A găsi un teren ferm în toată această mlaştină a nuanțelor conceptului de adevăr este o problemă mai mult decît discutabilă, însă așa cum am arătat încă de la începutul acestei lucrări ea ține de însăși structura apriorică a imaginativului dar și de specificitatea celui european, în speță. Adevărul nu este un concept care să aparțină ramurilor ştiinței ci, mai mult, unul aparținător filosofiei. Dar este conceptul de filosofie unul ferm și care să nu fi suferit vreo modificare de-a lungul timpului? Nicidecum. Pentru a oglindi cît de cît acest fapt și a urmări evoluția istorică a acestuia, vom face apel la definiția filosofiei dată de cîțiva filosofi celebri, şi la cunoscuta carte a lui David Armeanul, Introducere în filosofie.
În prefața de la Les Principes de la philosophie, Descartes spunea: „Întreaga filosofie este ca un copac, ale cărui rădăcini sunt metafizica, trunchiul este fizica, şi crengile care ies din acest trunchi sunt celelalte ştiințe, care se reduc la trei principale, anume medicina, mecanica şi morala”.(1) Cartesius credea că analiza noțiunii de filosofie se face mai ales prin analiza conceptului de ştiință, totodată omul şi caracteristicile intelectului său intrînd ca o componentă esențială în determinarea conținutului filosofiei.
Hobbes spune că filosofia este cunoaşterea lucrurilor prin cauzele lor, iar Christian Wolff vede filosofia ca scientia possibilium, quatenus esse possunt, adică ştiința lucrurilor posibile ca fiind posibile, o definiție mai mult decît interesantă și aplicată oarecum noțiunii de imaginativ, așa cum am creionat-o noi pînă în prezent.
Cu Berkeley şi Hume ajungem la noțiunea de filosofie ca teorie a cunoaşterii, concepție pe care o va desăvîrşi Kant. Acesta vedea în filosofie un sistem al cunoştințelor raționale din şi prin concepte. După Kant, filosofia este disciplina care răspunde următoarelor întrebări:
ce pot să ştiu?
ce trebuie să fac?
ce pot să sper?
ce este omul ?
la care ar răspunde, în ordine, metafizica, morala, religia, antropologia (2).
Fichte defineşte filosofia drept o teorie a ştiinței în timp ce Schelling o vede ca fiind ştiința absolută. Hegel, în Enziclopaedie der Wissenschaften, Die Logik, (3) vede în filosofie o Wissenschaft des Absoluten, iar în conținutul ei formal, adică în logică, o considerare prin gîndire a lucrurilor. Filosofia este „ideea care gîndeşte ” sau „adevărul cunoscător”.
În Lumea ca voință şi reprezentare (4), Schopenhauer crede că sarcina filosofiei este „să reia prin noțiuni abstracte, generale şi clare, întreaga esență a lumii”.
În lucrarea Gîndirea şi mişcarea, apărută în 1934, Bergson crede că prin sistemul rigid al conceptelor filosofice nu poate fi sesizată realitatea aflată într-o continuă mişcare. Realitatea, după el, nu poate fi sesizată decît intuitiv, gîndirea fiind nevoită să-şi reconstruiască mereu conceptele, în funcție de circumstanțe dar și de specificul fiecărei culturi, am spune noi, specific dat tocmai de imaginativul propriu fiecăreia, așa cum am sesizat deja în considerațiile anterioare. Numai aşa va fi posibilă o filosofie capabilă să rezolve, dincolo de disputele şcolilor, problemele realității.
Aşa cum am văzut din sumara noastră analiză, la fel ca şi adevărul pe care încearcă să-l determine, filosofia, mai precis definiția filosofiei, are sensuri polivalente. David Armeanul relevă şase definiții ale filosofiei greceşti, iar Eduard Zeller, în Philosophie der Griechen, se plînge de multitudinea de sensuri pe care le are noțiunea de filosofie la elini. Însuşi Heidegger, într-o conferință ținută la Cerisy-la-Sale în august 1955, Was ist das – die Philosophie ?, afirmă vastitatea acestei teme şi posibilitatea ei de tratare diferită. În concluzie, orice abordare pe care am alege-o se va dovedi subiectivă, cum, de altfel, însăși perceperea realității și raportarea insului la lume ține de cel mai pur subiectivism.
