Alexandru Balaş s-a născut la Focşani, unde a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale, după care a studiat ştiințele politice (în limba engleză) la Universitatea din Bucureşti. În anul III de facultate obține o bursă de un an la Universitatea Vermont, din SUA, revine în țară pentru încheierea studiilor, după care frecventează un masterat de doi ani la Universitatea Sabanci din Istanbul. Pleacă din nou în SUA, pentru doctorat, la Universittae din Illinois, în Urbana Champaign, doctorat coordonat de profesorul Paul Diehl. În 2006, este ales de MAE al României să reprezinte România la Adunarea Generală a ONU, axată pe probleme de tineret, care a avut loc la Viena, apoi la New York. După un an de profesorat la Universitatea Vermont, se transferă la Universitatea Loyola din Chicago, după care se stabileşte la SUNY Cortland, ca profesor de relații internaționale. Aici devine şi director al Centrului „James M. Clark”, care se ocupă de internaționalizarea campusului şi a comunității oraşului Cortland în general. A publicat două cărți şi mai multe studii în reviste de specialitate. Vorbeşte engleza, franceza şi italiana, dar poate conversa şi în spaniolă, catalană şi turcă, având cunoştințe de bază în germană, arabă şi portugheză.

 

 

Ilie Rad: – Dragă Alex, eşti născut în România, iar acum deții o poziție foarte importantă la State University New York College at Cortland (SUNY Cortland). Ne poți povesti cum a început aventura ta americana? Cum ai ajuns în State?

 

 

Alexandru Balaș: – Am studiat în anul III de facultate cu o bursă, oferită de Fundația pentru o Societate Deschisă, la Universitatea Vermont. După un an de studii în acest stat de munte din estul Americii, am petrecut vara în New York City (NYC), lucrând la o organizație afiliată cu sistemul Națiunilor Unite. Apoi am revenit în țară, pentru anul IV de facultate, am absolvit şi, spre deosebire de colegii mei, care se indreptau spre vest, eu m-am dus spre est, pentru un masterat la Istanbul, la Universitatea Sabanci. Am văzut cei doi ani de masterat la Universitatea Sabanci drept rampa de lansare spre un doctorat la o universitate de top din SUA. Şi aşa a şi fost. După doi dintre cei mai buni ani din viața mea, la Istanbul, într-un mediu universitar de o calitate foarte ridicată, cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc de atunci încoace, am fost acceptat, pentru doctorat, la mai multe universități din SUA, şi am ales să lucrez cu Paul Diehl, la Universitatea din Illinois, în Urbana-Champaign.
Cum a fost în State? În 2002-2003, când eram la Vermont şi NYC, am trăit „visul american”. Lucram la biblioteca din campus şi câştigam într-o săptămână mai mult decât mama, ingineră în România, într-o lună. Ce m-a şocat a fost „viteza” cu care se „mişcau” lucrurile în campus. Erau multe prelegeri, conferințe, oportunități. Am intrat în Clubul de Dezbateri şi am călătorit cu ei la campionate de dezbateri la Rochester şi la Academia Militară West Point. Am înființat un club al Națiunilor Unite şi am pledat în fața Senatului Studențesc pentru finanțarea unei călătorii la NYC, la o conferință mare, Model United Nations. Erau multe oportunități şi practic lucram, de la 8 dimineața la miezul nopții, pe tot felul de proiecte academice sau la bibliotecă. Apoi vara, în NYC, a fost de vis. Am muncit mult, dar m-am şi bucurat de jazz în cluburile din Greenwich Village sau de simfonia new-yorkeză în Central Park. Cu un coleg român, Ionuț, jucam fotbal cu un grup de sud-americani, în Central Park, sâmbăta dimineața, şi plănuiam să ne facem țuica noastră, în apartament (asta a rămas, din fericire, la stadiul de idee). Tot atunci, în vară, am fost la două conferințe la Washington, DC. Şi aşa am văzut pentru prima dată şi capitala Americii. Am rămas însă îndrăgostit de NYC şi de adrenalina şi viteza din acest oraş, care chiar nu doarme.
Apoi, în Champaign-Urbana, la doctorat, mi-am dat seama că Midwest-ul Americii este inima Americii. Oamenii sunt buni, te ajută şi sunt extraordinari. Acum mă simt un „Midwestern” în inima mea, pe lângă vrânceanul din mine. Atunci, la doctorat în Illinois, m-am apucat de dansuri sportive şi tango argentinian. Aceste „hobby-uri” m-au salvat într-un fel din stresul unui doctorat într-un mediu extrem de competitiv.
Ca să vă dați seama cât de competitiv a fost doctoratul, vă pot spune că, din 20 de doctoranzi, câți am pornit la drum, în august 2006, la ştiințe politice, la Universitatea Illinois din Urbana-Champaign, am mai rămas doar 10, în august 2008, dintre care doar 8 dintre noi au terminat doctoratul.
Ce m-a salvat? Matematica de clasa a XI-a şi a XII-a, clase făcute la real, la un liceu din Focşani (pentru că, fără matematică şi statistică, nu mai ai cum să termini un doctorat în SUA, în ziua de azi, indiferent de domeniu), şi aceste hobby-uri, care mi-au permis să fac şi altceva decat ştiințe politice în acei ani, şi oarecum să pun lucrurile în perspectivă. Poate că şi acea proverbială „foame” a românului ajuns în America şi care nu-şi permite să nu reuşească a jucat un rol în faptul că am terminat doctoratul în 5 ani (termen considerat foarte scurt în SUA).

