Citeam undeva, nu cu mult timp în urmă, despre halucinațiile pline de umor negru ale unui guru al tehnologiei. Acesta se numește Elon Musk și a lansat aberația, pe care doar imensa lui lipsă de cultură o poate vedea ca fiind veridică, a lumii ca joc tehnologic al unor ființe extraterestre dotate cu o inteligență superioară umanului. Prin urmare, noi trăim într-o lume virtuală și existența noastră este pură virtualitate, iar oamenii nu sunt decît virtualități mișcate de o superinteligență dintr-o altă lume.
Desigur, asemenea afirmații nu pot fi luate în serios decît de niște matematicieni, profesori unde altundeva decît la Oxford, care uzînd de formalizări matematice, s-au străduit să-i demonstreze contrariul. Ceea ce frapează aici nu este deloc prostia lui Elon Musk cît mai ales lipsa de luciditate, cultura precară și infantilismul gîndirii unor profesori de matematică de la o universitate care pînă nu demult nu își permitea să se facă de rîs cu asemenea îndeletniciri. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, lipsa de viziune istorică, ca să vorbim în sens hegelian, a profesorilor respectivi și naivitatea care arată multă incultură a patronului Tesla dar și a „oxfordienilor” care l-au luat în serios duce cu gîndul la ideea halucinantă, proprie unor pseudogînditori și pseudosavanți, a unei resetări a lumii a cărei istorie se vrea ștearsă din inconștientul colectiv al umanității. Această utopie este legată, pe de o parte, de o alta, respectiv de povestea unui Green Deal a cărei necesitate stringentă este debitată de aceiași pseudosavanți care văd lumea ca un joc virtual al extratereștilor. Probabil că înțelegerea acestui fapt a făcut-o pe Angela Merkel să se întrebe, la Davos, pe bună dreptate, dacă este într-adevăr nevoie de o mare resetare. Răspunsul se afla în întrebarea însăși.
Se face, în continuare, o mare confuzie între cercetarea științifică genuină și dezvoltarea tehnologică. Acestea două s-au despărțit de mult timp și modalitățile de atac asupra societății și a omului al noilor guru ai tehnologiilor informatice se fac din ce în ce mai vizibile și devin din ce în ce mai periculoase. Au apărut, în ultimii 30 de ani, din ce în ce mai multe inovări în cîmpul tehnologiilor informației și din ce în ce mai puține contribuții la cercetarea științifică fundamentală. Acest lucru demonstrează o preocupare a societății care merge strict spre funcționalitate și lasă deoparte spiritualitatea și cunoașterea fundamentală. Învățămîntul ultimilor 30 de ani a fost profund tehnologizat și a scos pe bandă rulantă indivizi tot mai puțin apți să gîndească autonom, să își formeze o cultură care să le îngăduie libertatea opțiunii și luciditatea situării opozitive față de realitate.
Există, așa cum spunea Jakob von Uexküll și, în urma lui, Heidegger sau Yuval Noah Harari, pericolul uriaș ca percepția triplu intermediată a lumii virtuale să înlocuiască, treptat, lumea reală. Același Elon Musk, în elucubrațiile sale, vorbește de o metisare a omului și a robotului în încercarea de a găsi unealta perfectă, deci tot o entitate care să asigure funcționalitatea perfectă. Funcționalitatea este o formă a manifestării puterii, iar înlocuirea adevărului ca fundament al existenței umane nu poate duce decît la forme de nazism care, de orice culoare ar fi, de la negru la verde sau roșu, tot nazism se cheamă. Există o latură malefică în tehnica planetară pe care o întrevedea încă Heidegger și care tinde să înlocuiască adevărul ființei cu adevărul puterii.
Acest lucru este extrem de periculos și el este deja manifest în societatea umană globalizată, mai funcțională, mai deschisă, cu o bunăstare materială mai bună, dar care tinde să înlocuiască adevărul drept concept fundamental al ființei cu puterea. Această dislocare a adevărului în folosul puterii nu poate să nu lase serioase urme asupra personalității individului, a raportării lui la lume și a relațiilor încă, dar din ce în ce mai puțin, controlate de un sistem de reguli și precepte ale dreptului pozitiv. Mai mult, acest tip de drept care domină actualmente lumea și este profund marcat de mentalitatea tehnologică nu mai este, poate de la Kart Schmidt încoace, un drept care să se constituie pe principiul esențial al aflării adevărului, kelsenian, ci un drept al puterii așa cum îl vedea Karl Schmidt.
