Ferekyde din Syros, presupusul profesor al lui Pitagora a fost mitograf, poet, taumaturg, iatromant şi theogonist. Cu el, se face trecerea de la viziunea cosmogonică la construcția rațională, desigur, şi această afirmație trebuind luată sub beneficiu de inventar, deoarece nu putem vorbi, în ştiințele spiritului, de o delimitare strict istorică şi nici de „puncte de sprijin ale universului” de unde am putea delimita perioade exacte ale dezvoltării (?) gîndirii umane.
Unii istorici îl plasează undeva la mijlocul secolului al VI-lea î.Ch., alții l-au făcut contemporan cu cei 7 înțelepți (a căror manifestare plenară a fost stabilită ca fiind în jurul anilor 585, cînd are loc eclipsa prevestită de Thales), sau cu Cyrus, către a 59-a olimpiadă (544-541). O altă ipoteză îl face contemporan cu Anaximandru (1) , făcînd legătura cu tradiția care îl face pe Pitagora să-l îngroape.
Diogenes Laertios ne spune despre Ferekyde că l-ar fi avut drept dascăl pe Pithacos din Lesbos şi că ar fi citit cu interes cărțile secrete ale fenicienilor. El ar fi fost cel dintîi propovăduitor al doctrinei despre metempsihoză, lucru oarecum firesc pentru un dascăl al lui Pitagora, şi în acelaşi timp ar fi fost posesorul unei concepții originale în privința numărului, temă care va face gloria discipolului său.
Ca principală lucrare i se atribuie Încincita Genune, cu o semnificație enigmatică, şi despre care unii savanți consideră că ar face referire la cele cinci elemente primordiale constitutive ale physis-ului: apa, aerul, focul, pămîntul şi etherul; alții consideră că este vorba de cele mai importante divinități ale Olimpului.
Tot aşa, tradiția spune că Ferekyde l-ar fi cunoscut pe Thales şi doctrina acestuia şi ar fi încercat să facă o apropiere între Hesiod şi Thales.
SUIDAS (2) afirmă că: „Ferekyde din Syros, fiul lui Babys (Syros este o insulă a Cicladelor, lîngă Delos), s-a născut pe timpul lui Alyattes, regele lidienilor, încît e contemporan cu cei şapte înțelepți, şi s-a stins din viață în jurul celei de-a 45-a olimpiade/ 600 – 597/ . Se spune că Pitagora ar fi fost instruit de el, totuşi Ferekyde în ce-l priveşte nu a avut dascăl, ci s-a străduit el însuşi să se instruiască, procurîndu-şi cărțile secrete ale fenicienilor. Mai întîi, ar fi dat la iveală o scriere în proză, după relatările unora, pe cînd alții o trec pe seama lui Cadmos din Milet. El, cel dintîi, a dat învățătura despre metempsihoză. Şi-a însuşit părerile lui Thales. S-a săvîrşit din viață nimicit fiind de mulțime.
Lucrările pe care, se pare, le-a scris sunt: Cele şapte ascunzişuri (3) sau Amestecul divin ori Theogonia precum şi o Scriere despre zei, în zece cărți, cuprinzînd naşterea şi progenitura zeilor.[…]”
Theagenes este considerat primul cercetător în gramatica limbii eline. Abia începînd de la el, ca orice delimitare istorică şi aceasta este profund subiectivă, putem vorbi, oarecum, de începuturile ştiinței şi filosofiei europene, într-un anume fel, începuturile culturii noastre însăşi, respectiv a modului de gîndire şi raportare la obiect şi lume care ne este caracteristic nouă europenilor.
Gramatica, ca şi domeniu al filologiei va fi una dintre disciplinele caracteristice, fundamentale, a noii mentalități ştiințifice şi culturale ce avea să se dezvolte încă două mii de ani după aceea.
Raționalismul grecesc, presocraticii, nu vor apărea din neant, aşa cum prea mult timp s-a crezut şi s-a afirmat în mediile istorice, filologice şi filosofice. Filiația mitică şi poetică nu poate fi trecută cu vederea, iar intuițiile, încă puțin dezvoltate ale unui Cornford (4) vor fi piatra de temelie pentru repararea acestei erori majore, eroare care, datorită lui Nietschze şi Rohde s-a perpetuat pînă în contemporaneitate. Să nu anticipăm, însă.