 

 

– În 2006 şi 2007 ai reprezentat România la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, unde ai luat cuvântul în plen. Cum a fost această experiență?

 

 

– Da, a fost o experiență foarte bună pentru mine. Împreună cu o colegă din Ciad, am fost moderatorul unei sesiuni plenare de lucru. Țin minte şi acum detaliul că această colegă era înspăimântată înainte de a intra în sesiune, nu pentru că trebuia să moderăm discuțiile unui grup de vreo 100 şi ceva de oameni, într-una din sălile ONU, ci pentru că nu ştia dacă familia ei e în viață, pentru că trupele Janjaweed, responsabile pentru genocidul din Darfur, Sudan, trecuseră granița în Ciad şi atacaseră oraşul din care era ea. În fine, sesiunea a fost puțin intimidantă, dar deja la momentul acela ținusem prelegeri la universitate în fața unor săli pline, aşa că a ieşit bine. Asta mi-a confirmat-o ulterior chiar diplomatul român din delegația României la ONU, care venise incognito oarecum, să vadă cum mă descurc. Cu ocazia aceasta am fost în sălile de consiliu de la sediul ONU din NYC şi l-am ascultat în sala Adunării Generale chiar pe secretarul general ONU, Kofi Annan. Acel eveniment a fost un summit pe probleme de tineret, la care fiecare țară a trimis doi reprezentanți. Eu am fost ales de MAE, împreună cu o colegă, să reprezentăm România la adunarea regională, la Viena, în vara lui 2006 şi apoi la summitul global la NYC, în octombrie 2006. Pentru adunarea regională, România a fost țara care a dezvoltat rezoluția-draft, pe care s-a discutat ulterior. Cu ocazia aceasta, eu şi colega mea, cu acordul MAE, am pus pe picioare programul UNYouth şi în Romania, astfel că, din toamna anului 2006, România trimite în mod constant delegați la acest program ONU. Mai multe detalii se pot găsi aici: https://www.un.org/development/desa/youth/what-we-do/youth-delegate-programme.html si aici pentru Romania, http://unyouthdelegate.ro/

 

 

– Călătoreşti foarte mult în lume, participi la conferinte, seminarii internaționale etc. Cum reuşeşti să faci față acestui program atât de încărcat?

 

 

– Da, aşa este. Când lucrez sunt axat pe muncă, iar când mă relaxez nici macar nu-mi verific emailul de la serviciu. Nu am smartphone, ci un telefon vechi, şi aceasta îmi permite să nu fiu conectat la Internet tot timpul. Când au apărut copiii, respectiv fetițele noastre gemene, atunci s-au schimbat şi prioritățile. Îmi place să cred că sunt eficient atunci când mă axez pe muncă. Mi-am învățat programul optim de lucru încă din anii de şcoală din România şi îmi mențin acelaşi ritm. Nu am pierdut nicio noapte studiind, încerc să îmi fac somnul de siestă cât pot de des şi îmi programez vacanțe în mod constant. Am 6-7 ore de lucru pe zi, în care dau 110% pentru muncă. În restul timpului îmi refac energiile şi las ideile să germineze nestingherite, pentru că atunci vin cele mai bune idei. Cel mai greu a fost să învăț să spun „Nu” la tot felul de oferte tentante de proiecte şi să învăț să mă implic în mai puține proiecte. Cu toate acestea, am nevoie de adrenalina unor proiecte, care să mă stimuleze intelectual.