Aceste aspecte au grave implicații în structurarea societății actuale, care nu mai este una democratică în sensul deja statuat de filosofia greacă și de idealurile Renașterii și a Revoluției franceze, ci este o societate a tehnologiei care tinde spre funcționalitatea supremă inclusă în mai multe concepte: cel de digitalizare completă, cel al emisiilor de carbon zero (concept care este unul fără sens ontologic) și cel al supunerii ființei de către mașină. Desigur, la aceste trei mari deziderate s-ar mai putea adăuga cîteva: dezculturalizarea – în opinia unora cultura nu face obiectul nevoilor primare și, prin urmare, nu este necesară –, îngrădirea libertății de gîndire (lumea virtuală a informaticii care devine o lume a cenzurii și a „cancel culture”) și mișcare (motoarele cu emisii zero care nu pot fi susținute și care poluează mai mult decît cele clasice), culmea, tot prin intermediul tehnologiilor de tip informatic și în numele unor concepte care pot fi inoculate doar unor oameni care nu cunosc atît istoria planetei cît și pe cea a omului și care pot fi împinși spre idei care nu au legătură cu situarea Dasein-ului în lume.
Astfel, gîndirea integratoare, gîndirea liberală, este dusă spre o zonă care nu are de a face cu adevărul existenței și nici cu o societate fondată pe principii liberale. Gîndirea metafizică care însoțește societatea liberală clasică se află în acest moment la o mare răscruce a ei. Această încercare supremă este dată de conceptele malefice ale gîndirii tehnicii informației (nu a celei științifice), care duc pericolul existenței Dasein-ului spre extrem. Gîndirea tehnică – avînd ca vîrf de lance tehnica informației – nu poate să construiacă o lume reală în care Dasein-ul să aibă posibilitatea dezvoltării sale plenare și finalitatea metafizică a gîndirii sale. Lumea creată de ea este una virtuală, supusă creșterii și prăbușirii instantanee, așa cum instantaneu se poate prăbuși lumea reală care și-a încredințat valorile ei și toată informația sa unor „nori” virtuali.
Întrebarea care se pune este aceea a responsabilității pe care va trebui să și-o asume cineva care vrea să șteargă imaginativul istoric și să îl înlocuiască cu vacuumul postistoric unde istoria, artele, știința, filosofia, valorile de patrimoniu ale umanității vor putea fi livrate sau șterse după bunul plac al unor tehnocrați sau la mai mult decît probabilele crize ale energiei date de tehnologii nesustenabile afirmate în dauna tehnologiilor actuale care și-au dovedit pe deplin eficacitatea și sustenabilitatea.
O lume guvernată de imaginativul postistoric și postuman poate fi ușor imaginată chiar dacă ar fi să gîndim la omul aflat dincolo de bine și de rău, în afara moralei și în afara lumii și valorilor pe care și le-a construit, cu greu, milenii de-a rîndul. Ce ne-ar putea face să ne lăsăm guvernați de o forță care vine din afara omului și a voinței sale creatoare de lume, a imaginativului poietic aprioric metafizic și științific care a dat valorile lumii privite ca lume a adevărului? Posibil mirajul unei virtualități dominatoare a cărei unică finalitate este satisfacerea la limita necesității a nevoilor primare. Un falanster tehnologic care ne-ar întoarce la familia punalua și la timpul popoarelor naturii.
Desigur, omul a fost creat de Dumnezeu cu conștiința binelui și răului și a fost aruncat în lume pentru a crea și a se reproduce, pentru a crea cultură, civilizație și tot ce ține de inutilitatea frumosului. Toată această aventură a omului care se află ascunsă în istoricitatea ființei sale a creat spiritul, care este și cea mai înaltă și desăvîrșită creație a omului. Metafizica, ca modalitate de exprimare supremă a gîndului uman, trebuie să își preia, din nou, sarcina. Omul trebuie conștientizat, avertizat și îndrumat în fața pericolelor care îl pasc în peștera întunecată a tehnologiei informației. Ideile trebuie clarificate și puse în operă pentru a salva umanitatea omului și nu pentru a-i crea dependențe sinucigașe. Altfel, ne vom putea lua adio de la artă, muzică, gîndire genuină, cultură, drept și libertăți pentru că nu sunt, în opinia unora, necesare. Adică de la lume și de la valorile sale fundamentale.
