Sinuciderea în cazul unor personalități celebre

 

Aristotel (384-322 î. H.), filosof grec clasic. A fost profesorul nu mai puțin celebrului Alexandru cel Mare, fondatorul celui mai întins imperiul din lumea antică. După moartea neașteptată a lui Alexandru în 323 î. H., la Atena a reînceput vechea dușmănie împotriva macedonenilor, aceștia din urmă fiind percepuți drept cuceritori ai Atenei iar filosoful, în calitate de mentor și prieten al lui Alexandru, drept unul dintre principalii vinovați pentru căderea Atenei în mâinle macedonenilor. În aceste împrejurări, Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea. Aici a avut răgaz să-și scrie testamentul, document care s-a păstrat și a fost publicat de către Diogene Laertios (Peri bion, V, 11-17). S-a sinucis în primăvara anului următor, pe 7 martie 322 î.H., în vârstă de 62 de ani. A băut otravă, atunci când soldații atenieni care veneau să-l ridice și să-l ducă spre a fi judecat la Atena s-au apropiat cu corabia de insulă. Și-a motivat gestul, zicând că nu vrea să le dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască încă o dată grav împotriva filosofiei, prima oară aceștia păcătuind grav atunci când l-au condamnat pe nedrept pe Socrate.
Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), compozitor clasic rus. A fost un om sincer și profund religios, fiind unul dintre compozitorii care a scris și muzică religioasă dar, pe de altă parte, a avut și înclinații homosexuale, care după cum se știe erau condamnate de către biserică fără echivoc, fapt care i-a provocat sentimente de culpabilitate și multă suferință sufletească. Din același motiv, al orientării sale sexuale, a pierdut și sprijinul financiar oferit timp de câțiva ani de către o moșiereasă bogată, precum și posibilitatea unei căsătorii cu o fată din acea familie. S-a sinucis, nemaiputând suporta problemele de conștiință, la vârsta de 53 de ani, în plină glorie și putere creatoare, bând în mod deliberat apă infectată cu bacterii de holeră. Faptul că și-a camuflat sinuciderea în moarte naturală, că a murit aparent de holeră și nu ca sinucigaș, a făcut ca la înmormântare să aibă parte de o slujbă religioasă normală și de funeralii naționale.
Cleopatra (69-30 î. H.), regină a Egiptului. A încercat să relanseze tradițiile Egiptului din vechime, căutând sprijinul generalilor romani Iulius Cezar și Marc Antoniu. A avut un băiat cu Iulius Cezar și, după asasinarea lui Cezar în anul 44 î. H., a fost căsătorită cu Marc Antoniu. În războiul civil dintre armatele lui Marc Antoniu și Octavian, armata și flota Cleopatrei au luptat, cum era de așteptat, alături de Marc Antoniu, iar după înfrângerea lui Marc Antoniu în Bătălia de la Actium, în 31 î. H. Cleopatra, refugiată la Alexandria, urma să fie făcută prizonieră și dusă în lanțuri la Roma, ca trofeu al lui Octavian. Nu a putut suporta perspectiva umilinței și a condiției de sclavă, de aceea s-a sinucis ca să moară în demnitatea de regină, pe 12 august anul 30 î. H., la vârsta de 39 de ani. Și-a pus cu propria-i mână un șarpe puternic otrăvitor ca să o muște de piept, în dreptul inimii, agonia fiind în acest caz de foarte scurtă durată.
Serghei A. Esenin (1825-1925), poet rus. A fost un talent poetic uriaș și un scriitor foarte popular, dar marcat de tânăr tot mai puternic de instabilitate afectivă, mentală și alcoolism. S-a sinucis, într-un moment de depresie cauzată de consumul excesiv de alcool, la vârsta de 30 de ani, în preajma sărbătorii de Crăciun, într-o cameră sordidă de hotel din Petersburg, tăindu-și venele și scriind o poezie la propriu cu sângele său, apoi spânzurându-se de burlanul de la sobă. A fost înmormântat fără slujbă religioasă, mormântul său fiind marcat doar de o sculptură de marmură albă.
N. V. Gogol (1809-1852), scriitor clasic rus. Este celebru mai ales prin capodopera sa Suflete moarte, un roman cu personaje exclusiv negative, grotești, din care nu răzbate nici cea mai mică lumină sau tresărire de umanitate. Sunt oameni care sunt morți înainte de a muri, oameni cu sufletul mort, care mai trăiesc o vreme biologic fără nici un rost. Scrierile lui Gogol au stat la baza a ceea ce s-a numit mai târziu marea literartură rusă. Spre sfârșitul scurtei sale vieți, cu sufletul apăsat de caracterul sumbru al scrierilor sale, Gogol și-a ars și refăcut în mod repetat manuscrisele, susținând că diavolul a fost cel care l-a inspirat atunci când a scris. În această susținere nu erau semne de nebunie, ci mai curând ale unei profunde crize de conștiință. A fost, la fel ca și compozitorul Ceaikovski, un spirit profund religios, scriind de altfel și comentarii teologice pertinente și edificatoare la Sf. Liturghie. S-a sinucis într-un fel mai aparte, abținându-se voluntar de la mâncare, sub pretextul că postește, și refuzând orice fel de tratament medical. A murit după 17 zile de refuz de hrană, la 21 februarie 1852, la vârsta de 42 de ani. Deoarece, la fel ca și Ceaikovski, a reușit să-și camufleze sinuciderea în moarte naturală, Gogol a fost înmormântat creștinește în cimitirul unei mănăstiri din Moscova.
Ernest Hemingway (1899-1961), scriitor american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954. A fost o personalitate complexă foarte puternică, un om robust fizic și sufletește, pescar și vânător, a participat în primul război mondial ca voluntar și în al doilea ca reporter de pe front, a călătorit mult în toată lumea și a supraviețuit mai multor accidente de automobil și de avion, a locuit o mare parte a vieții la Paris, unde i-a cunoscut pe cei mai importanți artiști ai vremii, s-a bucurat de succese, de bani și de o viață exuberantă, trăită din plin. Cu toate acestea, spre sfârșitul vieții a traversat perioade tot mai lungi de depresie, cauzate de viața boemă, excesul de alcool și de un oarecare declin mental. Se sinucide din cauza depresiei, împușcându-se cu arma de vânătoare la locuința sa din statul Idaho, America, pe 2 iulie 1961, la vârsta de 61 de ani.
Franz Kafka (1883-1924), scriitor evreu de expresie germană, originar din Praga. A studiat Dreptul, și-a luat doctoratul în Drept și a lucrat la un tribunal din Praga dar pentru puțină vreme, de unde pleacă datorită firii sale sensibile și bolnăvicioase. A lucrat apoi la o companie de asigurări, care îi oferea posibilitatea de a călători și de a avea mai mult timp liber, frecventând totodată mediile literare evreiești din orașul natal. Scrierile sale, constituite în parabole, se caracterizează printr-o viziune halucinantă și absurdă asupra realității, de o manieră expresionistă și suprarealistă. Firul narațiunii evoluează labirintic, punând în evidență alienarea individului în raport cu o lume irațională, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea chinuitoare a omului de a înțelege sensul propriei sale existențe. Opera sa a fost valorificată abia postum, iar la mai bine de o jumătate de secol după moartea scriitorului cuvântul „kafkian”, adjectiv derivat din numele său, a ajuns să definească absurdul și coșmarul vieții. La fel ca și Gogol, Kafka este compleșit și deprimat de propria sa viață zbuciumată și de universul grotesc al propriilor sale scrieri. Este internat într-un sanatoriu de lângă Viena, la Kierling, unde își imploră prietenii să îi ardă manuscrisele, iar pe el să îl ajute să moară. Își prezice în detaliu maniera de a se sinucide și agonia, descriind cu anticipație totul în nuvela Un artist al foamei, ceea ce denotă o premeditare îndelungată a gestului. Se va sinucide în același fel ca și Gogol, prin abținere de la mâncare, fapt pentru care invocă o afecțiune a laringelui. Moare la 3 iunie 1924, în vârstă de 40 de ani.
Jack London (1876-1916), scriitor american. A fost un aventurier adevărat, în sensul cel mai propriu al termenului, a călătorit pe jos de-a lungul și de-a latul Americii, nu o dată fiind arestat pentru vagabondaj, a fost căutător de aur în Canada și corespondent de război în Japonia, în anii 1904-1905. În baza experienței acumulate, a scris romane și povestiri pentru copii, care i-au adus celebritate mondială, avere și poziție socială. S-a stabilit în cele din urmă la Glen Ellen, California, unde a cumpărat o fermă și a trăit liniștit timp de câțiva ani, consacrându-se scrisului. A făcut o serie de crize renale și, nemaisuportând durerile, s-a sinucis cu o supradoză de morfină, pe 22 noiembrie 1916, la vârsta de 40 de ani. Nu a avut parte de un serviciu religios, rămășițele pământești fiindu-i incinierate pe o movilă din apropierea casei sale.
Vladimir Maiakovski (1893-1930), poet rus. A debutat în literatură cu poeme futuriste, iar după izbucnirea revoluției bolșevice scrie poeme entuziaste în favoarea noii orânduiri sociale care se anunța. În anul 1924, la moartea lui Lenin, scrie o elegie care este tipărită în milioane de exemplare, ceea ce îl consacră ca poet oficial al regimului. A fost răsfățat de către noul regim politic, a fost ridicat în slăvi de către propaganda oficială, a fost plătit cu sume uriașe și i s-a permis să călătorească în străinătate. S-a bucurat din plin de glorie și bani, fără a-i lipsi nimic. Cu timpul însă a văzut cum bolșevismul devine o mare minciună. El a crezut inițial că bolșevismul va elibera omul, că va emancipa întreaga societate. Dar în realitate vedea cum dictatura a ajuns să controleze tot, inclusiv literatura, cenzura decidea ce se poate publica și ce nu, iar poliția politică aresta și trimitea în lagăre pe cei incomozi. La începutul preluării puterii de către Lenin, Maiakovski s-a dovedit a fi foarte util în scopuri propagandistice și a fost folosit ca atare. Dar după venirea la putere a lui Stalin, el a înțeles că are de ales sau să devină propagandistul lui Stalin în plan literar, sau să fie arestat și deportat în vreun lagăr din Siberia. Astfel că Maiakovski – cel care l-a judecat foarte aspru pe Esenin pentru faptul că s-a sinucis – profund deziluzionat din motive de ordin politic, s-a sinucis la rândul lui, împușcându-se în piept pe 14 aprilie 1930, la vârsta de 37 de ani.
Veronica Micle (1850-1889), scriitoare română. Este cunoscută îndeobște pentru relația de dragoste tumultoasă cu marele poet Mihai Eminescu. Rămasă văduvă din anul 1879, Veronica Micle reia legătura cu Mihai Eminescu. Cei doi încearcă să întemeieze o familie, fără să reușească însă. După moartea lui Eminescu, pe 15 iunie 1889, Veronica donează Mănăstirii Văratec o casă pe care o avea moștenită de la mama sa și se retrage și ea aici, la mănăstire. După parastasul de patruzeci de zile oficiat pentru sufletului lui Mihai Eminescu, doborâtă de durere sufletească, Veronica se sinucide pe 3 august 1889, la vârsta de 39 de ani, otrăvindu-se cu arsenic. Este îngropată în incinta mănăstirii și la căpătâiul ei este pusă o cruce, semn că a fost prohodită creștinește.
Alexandru Odobescu (1834-1895), scriitor român. A publicat în țară și în străinătate lucrări care l-au făcut celebru și a deținut diferite demnități, fiind profesor universitar, academician, ambasador și ministru. După o viață plină de realizări și succese, pe la 55 de ani scriitorul începe să sufere de gută. În paralel cu declinul fizic, se îndrăgostește de o femeie cu 30 de ani mai tânără. Intenționează să divorțeze și să se recăsătorească cu aceasta, dar ea îl refuză, pe motive de vârstă și sănătate. Acest om se confruntă pentru prima dată în viața lui cu suferința și eșecul sentimental. Îl chinuie această situație fără ieșire și se sinucide din dragoste pe 10 noiembrie 1895, la vârsta de 61 de ani, cu o supradoză de morfină.
Cesare Pavese (1908-1950), scriitor italian. Este licențiat în Litere și Filosofie la Universitatea din Torino în anul 1930 dar, nefiind înscris în Partidul Fascist, nu poate deveni asistent universitar. Trei ani mai târziu, în 1933 se înscrie din calcul privind cariera în Partidul Fascist Italian și are posibilitatea să intre profesor suplinitor în învățământul liceal, dar în secret desfășoară activitate antifascistă și se logodește cu o iubită, Battistina Pizzardo, care era angajată și ea în mișcarea antifascistă. Este arestat și condamnat în anul 1935, iar la eliberarea din închisoare află că logodnica sa urmează să se mărite cu altcineva, fapt care îi provoacă o profundă criză sentimentală. Supraviețuiește celui de Al Doilea Război Mondial, trăind ascuns sub un nume fals. După război, revine în viața culturală și se va înscrie din convingere în Partidul Comunist Italian. Are încă un eșec sentimental, apoi – asemeni lui Maiakovski – este decepționat și de activitatea politică în care era angrenat și traversează o a treia criză sufletească profundă, de astă dată de natură morală. Nu mai găsește nici o cale de ieșire și se va sinucide pe 26 august 1950 într-o cameră de hotel, ingerând o cantitate mare de somnifere, la vârsta de 41 de ani.
Edgar Allan Poe (1809-1849), scriitor american. Din cauza firii sale non-conformiste, nu se poate adapta la disciplina academică și este nevoit să renunțe la studiile universitare. Lucrează și publică recenzii la mai multe reviste literare, câștigându-și reputația de critic deosebit de competent și exigent. La vârsta de 25 de ani se căsătorește din dragoste cu o verișoară, Virginia Clemm. În anul 1845 publică poemul fantastic Corbul, un text narativ supranatural, care se bucură de un succes deosebit și care este republicat în mod repetat în mai multe reviste și ziare, aducându-i autorului o notorietate internațională. Doi ani mai târziu îi moare soția, ceea ce îl aruncă pe Poe într-o depresie profundă. De altfel, și bărbatul din poemul Corbul îl întreabă pe corbul vorbitor dacă va putea să o uite vreodată pe iubita sa care a murit, sau dacă o va întâlni pe aceasta după moarte în rai, însă la ambele întrebări primește din partea corbului răspunsuri negative. Edgar Allan Poe consumă în exces opiu combinat cu alcool și moare pe 3 octombrie 1849, la vârsta de 40 de ani.
Urmuz (1883-1923), scriitor român. Demetru Demetrescu-Buzău a urmat studii juridice și a fost grefier și judecător. A trăit toată viața prin judecătorii și tribunale, modul său de gândire literară fiind puternic afectat de momentele absurde care se produc inevitabil în activitatea de împărțire a dreptății. Urmuz este pseudonimul său literar dat de către Tudor Arghezi. A scris câteva schițe absurde bazate pe efecte de limbaj, automatisme, calambururi și sofisme, inițial doar cu scopul de a-și distra rudele apropiate. A avut parte de glorie literară abia postum. S-a sinucis fără nici un motiv plauzibil, probabil sub influența propriului său univers literar absurd, la fel ca și Gogol sau Kafka, univers care, prin gustul primejdios pentru personaje mecanomorfe, nu lăsa să se întrevadă nici un rost al vieții. Pe data de 23 noiembrie 1923 și-a tras un glonte în cap, la vârsta de 40 de ani.
Virginia Woolf (1882-1941), scriitoare engleză. S-a născut într-o familie cu o structură mai aparte, fără a fi fost neapărat promiscuă, atât tatăl ei cât și mama ei mai fuseseră căsătoriți și aveau copii din căsătoriile anterioare. După mamă ea a avut trei frați vitregi mai mari, care au violat-o pe Virginia în copilărie, fapt care a marcat-o și traumatizat-o pentru tot restul vieții. La fel, a fost puternic marcată de moartea mamei sale, pe când avea 13 ani. A avut crize de nervi în mod repetat, fiind instabilă psihic. S-a căsătorit cu scriitorul Leonard Woolf, dar în același timp a avut și relații lesbiene, vreme îndelungată, cu soția unui prieten de familie, căreia îi scria lungi scrisori de dragoste. Pe acest fundal psihic zbuciumat s-a adăugat încă o nenorocire. Pe la începutul celui de al Doilea Război mondial, casa familiei Woolf din Londra a fost distruă complet în timpul unui bombardament. Virginia Woolf s-a sinucis pe data de 28 martie 1941, la vârsta de 59 de ani, lăsând un bilet de adio, din care reieșea între altele că este terorizată de faptul că aude voci. Și-a umplut buzunarele paltonului cu pietre și s-a scufundat în apa unui râu, cadavrul său fiind găsit abia câteva luni mai târziu. Soțul i-a incinerat rămășițele pământești și a îngropat cenușa sub rădăcina unui copac din grădina casei.
Stefan Zweig (1881-1942), scriitor austriac. A provenit dintr-o familie evreiească bogată din Viena și a făcut studii strălucite, încheiate cu un doctorat în filosofie. A călătorit mult, iar după venirea lui Hitler la putere a ales să se exileze în Brazilia, fiind un opozant fățiș al politicii naziste. Scriitor de mare forță expresivă, a scris biografiile multor oamni celebri și din scrierile sale răzbat puternice accente de dramatism, tonuri patetice și profetice. Este încă un caz de sinucidere inexplicabilă, asemănător cu cel al lui Hemingway, spre deosebire de care însă nu a fost alcoolic și depresiv, ci un om sănătos și optimist. A fost un umanist și un pacifist care a urât puternic războiul, care a pledat pentru o Europă unită și care era împotriva implicării scriitorilor în politică. Pare un caz tipic de sinucidere altruistă. A ales să moară probabil pentru că și-a văzut idealurile europene năruite. Pe data de 22 februarie 1942, la vârsta de 60 de ani, împreună cu soția sa au ingerat o cantitate mare de somnifere și au murit împreună, îmbrățișați în pat, după cum au fost găsiți în ziua următoare.