 

 

– Care au fost motivele pentru care ai optat să lucrezi la SUNY Cortland?

 

 

– Piața academică este foarte dificilă in Statele Unite. Deşi mi-am terminat doctoratul la o universitate de top din SUA, este foarte greu de obținut o poziție universitară aici. Prima poziție după doctorat a fost de un an la Universitatea din Vermont, apoi am obținut o poziție de durată medie la Loyola University Chicago. Problema în Chicago era ca m-aş fi plafonat în acea poziție, care nu oferea oportunități de avansare. Dar mai important a fost aspectul familiei, pentru că nu prea mai aveam vreme să mă văd cu soția, din cauza timpului foarte mare petrecut în trafic. Şi atunci am făcut o aplicație, la SUNY Cortland, şi m-au vrut. A fost – şi este în continuare – poziția perfectă pentru mine. Sunt profesor de studii internaționale, predate într-un mod european, i-aş spune eu, adică foarte inter-disciplinar, şi în acelaşi timp sunt directorul unui centru responsabil pentru internaționalizarea campusului. Am vrut să fiu profesor, pentru că iubesc lucrul cu studenții. Dar am vrut să am şi responsabilități administrative şi mână liberă, să organizez programe internaționale.

 

 

– Care sunt principalele proiecte ale Centrului Clark, pe care îl conduci?

 

 

– Centrul Clark se ocupă cu internaționalizarea campusului şi a comunității (a oraşului Cortland, un oraş de vreo 20.000 de oameni). Organizăm evenimente pe teme internaționale şi cu invitați internaționali (aşa cum ați fost şi dvs.); organizăm proiecte educaționale pe anumite teme şi cu finanțare exterioară (spre exemplu: cursuri şi evenimente legate de Uniunea Europeana, legate de politica şi cultura în Europa Centrală şi de Est, de Orientul Apropiat, Mijlociu şi în Asia de Sud, de Africa, legate de America Latină). Avem diverse grupuri de lucru, axate pe aceste regiuni. Apoi promovăm studiul pentru un semestru sau un an în afara țării, şi de asemenea promovăm, la nivel internațional, schimburile de idei şi colaborarea pe proiecte ale profesorilor.

 

 

– Am participat, cum ştii, invitat de tine, la o şedință a consiliului de conducere al Centrului Clark. Unii erau oameni în vârstă, cu un CV impresionant. Cum ai reuşit să te impui în fața lor?

 

 

– Am fost primit foarte bine aici, deşi vârsta tânără nu ar fi sugerat că ar fi trebuit să devin directorul unui astfel de centru. Nu sunt mulți cei care ar risca să pună un atât de tânăr profesor la conducere. De aceea îi mulțumesc mentorei mele, Sharon Steadman (profesoară de arheologie la SUNY Cortland), care a văzut în mine energia şi dorința de a lucra pe astfel de proiecte. Au fost colegi, veniți dintr-o tradiție europeană, care au încercat să-mi arate cine e „şeful” doar pe baza vârstei lor. Dar, fără lipsă de modestie, pot să spun că aceşti colegi s-au convins repede că nu le merge cu un român ca mine! Chiar i-am spus unuia că aici suntem în SUA şi vârsta, pentru a fi un bun lider, nu contează, aşa cum ar conta în Europa. Colegii americani m-au sprijinit în permanență. Practic e o poziție care te obligă să negociezi mult cu toți colegii şi să ştii cum să ți-i atragi pe toți de partea ta, în aşa fel, încât să tragem toți în aceeaşi direcție.

 

 

– De ce crezi că Universitățile americane oferă atât de multe burse de cercetare unor aplicanți străini? Nu există riscul ca aceştia să se întoarcă în țările lor de origine, gata şcoliți pe bani americani?