Atunci și abia atunci lumea va deveni un uriaș joc virtual mînuit de cîțiva îndivizi care cred că umanitatea este un joc algoritmic în care contează doar zero și unu și care, pentru noi, nu sunt decît niște entități extraterestre.
Începutul secolului XXI a fost și este marcat de lipsa creației autentice, atît în ceea ce privește știința dar și toate celelalte aspecte ale imaginativului poietic creator și am aici în vedere creația științifică, literară, filosofică, artistică, cu excepția notabilă a creației de natura tehnologiei, respectiv a tehnologiei informației în mod special. Situația în care apar, pe bandă rulantă, profesori universitari care acum un secol nu ar fi putut să predea nici măcar la liceu și teoreticieni cu opere redundante a căror unică virtute este diegeza altor „povestitori”, vehiculatori de idei de toată mîna, spune ceva și despre precaritatea în care se zbate creația teoretică umanistă. Cohorte de indivizi cu „operă” în care nu există un singur gînd propriu, o singură idee întemeietoare, au reușit să dea o lovitură năucitoare științelor și spiritului umanist la nivel planetar. Studii fără nici un fel de valoare, simple note de lectură consumatoare de fonduri uriașe, fără nici o noimă, au invadat cîmpul „cercetării” actuale.
De aceea, este absolut necesar să facem o distincție clară între aspectul cercetării științifice fundamentale care nu a mai venit cu nimic notabil încă de la sfîrșitul secolului XX și aspectele dezvoltării tehnologiilor informației care încearcă și, în mare măsură reușesc, o adevărată substituție, atît a științei ca atare dar și, mai ales, a realității, a mentalităților și a relațiilor interumane.
Realitatea virtuală se substituie cu succes realității atît în ceea ce privește relațiile sociale, unde schimbările încep a fi dramatice, dar și în oricare alt aspect al relațiilor economice sau ale mentalităților. Informatizarea învățămîntului nu a dus la perfecționarea și dezvoltarea sa, ci la un adevărat dezastru cognitiv și la o diluare a valorilor și meritocrației. Este cunoscut faptul, încă din antichitate, că diluarea și forma ultimă a democrației este ohlocrația.
Desigur, opinia mea rămîne aceea că acest proces este unul vechi care începe cu scrierile lui Antonio Gramsci și apoi fondat și dirijat încă de întemeietorii Școlii de la Frankfurt care au sesizat, naiv încă și cu primul avînt, că distrugerea societății liberale și trecerea la o societate postliberală nu poate avea loc decît prin spulberarea specificului imaginativului poietic rațional de tip european care, la rîndul lui, poate fi anihilat prin dezmembrarea structurii învățămîntului, prin aneantizarea identității popoarelor și prin subminarea constantă a elitelor culturale care au fost, de cele mai multe ori, înlocuite cu submediocrități pline de frustrare, tupeu și arivism.
Acest lucru, atît de ușor de sesizat, a fost dus spre perfecțiune de explozia malignă a tehnologiei informației care a ajuns nu doar să schimbe mentalități, structuri sociale bine ancorate și prospere, dar lucrează cu succes la implementarea imaginativului poietic rațional postuman și postistoric. Devine din ce în ce mai limpede că domenii care odinioară erau considerate inaccesibile inteligenței artificiale sunt cucerite de aceasta, iar visul unor creatori de tehnologii, oameni fără o gîndire și cultură filosofică, istorică, socială și juridică serios fundamentată, respectiv acela de a împleti inteligența artificială cu cea umană într-o simbioză biologico-robotică, nu mai este chiar ceva de domeniul fantasticului. Astfel, se verifică teoria noastră conform căreia realitatea nu este un DAT pe care omul îl decodifică prin simțuri și intelect și îl valorifică într-un sens sau altul, ci mai degrabă un CREAT, o construcție imaginativă poietică rațională. Acest lucru nu trebuie să provoace nici un soi de uimire atîta timp cît la baza cunoașterii stă capacitatea imaginativă poietică umană rațională, care este însuși fundamentul intelectului, așa cum îl știm construit în Critica rațiunii pure a lui Kant, din cercetarea logicii dar și a realității și a tot ce ține de existență. Astfel, lumea, realitatea, cunoașterea însăși, știința, arta sau filosofia provin din această capacitate imaginativă poietică umană care are drept agens imaginativul poietic rațional aprioric, motorul creației a ceea ce se numește lume, existență, știință, adevăr, fals, artă, respectiv spirit în integralitatea sa.