În antichitate, cei ce se îndeletniceau cu filosofia erau numiți înțelepți – sophoi. Astfel au fost numiți un Homer, Ulise, Lycurg, Nestor, dar şi Solon, sau Pitacos din Lesbos. Ei se ocupau cu contemplația, fiind denumiți studioşi, şi considerau valorile lumeşti drept nimic.
Legenda, preluată de Diogenes Laertios în Despre viețile şi doctrinele filosofilor iluștri (5), spune că cel dintîi care a folosit noțiunea de filosofie şi s-a numit filosof a fost Pythagora şi că cei dinaintea lui erau înțelepți, oameni desăvîrşiți, aidoma zeilor. Pythagora, spune că el, nu poate fi sophos, înțelept, ci doar iubitor de înțelepciune – filosof – numai zeul avînd acest atribut. Aproximativ în acelaşi timp cu Pythagora, adică tot în sec. VI î.Ch., Heraclit spunea: „Oamenii care iubesc înțelepciunea trebuie, cu adevărat, să fie la curent cu o mulțime de lucruri”(6). De remarcat faptul că aici, nu apare, totuşi, cuvîntul filosofie ci numai cel de iubitor de înțelepciune. Eduard Zeller ne spune că, în textul grecesc, unde cuvintele apar separate, sensul expresiei este de bărbat iubitor de sophon. Heidegger, în Was ist das – die Philosophie?, arată că traducerile care au apelat la termenul de philosophia nu sunt exacte. Anton Dumitriu sublinia faptul că însuşi Heidegger căzuse în eroare atunci cînd afirma, în lucrarea mai sus citată, că filosofia este formată, ca şi alte cuvinte care au rădăcina în substantivul philo, din combinația lui philein cu sophon, de unde se obține philosophia. După Bailly, sensul prim al verbului philein semnifică: a iubi cu prietenie pe cineva. Pornind de aici, nu a fost greu a se echivala sensul lui philosophia cu iubitor de înțelepciune, iubire de înțelepciune. Anton Dumitriu crede că Heraklit nu a avut în vedere acest sens întrucît ar fi utilizat vocabula sophia sau sophos, care apare încă la Homer. El spune că sensul originar al expresiei philein to sophon este acela de „cel care urmăreşte ceea ce este înțelept” (7) .
Aşadar, filosofia nu este văzută de către antici ca o pură speculație dar nici ca un sistem închegat de concepte. Acest lucru îl spune atît Pythagora cît şi Heraklit sau Platon. În dialogul platonician Protagoras, Socrate arată că: „Dragostea de înțelepciune este mai veche şi mai răspîndită în Creta şi în Lacedemonia decît în oricare parte a Greciei şi acolo există cei mai mulți sophistai. Dar aceste popoare îşi ascund superioritatea şi o neagă pentru a nu lăsa să se vadă că ei sunt dintre greci cei mai cunoscători ai sophiei” (8). Mai departe, referindu-se la oracolul de la Delphi, Socrate spune: „Pentru ce spun aceste lucruri? Pentru că acesta era în vechime caracterul filosofiei: o conciziune laconică” (9).
Filosofia era în vechime o conciziune laconică. Aşadar, nu era nici iubire de cunoaştere, nici de înțelepciune. Sophos-ul era un laconic, adică vorbea în aforisme. Acest fapt ne duce cu gîndul la sensul vocabulei mythos, care în sensul ei originar însemna tăcere. Să urmărim acest termen, sophos, după construcția lui etimologică:
SAP – a avea gust, a avea savoare
Saphes – clar, manifest
Sapha – în mod clar
Sophos – înțelept
Sophia – înțelepciune.