 

 

– Citeam un articol de curând, care arăta că cercetarea cea mai bună este atunci când e facută într-un mediu internațional. Când ai mulți oameni din diverse colțuri ale lumii, crescuți în tradiții diferite, aceştia vor aborda problemele altfel. Şi din acest amestec de idei se nasc idei revoluționare, care schimbă lumea. Unii dintre doctoranzii internaționali rămân în SUA, la fel cum am rămas şi eu, pentru că aici am găsit un loc de muncă. Dar foarte mulți se întorc în țările lor, ceea nu face decât să contribuie la nivelul academic din acele țări, pentru că aceşti foşti doctoranzi, actuali profesori, îşi mențin contactele şi colaborările cu SUA şi cu colegii de doctorat, ajunşi prin diverse părți ale lumii. Alții se duc acolo unde sunt locuri de muncă cu predare în engleză: în Europa, Brazilia (care a investit enorm în mediul academic), Coreea de Sud şi Japonia, Australia şi Noua Zeelandă, chiar şi Turcia si Kazahstan, care iarăşi au investit enorm în câteva universități de top. Aceşti oameni, în cele mai multe cazuri, vor rămâne americanofili şi vor promova cultura americană în țările unde lucrează. Acest „soft power” e esențial pentru SUA. Sincer, nici nu aş şti cum să aplic pentru o pozitie academică în România, pentru că pozițiile academice în mediul universitar din România nu sunt făcute publice pe site-urile internaționale, pentru astfel de joburi.

 

 

– Cum s-a născut cartea ta, Peace Operations (War and Conflict in the Modern World), scrisă în colaborare cu Paul F. Diehl?

 

 

– Pur şi simplu i-am propus lui Paul, care a fost profesorul meu îndrumător la doctorat şi unul din mentorii mei, să scoatem a doua ediție, revizuită, cu descoperirile făcute de mine în teza mea de doctorat. El a zis că e o idee foarte bună şi ne-am apucat de treabă.

 

 

– Vorbeşti fluent engleza, franceza şi italiana, dar poți conversa şi în spaniolă, catalană şi turcă, având cunoştințe de bază în germană, arabă şi portugheză. Când şi cum ai învătat atât de multe limbi?

 

 

– Am învățat engleza din clasa a III-a la Focşani, apoi franceza din a V-a. Amândouă până în clasa a XII-a. La gimnaziu, mama m-a dat la o şcoală cu un program intensiv de engleză (făceam 6 ore de engleză pe săptămână, mai mult decât româna, şi la fel ca matematica). Atunci, şi ulterior la facultate, când am făcut ştiințe politice în limba engleză, am învățat engleza foarte bine. Chiar am avut un moment de panică, atunci când am fost invitat să țin o prelegere la Universitatea „Babeş-Bolyai” şi am fost întrebat dacă pot ține prelegerea în limba română. Învățând ştiințe politice şi relații internaționale numai în engleză, mi-ar fi fost foarte greu să țin o prelegere academică în română. Altfel, vorbesc româna aproape zilnic, prin Skype, cu familia din România şi încerc să-mi învăț şi fetele limba română.
Ulterior am studiat germana şi araba în timpul facultății. Spaniola, catalana, şi portugheza au venit uşor, pe filiera latină. Iar turca am învățat-o partial, cât am trăit în Istanbul şi ulterior, într-o vară de doctorat, când nu aveam bani şi am obținut o bursă a Guvernului american să învăț o limbă străină. Şi aşa am avut şi bani pe vară, şi am învățat şi o limbă, pe care doream să o învăț de mult.
Zilnic folosesc engleza, româna, franceza şi spaniola. Abonamentele la publicații din Franța şi faptul că urmăresc mult sport comentat în limba spaniolă aici mă ajută să-mi mențin la un nivel bun aceste limbi străine.

 

 

– Cunoaşterea acestor limbi a fost un avantaj la concursul pe care l-ai câştigat la SUNY? Ne poți spune cum s-a desfăşurat acest concurs?

 

 

– Nu neaparat. Poate faptul că am ajuns să cunosc foarte multe culturi m-a ajutat. Undeva, în octombrie, am văzut anunțul pentru această poziție pe o pagină de „joburi” academice. Ulterior am trimis un dosar de aplicație şi am aşteptat să văd dacă voi fi sunat, pentru un interviu telefonic. Am avut acest interviu telefonic prin noiembrie. Apoi am fost invitat pentru două zile în campus, să țin o prelegere şi să am întâlniri cu cei care îmi vor deveni colegi. Numai 3 candidați sunt invitați în campus, deci ştiam că sunt pe lista celor 3, din vreo sută de aplicanți. Şi cu câteva zile înainte de Crăciun, când eram în vacanță într-o stațiune montană, am fost sunat să-mi spună că sunt prima lor opțiune. Am negociat salariul şi alte costuri (mai ales costul mutatului, pentru că acesta poate fi foarte scump), aşa cum e regula, şi am zis da. Ulterior, în augustul anului următor, ne-am mutat din Chicago în Cortland, NY.