Astfel, tehnologia informației creează o lume în care Omul ajunge să fie „a doua vioară”, dominată de prima care este inteligența artificială. Desigur, acest tip de inteligență are avantajul că are o judecată neafectată, în sensul în care chiar Kant spunea despre intelectul uman că, în cazul în care ar putea fi despărțit de afectivitate, ar fi un instrument de o precizie atomică. Diferența de esență între om și mașină în ceea ce privește judecata este aceea că omul se apropie în primul rînd afectiv de obiectul/tema de judecat și abia apoi prin intermediul intelectului și rațiunii, în timp ce mașina nu are „handicapul” afectului. Aceasta este și explicația de ce în cazul anumitor jocuri de perspicacitate mașina cîștigă întotdeauna, însă atunci cînd vine vorba de creativitate pierde întotdeauna. De aici a venit și ideea monstruoasă a simbiozei om-mașină care, în viziunea unor creatori de tehnologii virtuale și inteligență artificială, văd în creația imaginativă poietică de tip postuman posibilitatea întemeierii unei noi lumi și ștergerea celei vechi, vorbind astfel de ajungerea în postistorie și postumanitate.
Noi ne aflăm la începutul acestei epoci a imaginativului poietic postuman, iar structura individului care să poată adera la o astfel de lume a fost deja creionată și, în parte, realizată atît de realitatea rețelelor sociale, care vor înlocui relațiile sociale tradiționale construite în timpul istoric cu tot ceea ce implică ele, cît și valorile spirituale, care vor tinde să fie aneantizate și „ascunse sau șterse” din inconștientul colectiv și păstrate, sau nu, în funcție de interese, în serverele inteligenței artificiale. Acest lucru se va petrece odată cu dispariția cărții în formatul ei tradițional, material, și afirm asta deoarece identitatea omului de cultură a început deja de mult timp să fie amenințată de lipsa manuscrisului și a scrierii de mînă. Atît timp cît manuscrisul va dispărea, ștergerea creației culturale și spirituale se va afla la discreția apăsării unei taste sau a unor dezastre date de lipsa energiei sau de distrugerea ei. Iar în ceea ce privește aneantizarea „consumatorului” de cultură autentică, aceasta este aproape realizată, consumul de carte scrisă în format material avînd scăderi dramatice la nivel global, rezultatul fiind nașterea unor forme fără fond, a unor imagini (eidola) a ceea ce ar trebui să fie omul educat, creator și purtător de valoare.
Sensul apariției acestui tip de imaginativ poietic postuman este, așa cum spuneam, ștergerea istoriei înțeleasă în sensul hegelian de Spirit și posibilitatea nașterii unei lumi dominate de îngemănarea dintre uman și mașină. Și, deși nu putem să nu-i dăm dreptate filosofului german Marcus Gabriel, care spunea că mașinile „sunt proaste ca pietrele”, totuși, dependența pe care o arată omul față de mașină este evidentă, ba chiar, am putea spune, patologică. Si dacă omul este educat prin intermediul a ceva care este prost (mașina) și nu prin el însuși, cu ajutorul organelor sale, atunci este limpede că ceea ce se va forma din această amalgamare perversă între mașină și om va căpăta mai degrabă caracteristica mașinii: prostia. Această societate în care prostia agresivă involuntară, datorată unei carențe educaționale dezastruoase și care va deveni o caracteristică medie a societății, va crea premisa apariției imaginativului poietic rațional postuman și a societății postumane și postistorice.