Toate aceste sensuri au ca liant intim al lor ideea de claritate, de înțelepciune , de înțelept, de lumină. Aristotel, vorbind despre intelectul activ, spune că este oion to phos, adică asemenea luminii. Sophos şi sophia au, deci, o legătură intimă cu lumina. David Armeanul, atunci cînd îşi pune problema etimologiei cuvîntului sophos, spune: „Mai mult încă, şi numele de înțelepciune ar trebui de fapt să fie derivat de la lucrurile divine, deoarece se spune înțelepciune pentru cea care este păstrătoare, adică păstrătoare a luminii. Căci cele divine, fiind imateriale şi incapabile de contrarii, păstrează lumina ce le este proprie, în timp ce lucrurile materiale, în speță cele ce sînt capabile de contrarii, nu păstrează lumina ce le este proprie, ci o întunecă prin contrarii.” (10).
Heidegger, în aceeaşi Was ist das – die Philosophie?, la p. 24, analizînd fragmentul lui Heraklit citat mai înainte şi care se referă la expresia philein to sophon, arată că verbul philein are aici sensul de a se apropia, a se armoniza cu sophon. „Această harmonia este ceea ce caracterizează vemul philein , aşa cum îl gîndeşte Heraklit, ceea ce este a iubi”. Avînd în vedere acest sens al verbului philein , adică cel de apropiere, expresia citată ar putea fi tradusă drept „apropiere de lumină”.
Anton Dumitriu, în excepționala sa Aletheia, analizînd relația în discuție arată că „lumina era legată de înțelepciune, iar legendele arată că zeița înțelepciunii era Athena, cea născută complet înarmată – din capul lui Zeus”. In dialogul Kratylos, Platon dă în întregime interpretarea etymologică a numelui obişnuit al acestei zeițe, de Pallas Athena. Să precizăm mai întîi că pallas, ca nume comun, se trage de la cuvîntul pallax, care înseamnă un tînăr sau o tînără fată. Pallas Athena vrea să însemne astfel, într-un sens imediat, fecioara Athena. Socrate crede, însă, că acest nume vine de la „dansul în arme”: „Căci faptul – spune el – de a se înălța singur sau de a sălta ceva, fie în sus de la pămînt, fie apucînd cu mîinile – acțiuni care se exprimă prin verbele pallein şi palleisthai – înseamnă de fapt a face pe cineva să danseze şi a dansa” (11). De aici s-ar trage numele Pallas. Pentru celălalt nume, Athena, Socrate apelează la autoritatea celor vechi, după care s-au luat şi cunoscătorii lui Homer contemporani cu marele athenian, care spun că „ar fi redat prin Athena însuşi cugetul şi gîndirea”. „ Ba chiar mai mult – adaugă Socrate – cel care i-a dat numele pare să se fi gîndit că acesta înseamnă gîndire a divinității, ca şi cum ar fi spus că ea este cuget divin, folosindu-se de a potrivit unui dialect străin în loc de e , şi eliminînd pe i şi pe s. Sau poate nici aşa, ci pur şi simplu pentru că ea ar gîndi cele divine altfel decît ceilalți, de aceea a numit-o Theonoe (inteligența divină). De asemenea, nimic nu ne împiedică să spunem că el a vrut să o numească pe zeița aceasta Ethonoe, ca fiind vorba de inteligență în ce priveşte datina. S-a ajuns apoi, schimbînd cîte ceva, pentru înfrumusețare, la numele de Athenaa.” (12)
Să strîngem şi să privim mai de aproape ideile acestea. Athena este zeița – fecioară, adică cea pură: ea reprezintă gîndirea divină şi este născută înarmată pentru că gîndirea pură este o luptă continuă. Sophia, fiind reprezentată de Pallas Athena, are, prin urmare, toate atributele zeiței. Mai mult, sărbătorile închinate zeiței, după cronica din Paros fondată de regele Erichtonius, erau aşa-numitele sărbători ale luminii, în care se depuneau torțe aprinse pe altarul lui Prometheu, cel care dăduse oamenilor focul, adică oiesis, lumină şi rațiune (Anton Dumitriu).
S-a arătat cum, treptat, termenul de sophia, evoluează spre philosophia. Pentru a răspunde însă mai clar acestor probleme, să încercăm să punem în lumină chiar definițiile date filosofiei de către filosofii greci.