 

 

– Profesorii de la SUNY Corland, din universitățile americane în general, sunt angajați pe o durată determinată sau nedeterminată?

 

 

– Daca eşti angajat pe „tenure track”, eşti angajat pe durată determinată, până ai facut 7 ani la acea instituție SUNY, iar ulterior, dacă ai obținut „tenure”, devine contract pe durată nedeterminată. Din păcate, aceste „tenure jobs” sunt din ce în ce mai rare şi mai greu de obținut.
Dacă profesorii sunt „adjuncts” sau „visiting assistant professors”, atunci sunt angajați pe durată determinată, care de obicei e doar de un semestru. Stresul e foarte mare pentru aceşti profesori, pentru că nu au de obicei asigurările medicale plătite de angajator şi sunt plătiți la salariul minim. Sunt cazuri de „adjunct professors” care lucrează la 3-4 universități sau, şi mai rău, care trăiesc în maşină (nu glumesc!), pentru că nu îşi permit chiria pentru un micuț apartament. E viața foarte grea pentru „adjunct professors”, dacă sunt singuri şi nu au alt suport material. La acel moment, eu le recomand să aplice pentru joburi în afara SUA.
Aceşti oameni sunt „adjuncts” sau „visiting assistant professors” nu pentru că ar fi mai slab pregatiți decât cei de pe „tenure track”, ci pentru că piața muncii academice produce mult mai mulți profesori decât numărul de locuri, şi doi la mână, pentru că universitățile americane sunt „business”-uri, care şi-au dat seama că pot tăia costurile, platind unii profesori atât de prost. Nu în ultimul rând, e acel sentiment că ai ratat, dacă după un doctorat ieşi din mediul academic. Unii preferă acest stil de viață, al unui „adjunct”, decât să iasă din mediul academic sau să devină administratori în mediul academic.

 

 

– În funcție de ce priorități se stabileşte curricula unei specializări, la universitățile din SUA?

 

 

– Aici, nu pot vorbi decât de studiile internaționale, de care mă ocup. Sunt trei linii directoare: 1) studenții mei să ştie să pună întrebările corecte în viață şi să ştie cum să gândească critic şi analitic, 2) studenții mei să fie pregătiți pentru a fi cetățeni ai lumii, care pot vorbi la nivel internațional despre artă şi poezie, la fel de bine ca şi despre politică şi economie, şi 3) să le dăm studenților noştri acele „instrumente”, care să le permită să găsească un loc bun de muncă (ex.: limbi străine, abilități de negociere, de mediere, de a folosi anumite tipuri de software gen GIS sau R, de a şti cum să lucrezi cu oameni din culturi diferite etc.). Nu „producem” pentru piața muncii, ci vrem să şlefuim oameni cu caractere bune. Dar nu negăm că aceşti oameni au nevoie şi de locuri de muncă, pentru ca să-şi plătească datoriile făcute pentru a studia la universitate.

 

 

– Absolvenții de universități din SUA îşi găsesc de lucru în domeniul pentru care s-au pregătit?

 

 

– Da. Pentru studii internaționale, aproximativ 80% din absolvenții din anii anteriori lucrează în domeniu. În general, e foarte greu, dar pentru studenții care termină studii internaționale, piața muncii e la nivel mondial, nu doar național sau statal. Şi atunci sunt mai multe oportunități.

 

 

– Cum se împacă, în cazul tău, pragmatismul american cu sentimentalismul românesc?