Acest fapt va duce, fără îndoială, la dispariția unor noțiuni care au făurit, menținut și structurat societatea și existența umană de-a lungul Istoriei. Acestea sunt: binele, adevărul, frumosul, sublimul și alte categorii cu care Omul a ieșit din haosul animalității sale.
Malraux, cînd spunea că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, nu se referea, nicidecum, la creștinism. El avea în vedere mai degrabă gîndul heideggerian al necesității unei idei care să structureze și să țină laolaltă umanitatea, prin urmare un nou Dumnezeu. Adevărul cumplit al acestor viziuni este mai mult decît evident în însăși imaginea haosului planetar contemporan. Acest haos este produsul exclusiv al mașinii și al dominației maligne a tehnicii planetare, în dauna spiritului autentic și a lumii ca un construct metafizic, a capacității imaginative poietice raționale și a agentului ei creator care este imaginativul poietic rațional aprioric uman. Odată cu dezagregarea educației clasice de tip formativ și înlocuirea cu cea de tip productiv, prin intermediul mașinii și tehnicii informatice care vor contribui la substituirea realității cu realitatea virtuală, a așa-ziselor metaversuri, bazele imaginativului poietic rațional postuman și ale societății postistorice, tehnologice, vor fi fiind puse. Aceste baze trebuiesc puse deoarece, altfel, imaginativul poietic rațional postuman nu va dobîndi un teren ferm al manifestării sale. El va avea nevoie de o lume purificată, curățată de principiile, viziunile, valorile și habitudinile lumii create de imaginativul poietic rațional aprioric de tip european. Probabil că astfel va fi posibilă o resetare a umanității înseși care va duce, în cele din urmă, la dispariția ei și la apariția unor humanoizi și a unei lumi humanoide asemănătoare celor din picturile lui George Mazilu.
Faptul că avem dreptate să gîndim evoluția societății umane în acest mod ne este confirmat de cîteva lecturi recente ale unui autor care se consideră de „dreapta” și care este unul dintre teoreticienii distopiilor tehnologice din Silicon Valley. Acesta se numește Curtis Yarvin, autorul unui blog întins pe parcursul a șapte ani și al mai multor cărți semnate cu pseudonimul Mencius Moldbug. El este, alături de Nick Land, autorul mișcării Dark Enlightenment (Imperium Press, 2022), un soi de filosof-politic exponent de vîrf al imaginativului poietic rațional postuman, curent împărtășit de cei mai bogați patroni din tehnologia informatică, cum ar fi Peter Thiel, dar și de ideologi ca Steve Banon sau politicieni precum J. D. Vance, ori de vechiul guru al tehnologiei informației, Elon Musk, despre care am mai făcut vorbire. Gîndirea acestuia este influențată de Carl Schmitt sau Tomas Carlyle, dar și de noul fascism tehnologic al tehnicii informației.
Gîndind exclusiv în termenii puterii, acest individ este unul dintre cei care împărtășește teoria transumanistă și toată nebunia malthusiană de la Silicon Valley legată de o adevărată doctrină a exterminării pe criterii utilitariste a exponenților cunoscuți ai imaginativului poietic rațional tehnologic, postumanist și postistoric.
În blogul săi Unqualified Reservation, el vorbeste despre o lume neofeudală structurată în jurul marilor corporații tehnologice informatice, în care relațiile sunt doar relații de putere și disciplină, văzută ca o societate programată și programabilă, împărțită între cei utili și cei inutili care ar urma, într-un fel sau altul, să fie eutanasiați.
Nu are sens să intrăm în toată mizga întelectuală generată de mintea bolnavă a acestui om lipsit de cultură, ci atenția noastră trebuie să fie ațintită, mai degrabă, asupra consecințelor acestei gîndiri dictatoriale, criminale și distopice. Acestea se repercutează la nivel social și politic dar și la nivel ontic-ontologic.
În viziunea acestui individ dereglat dar produs al imaginativului poietic rațional postuman și care ține de esența tehnologiei informației, așa cum spuneam, națiunile trebuiesc aneantizate iar cetățenii, ca în cazul societății sclavagiste, devin clienți, drepturile cetățenești sunt asimilate unor simple servicii iar guvernanța devine algoritmică.