David Armeanul, pe care l-am mai citat, spune că cei ce au o pasiune pentru cunoaşterea celor ce sunt, adică pentru filosofie, lasă de o parte toate grijile vieții. El socoteşte că în materia filosofiei există patru puncte esențiale: dacă este, ce este, de ce fel este, pentru ce este. De aceea, cu toate obiecțiile aduse filosofiei asupra caracterului ei de ştiință, el spune că filosofia nu se ocupă cu particularul, ci cu universalul, cu ceea ce este identic, subliniind teza lui Aristotel că nu există decît ştiința universalului. Pentru a ilustra aceste aserțiuni, David dă şase definiții ale filosofiei. Acestea sunt:
Philosophia esti gnosis thon onton he onta esti – filosofia este cunoaşterea celor ce sînt ca fiind ceea ce sunt.
Gnosis theion et kai antropinon pragmaton – cunoaşterea lucrurilor divine şi omeneşti.
Melete thanathou – practicarea morții.
Omoiosis theou kata to dynaton anthropou – asemănarea cu divinitatea pe cît îi stă omului în putință.
Techne technon kai episteme epistemon – arta artelor şi ştiința ştiințelor.
Philia sophias – dragoste de înțelepciune.
Ar mai fi de amintit aici încă două definiții cu care David nu este de acord: filosofia este medicina sufletelor, iar medicina este filosofia trupurilor pe care o consideră sofistică şi filosofia este educație desăvîrşită, dată de Platon în Phaidon, dar care este cuprinsă, după el, în filosofia este artă a artelor şi ştiință a ştiințelor. Tot el spune că numărul de şase definiții ar fi necesar limitat deoarece filosofia are un obiect şi un scop, ambele fiind duble (13). „Obiectul imediat este constituit din cele ce sînt în general, iar cel îndepărtat din cele ce sînt în mod determinat. Scopul imediat este moartea pasiunilor iar cel îndepărtat a devenit pe cît posibil asemenea divinității.
Se cer deci două definiții. Dar obiectul şi scopul fiind fiecare dublu, urmează încă patru definiții, două plecînd de la obiect şi două de la scop. Numărul definițiilor, ar fi astfel necesar corespunzător celor şase citate”
Ceea ce este interesant de arătat este faptul că David omite dintre definițiile filosofiei date de filosofii greci pe cele date de Platon şi Aristotel. În Charmides (14), Platon ne spune că filosofia este gnoti seauton, adică cunoaşte-te pe tine însuți, în timp ce Aristotel, în Metafizica (15), afirmă: filosofia esti theoria thes aletheias, adică teoria adevărului. Vom mai aminti aici, pentru o mai completă informare, o altă definiție aristoteliciană, şi anume cea după care filosofia este episteme thon proton arhon kai aition theoretike – ştiința teoretică a primelor principii şi cauze (16).
Urmînd aceeaşi linie, vom spune că Platon împarte, pentru o mai nuanțată privire asupra lucrurilor, domeniul cunoaşterii după cum urmează: ştiințe practice, poetice şi teoretice. Aceste denumiri provin de la verbele prattein, poiein şi theorein.
Aristotel va prelua această idee şi, după cum bine se știe, va împărți ştiințele filosofiei în trei grupe distincte:
Theoretică – metafizica, matematica, fizica.
Practică – etica, ştiințele economice, politica.
Poietică – muzica , poezia, arhitectura. (17)
Pentru a-şi argumenta această clasificare el arată că: „I se recunoaşte celui ce se întemeiază pe experiență o doză mai mare de ştiință decît celui ce se întemeiază pe senzații, oricare ar fi ele; tehnicianului una mai mare decît omului de experiență; conducătorului de lucrări, mai multă ştiință decît lucrătorului manual; şi, în genere, ştiințelor teoretice mai multă decît artelor practice” (18). El spune că printre toate aceste ştiințe există una care este ştiința supremă şi se ocupă cu primele cauze şi principii. Constatăm, că încă de la momentul Aristotel, filosofia şi-a pierdut obiectul, unitatea, transformîndu-se oarecum în diviziunile ei şi existînd în diviziunile ei independente. „Deci filosofia are atîtea părți cîte substanțe sînt, aşa că, în chip necesar, există o primă substanță din care derivă cea care vine după ea, căci Unul şi Ființa cuprind, prin firea lor, genuri şi vor exista prin urmare atîtea ramuri ale ştiinței, cîte sînt şi genurile Ființei şi Unului” (19).Idealul grecesc de filosofie luase sfîrşit. Acesta a fost posibil datorită filiațiunii filosofilor greci, sistemului de discipolat.