 

 

– Mi-a luat foarte mult timp, şi încă îmi ia, să-mi înțeleg identitatea. Sunt român americanizat, cum îmi spun prietenii. Dar în acelaşi timp sunt şi vrâncean, focşănean şi „Midwesterner” american, şi un Istanbulite (dupa anii petrecuți în Istanbul), şi un newyorkez. Cum spune Shrek, identitatea mea e ca o ceapă – are straturi. Am fost întotdeauna o persoană directă şi îmi place pragmatismul american. Dar, pe de altă parte, sunt un visător, sentimental român, care ascult Radio România zilnic, mănânc româneşte când îmi gătesc ceva de acasă, citesc Dilema veche şi cărți în limba română lunar (mi-am adus vreo 200 de volume în limba română aici, în New York, şi în fiecare an aduc peste 30 de cărți în limba română), am vin şi țuică din România în beci, şi urmăresce handbal, volei, rugby şi fotbal din România. Sunt un român care trăieşte în America, care a învățat regulile acestei societăți, dar în mod constant trăieşte după traiul de acasă. Sper să nu uit vreodată că sunt din neam de viticultori vrânceni şi că pentru noi succesul înseamnă să ai o vie, să faci un vin bun şi să fii ospitalier. De abia atunci voi putea spune ca am reuşit în America. De ce să nu recunosc că-mi place să-mi şochez prietenii americani cu „românismele” mele – gen facut grătar iarna, o flexibilitate mai mare în interacțiunile cu toata lumea, şi cu ospitalitatea cu care am fost învățat din familie – „covorul roşu” pentru orice invitat străin la universitatea noastră, ca să plece cu impresii extraordinare de la noi.

 

 

– Cunoşti interesul meu pentru legăturile avute de Theodore Dreiser cu oraşul Cortland. Nu crezi că turismul ar avea de câştigat, dacă s-ar populariza aceste legături?

 

 

– Cunosc bineînțeles acest interes, din cartea pe care ați scris-o. Din păcate, această idee nu cred că ar prinde în America, pentru că aici, în continuare, avem probleme cu armele, pe care le poți cumpăra la supermarket, odată cu roşiile şi castraveții. Şi aceste masacre continuă din păcate în şcoli şi universități, şi în multe locuri publice. Oameni nevinovați mor din cauza faptului că armele pot fi cumpărate de oricine, oricând, fără a verifica prea multe despre persoana care le-a cumpărat. Aşa că un astfel de turism nu cred ca ar prinde în America, pentru că prea multe persoane sunt afectate de aceşti ucigaşi cu sânge rece.

 

 

– Prin anii ’90, când am avut primele contacte cu lumea universitară americană, primeam, la sfârşit de an, un fel de scrisori-bilanț de la noii mei prieteni, cu ce făcuseră ei în anul care se încheia. Mai există acest obicei? Care crezi că era filosofia lui?

 

 

– Nu mai există. Am câțiva colegi care mai fac acest bilanț la sfârşit de an, dar din păcate cerințele academice asupra timpului profesorului au crescut exponențial în ultimele două decade, încât majoritatea nu mai au timp de aşa ceva. În schimb, trebuie să scriem aceste bilanțuri anuale, pentru şefii noştri. Eu scriu două astfel de bilanțuri, unul pentru Centrul Clark şi unul pentru programul de Studii Internaționale. Fiecare are cam 17 pagini de raport/bilanț anual.

 

 

– Ce legături are Centrul Clark (sau SUNY Cortland, dacă vrei) cu universitătile europene? Dar cu cele româneşti?

 

 

– Avem parteneriate cu multe universități europene – Salamanca, Fulda, La Rochelle, cu universități din Anglia şi din Turcia. Avem parteneriate puternice. De asemenea, avem un parteneriat inițiat de Henry Steck, de la SUNY Cortland, cu Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Eu am obținut câteva granturi europene pentru Centrul Clark şi am încheiat, cu ajutorul colegei Carmen Țâgşorean, de la Centrul de Cooperări Internaționale al Universității „Babeş-Bolyai”, un parteneriat Erasmus+ Key Action 1, care ne permite să facem schimb de studenți şi de profesori.

 

 

– Pentru că acest interviu apare în revista Tribuna, din Transilvania, ce mesaj ai dori să transmiți cititorilor?

 

 

– Din multe puncte de vedere îmi doresc să am o mentalitate de transilvănean, de om care face treabă bună şi cu cap. Am fost plăcut impresionat, în 2017, când, cu ajutorul dvs., am văzut părți din Transilvania, pe care nu le mai văzusem, şi mi-am dat seama că peste munți se gândeşte într-un stil mai american, al lucrului bine făcut.
În încheiere, vă încurajez cititorii să continue să promoveze cultura, pentru că, fără cultură şi artă, acest iureş al vieții noastre parcă nu are sens. Vă mulțumesc!

 

 

– Şi eu mulțumesc pentru timpul acordat!

 

 

Interviu realizat de
Ilie Rad