Există aici un dispreț uriaș față de cultura umanității și o adevărată „cancel culture și wokism inept” de data aceasta calchiate pe acest imaginativ poietic tehnologic de tip neofascist și malthusian. Fiind un adept al societăților conservatoare, al dreptei clasice, m-am ferit aici să numesc această gîndire aberantă ca fiind „de dreapta”, dar care se manifestă în forță în societatea actuală, cu din ce în ce mai multă forță dar și cu o incredibilă forță de disimulare. Departe de a fi de dreapta, mie îmi amintește de gulagurile comuniste și de nazismul german care numai de dreapta nu a fost, atît timp cît partidul și curentul care l-a promovat a fost unul național-socialist. Nu cred că cineva poate spune că un partid socialist poate fi de dreapta. E o aberație la fel de mare ca zeificarea unui produs informatic care se numește inteligență artificială și care, pînă la urmă, are meritul de a fi un vehicul investițional incredibil dar care, în opinia mea, se va prăbuși, în cele din urmă, ca oricare „bulă investițională”.
În acest sens, Inteligența Artificială, care în sine nu este un construct calitativ și genial ci doar unul cantitativ și clasificant, prost ca mașina care îl găzduiește, este totuși un teribil instrument de dominare în sensul exercitării unei puteri nemaivăzute asupra omului și societății.
Acest avorton al spiritului care este Curtis Yarvin, teoretician al societăților închise de tip neofeudal, cu sistem de drept propriu, economie autarhică și exercitare a puterii în scopuri malthusiene, nu face decît să reia forme depășite ale orînduirii sociale și să le muleze pe sistemul de gîndire al tehnologiei informației, tehnologie care depășește nivelul umanului și trece înspre postuman și postistoric, propunînd o viață eternă celor inutili, respectiv celor nefolositori întreprinderii tehnologice, transferată în metaversuri de sorginte transumană, o calchiere penibilă a imaginativului poietic religios creștin. Nu îmi fac nici cea mai mică iluzie că sunt o sumedenie de cretini inculți, semianalfabeți, care ar marșa fără probleme la o asemenea promisiune a vieții eterne.
Acest fapt se datorează, cum spuneam de atîtea ori, confuziei pe care o induc aceste tehnologii ale informației între ceea ce este real și natural și înspăimîntătorul infern al virtualității tehnologice. Este un punct de inflexiune care, daca nu va fi privit cu atenție și nu va fi stopat cumva, va duce nu la o nouă revoluție industrială ci de-a dreptul la extincția speciei umane.
Sigur, aceste idei malthusiene și elitist-fasciste (vorbim aici de o elită neomarxistă deghizată), nu au putut apărea decît datorită unei incredibile corupții la nivelul clasei politice globale care la începutul anilor 1990 s-a lăsat cumpărată de acești guru ai tehnologiei, neofasciști și malthusieni, și au cedat la neimpozitarea sau impozitarea precară a acestor întreprinderi tehnologice, la încurajarea lor și la o dereglementare criminală care acum își arată chipul hidos.
Digitalizarea societății, a structurilor sociale, a îndeletnicirilor umane nu duce decît spre aplatizarea progresului și bagatelizarea cercetării fundamentale în folosul tehnicii informaționale, definind de fapt doar elemente de nemișcare și lipsă de inițiativă a cercetării genuine și de limitare drastică a spiritului creator. Acest fapt se evidențiază în educație, în cultură, în cercetarea științifică fundamentală care stagnează într-un mod predictibil atîta timp cît ustensilul, mașina, nu poate suplini imaginativul poietic rațional aprioric creativ, respectiv gîndirea creativă. Acest lucru nu este și nu va fi cu putință, întrucît mașina NU POATE gîndi ex nihilo, așa cum face Dumnezeu sau creația lui, Omul.
Nu știu dacă, la nivelul uni material publicat într-un hebdomadar, are sens să continuăm șirul gîndului, însă îmi este imposibil, după cele expuse aici, să nu mă gîndesc la ceea ce spunea Nikolai Berdiaev acum aproape un secol, cu o intuiție incredibilă, despre Un nou Ev Mediu (1927) care, iată, a sosit!