Aşa se explică faptul că nici unul dintre filosofi greci nu a apărut de unul singur, din neant. Fiecare dintre ei este produsul unui maestru, este discipolul celuilalt. Diogenes Laertios, în Viețile şi doctrinele filosofilor ilustri (20), amintea cele două începuturi ale filosofiei greceşti, după cum urmează:
Filiația ionică: Thales, Anaximandros, Anaximenes, Anaxagoras, Archelaos, Socrate, Platon, Speussip, Xenocrate, Polemon, Crantor, Crates, Arcesilaos, Lacydes, Cameade şi Clitomah. Mai trebuie amintiți aici, Chryssipos, Zenon din Cition, Cleante, Anthistene, Diogene cinicul, Aristotel şi Theophrast.
Filiația italică: Pherekydes, Pythagora, fiul său Telauges, Xenophanes, Parmenide, Zenon din Elea, Leuccip, Democrit, Nausiphanes, Naucydes şi Epicur.
Pentru a demonstra că toți filosofi greci au un singur „arbore genealogic”, Diogenes reproduce două scrisori, una a lui Thales către Pherekydes şi o alta a lui Pherekydes către Thales. Din acestea se deduce strînsa legătură între cei doi sophoi, Pherekydes lăsînd la latitudinea lui Thales lucrarea sa pe care acesta din urmă ar fi urmat să o publice dacă o va socoti bună (21).
Dacă mai adăugăm că cei doi începători ai filosofiei erau socotiți printre cei şapte înțelepți – sophoi, urmează că originea filosofiei greceşti este unică și este producția aceleiași capacități imaginative, îşi are aceeaşi sursă şi îşi păstrează acelaşi scop.
Din volumul în curs de apariție: Poezia, filosofia, știința și imaginativul (titlu provizoriu)

 

Note
1 Descartes, Les Principes de la philosophie, tradusă în franceză de abatele Picot. Ediția în limba latină este scrisă în 1644. În limba română lucrarea apare în anul 2000 la Editura IRI.
2 E. Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, Buc., 1969.
3 G.W.F. Hegel, Op. cit, pgf. 14, pg. 55, trad. rom.
4 A. Schopenhauer, Op. cit, pgf. 68 din vol I.
5 Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor iluștri, I,12, trad. rom., Ed. Academiei, București, 1963.
6 Diels – Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Reclam Verlag, 2012, fr. 35.
7 Anton Dumitriu, Alétheia, Buc., 1984.
8 Platon, Op. cit., 342,b., în Opere, Buc.,vol. I-VI, 1974-1989
9 Platon, Op. cit., 342,b.,în Opere, Buc.,vol. I-VI, 1974-1989
10 David Armeanul, Introducere în filozofie, trad. rom., Ed. Academiei, București, 1977.
11 Platon, Kratylos, Opere, Buc., vol. I-VI, 1974-1989.
12 Platon, Kratylos, Opere, Buc., vol. I-VI, 1874-1989.
13 David Armeanul, Introducere în filozofie, trad. rom. Ed. Academiei, București, 1977.
14 Platon, Op. cit., Opere, Buc, vol. I-VI, 1974-1989.
15 Aristotel, Metafizica, 11, 2, 993 a., Ed. Academiei, Buc. 1966.
16 Aristotel, Metafizica, I, A, 2, 982, b.
17 Aristotel, Metafizica, VI, 1,1026 a şi urm.
18 Aristotel, Metafizica, I, A,1, 981 b.
19 Aristotel, Op. cit., IV R, 2, 1004 a.
20 Diogenes Laertios, Op. cit., I, 13-15, Ed. Academiei, 1963, Bucureşti.
21 Diogenes Laertios, Op. cit., I,43 ;I I, 122, Ed. Academiei, 1963, Buc.