge, The Writings of Kwang-zze. Sacred Books of the East, XXXIX şi XL, Londra, 1927; lucrarea colectivă History of Philosophy Eastern and Western, I, sub conducerea lui S. Radhakrishnan, cap. Confucianism şi taoism, Londra, 1952; F.S.C. Northorp, The Complementary Emphasis of Eastern Intuition Philosophy and Western Specific Philosophy, în lucrarea colectivă Philosophy, East and West, editată de C.A. More, Princeton University Press, 1946.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg