Repetențiile lui Cezar Mititelu

 

Născut în 1945 la Bârlad, Cezar Mititelu a făcut mai întâi vreo doi ani de Facultate de Geografie la Iaşi. Nu a mai terminat Geografia, pentru că în acest timp a citit enorm filosofie şi clasicii literaturii ruse. Aşa că a venit la Bucureşti, la Facultatea de Filosofie, pe care a luat-o de la capăt. Era mai bătrân decât colegii lui de promoție de la Filosofie şi avea deja ceea ce nemții numesc Weltanschauung. Era bine cunoscut de către profesorii Facultății şi era intrat deja în folclorul universitar şi în legendele locului. Între multe altele, a fost în stare să facă una de pomină. În acea vreme, s-a redus durata studiilor la Universitate de la cinci ani la patru ani. Această reducere a picat, din câte îmi amintesc, pe anul universitar 1971/1972, în sensul că în 1971 a fost ultima promoție cu cinci ani, iar în anul următor, în 1972, a fost prima promoție cu patru ani. Cezar al nostru ar fi trebuit să termine facultatea în 1970, dar în anul patru a rămas repetent în mod voit, prin neprezentare la un examen, tocmai ca să prindă în 1971 ultima promoție cu cinci ani. După care a rămas repetent din nou, tot în mod voit, în ultima promoție cu cinci ani, fiind trecut din oficiu în anul patru. A ajuns de fapt pentru a treia oară în anul patru, an pe care o dată l-a repetat şi a doua oară l-a absolvit, iar acuma se afla în situația să-l repete din nou, altă soluție administrativă nu era. Oamenii se amuzau pe seama lui, toată lumea ştia că repetențiile lui nu sunt pe bune, că omul era super-deştept şi că voia să mai tragă de timp şi să-şi prelungească la maximum durata statutului de student. Aşa a procedat vreo doisprezece ani mai târziu, la aceeaşi Facultate, recurgând la repetenție voluntară, şi Crin Antonescu, cel care avea să devină ulterior preşedintele PNL.
Pe Cezărică (așa i se spunea între prieteni) l-am cunoscut la cantina studențească de lângă Operă, în primăvara anului 1975. Nu mai avea statut de student şi nici nu mai locuia în cămin, dar nici nu avea de gând să plece din Bucureşti (fusese repartizat profesor la un liceu din Bacău). Era deja cărunt şi arăta mai vârstnic decât era în realitate, la treizeci şi doi de ani arăta ca la vreo patruzeci, iar o femeie care distribuia tacâmurile la intrare în cantină îl întreba de fiecare dată, maşinal, „Da’ nu ai mai terminat facultatea, maică?” Am început să discutăm despre scriitori clasici ruşi, din care eu am citit până atunci, cu excepția lui Dostoievski şi Cehov, puțin şi superficial. Apoi l-am găzduit pe blat, cu acordul colegilor, în camera de cămin în care locuiam eu. Aşa s-au pus, încetul cu încetul şi inconştient, în camera 443 din corpul C al Complexului studențesc de lângă Operă, premisele pentru o conexiune între discuțiile despre literatură purtate de către un grup de studenți, cu ideile lui Paul Goma despre nevoia unei mai mari libertăți pentru scriitorii din România, emise la Restaurantul Uniunii Scriitorilor. Şi aşa am căpătat noi, în ochii Securității, acea importanță deosebită care, odată ajunsă la un punct critic, se lăsa cu deschiderea unui dosar de urmărire informativă.
Cezărică avea lecturi filosofice apreciabile şi avea asimilate oarecum natural ideile filosofice fundamentale ale clasicilor dar, cu toate acestea, prefera ca material de lucru pentru expunerea ideilor sale literatura universală, mai cu seamă marea literatură rusă, pe care o cunoştea ca nimeni altul. În perioada studenției, eu am făcut mari sfor-țări sistematice şi am citit aproape integral Kant şi Hegel, aşa am putut să mă conving că lui Cezar nu-i erau deloc străine aceste texte. Cu toate acestea, el insista să avem citiți bine câțiva scriitori de primă mărime din toate marile literaturi ale lumii: Cervantes, Gogol, Tolstoi, Cehov, Gorki, Flaubert, Stendhal, Maupassant, Lampedusa, Babel, Bunin, Swift, Igor Stravinski, E.M. Forster ş.a. Mai era obligatorie cunoaşterea Bibliei, precum şi a gândirii muzicale conținută în câteva capodopere ale muzicii simfonice universale. Era o listă relativ scurtă, ceva de genul experimentului mintal: ce cărți ai lua cu tine, dacă ar fi să trăieşti zece ani pe o insulă pustie? Deci, părerea lui era ca intrarea în filosofie să nu se facă cu autori de filosofie, ci cu literatură şi cu muzică. Ceva mai târziu mi-am dat seama că omul avea dreptate.
Filosofia are ca particularitate fundamentală faptul că este alcătuită din abstracții. Bineînțeles, cu asta nu spun o noutate, dimpotrivă această afirmație este în chip evident un loc comun. Trecerea de la o abstracție filosofică până la contrariul ei, suprema cuprindere logică după Aristotel, nu se poate face în mod propriu fără ca acest demers să nu „consume” ceva din mediul reprezentării. Filosofia recurge uneori la metafore sau exemplificări pentru a se putea face mai bine înțeleasă, fapt disprețuit însă de către filosofii mari („în filosofie exemplele sunt cârjile judecății”, a spus Kant).
Ne mai rămâne literatura. Ea este o „oglindă măritoare a vieții”, după cum prea bine zicea Constantin Noica. Iar viața ca atare are două dimensiuni de o evidență izbitoare: spontaneitatea şi concretețea. Dialectica filosofică, trecerea de la ceva determinat la contrariul său, este vizibilă în literatură în mod spontan şi concret. Conținând de-a valma viață şi moarte, comedii şi tragedii, literatura este ea însăşi o dialectică spontană. Desigur, poți învăța şi poți repeta pe de rost o frază, un principiu din Logica lui Hegel, chiar fără să fi citit deloc literatură, dar este cu totul altceva dacă, atunci când meditezi la o propoziție filosofică oarecare, poți să ai în vedere, în memorie, conținutul unui roman
precum Război şi pace al lui Tolstoi sau o reprezentare despre construcția muzicală, precum aceea din Poetica lui Stravinski. Diferența poate fi uriaşă, totală chiar. Putem avea aici exact diferența dintre un papagal şi un om viu.
Ei bine, pentru unii dintre noi, Cezărică a devenit prototipul unui astfel de om viu. În definitiv, oricine poate învăța să spună oricând, imediat şi pe negândite, exact contrariul a ceea ce a spus mai-nainte interlocutorul, dar asta este psitacism şi eventual hebefrenie, nu dialectică. Realitatea şi adevărul contrazicerii vine din capacitatea de a parcurge mintal, în mod rapid, un imens material empiric sau de ordinul imaginarului şi numai după aceea să scoți, în mod convingător, argumente de sens contrar. Simțeai cum în expresiile lui, în chiar ființa lui, dialectica de tip socratic devine ceva viu şi adevărat.
De la el am învățat şi cum se citeşte cu adevărat un roman, o proză de ficțiune în genere, după ce criterii trebuie selectate şi memorate pasajele semnificative, cum trebuie degajat din lectură universul de simboluri, cum trebuie făcute nişte conexiuni, de fapt cum trebuie recon-struit romanul în idee, cum trebuie aplicată o exegeză în raport cu un roman dat etc. Bineînțeles, omul citea şi altceva în afară de capodopere, citea şi literatura curentă, autohtonă, de ficțiune sau de specialitate. Erau frecvente cazurile când cărți ale autorilor români din domeniul filosofiei sau din domenii adiacente erau citite în fața noastră cu „maximă exigență”. Atunci Cezărică desfăcea cartea filă cu filă, citea fiecare filă cu voce tare, ne întreba dacă nouă ne spune ceva, rupea şi arunca la coş filele care nu spuneau nimănui nimic, păstra separat filele pe care găseam vreo idee notabilă, pe care o memoram. Atunci volume de câte 300-400 de pagini erau reduse la maximum 10 – 20 de pagini, care meritau păstrate. Era unul pe la Sociologie, care se numea Ciocodeică, un nume atât de neaoş-sudist, care era şi ceva activist ASC, şi care ne mustra de fiecare dată când ne vedea „citind” în acest fel: „bă, de ce rupeți cărțile? De ce nu scrieți voi altele mai bune?”

 

 

(va urma)