Se pare că, Theagenes a putut fi numit, pe drept cuvînt, primul reprezentant al cercetării gramaticale în Grecia antică. Trăind în vremea lui Cambise, el apare, aşadar, cu căteva sute de ani buni înaintea alexandrinilor care aveau să construiasă, cu adevărat, ştiința gramaticii.
Lui Theagenes, ca precursor al lor, i se atribuie o lucrare Despre Homer, în care combină – aidoma alexandrinilor de mai tîrziu – filologia de text, gramatica şi interpretarea. De aceea, este considerat întemeiatorul interpretării alegorice a lui Homer.
Există cercetători care afirmă că Theagenes a fost influențat, în demersurile sale, de către gîndirea specific pitagoreică şi că, pe de altă parte, el ar fi liantul unui acord spiritual între Homer şi aşa-zisa ştiință a naturii, physiologia.
Nu credem că acest fapt constituie un element de primă mărime în evaluarea importanței lui Theagenes pentru dezvoltarea noii mentalități culturale a grecilor vechi. Cert este că Theogenes va fi, nu numai primul gramatician al limbii eline, dar şi primul „filosof” al culturii greceşti.
TATIAN (5) 31 p. 31, 16 spune că: „Într-adevăr cu privire la genul poeziei lui Homer, ca şi la epoca în care acesta a fost în floarea vîrstei, cei mai vechi cercetători au fost Theagenes din Rhegion, născut în anii lui Cambise, Stesimbrotos din Thasos, Antimachos din Colofon şi Herodot din Halicarnas, Dionysos din Olint etc.”. Sau:
SCHOLII LA DIONYSOS THRAX (6) p. 164, 23. „Ştiința gramaticii e dublă. Una din părți se constituie în legătură cu semnele şi pronunțarea literelor, ca fiind numită chiar gramatică (propriu-zisă) şi ființînd de mult, încă dinainte de războiul Troiei, căci provine din firea lucrurilor, oarecum. Cea de a doua parte, care poartă asupra vorbirii greceşti şi care este mai recentă, a început de la Theagenes şi e desăvîrşită de către peripateticieni, Praxiphanes precum şi Aristotel.”
În adevăr, ştiința gramaticii, în plenitudinea ei, apare odată cu alexandrinii şi a fost favorizată, în mare măsură de analizele lui Aristotel din Peri hermeneia (7).
Acusilaos din Argos, apare, după datele pe care le deținem, în secolul al V-lea î.Ch., deci după milesieni (alte surse consemnează sec. al VI-lea, a doua jumătate) şi este clasat de către alexandrini în rîndul poeților cosmogonici timpurii. Alții, îl plasează, alături de Ferekyde, în rîndul celor şapte înțelepți.
Deşi de origine dorică, se pare că s-a produs în ioniană, dialectul cel mai la modă şi cel mai răspîndit în acel timp. A scris Genealogii, care constau în prezentarea unei istorii legendare a lumii, pornind, aidoma lui Hesiod, de la Chaos, trecînd prin Gea şi Eros şi ajungînd la Phoroneus, primul om, şi la semințiile legendare, amintite de acelaşi Hesiod în „Mitul vîrstelor”, care trăiau mai mult de o sută de ani, pînă la războiul troian. Tradiția afirmă că „l-ar fi tradus pe Homer în proză”.
De asemenea, a fost subliniat faptul că unele din legendele narate de el alcătuiau adevărate mici romane, cum ar fi acela al Oreithyei răpite de Boreas. Din legendele redate de el s-a inspirat, se pare, şi Pindar.
În schimb, în ce priveşte aspectul istoric al vieții şi operei sale, datele sunt departe de a fi sigure. Meritul lui este acela de a fi sistematizat materialul mitic, ba chiar de a fi „introdus un fel de cronologie în legende”(C. Noica).
Rămîne în istorie ca fiind unul dintre primii prozatori din istoria culturii, în timp ce poeții îşi pierd urma în negura secolelor.
Lexicograful SUIDAS (8) ne arată că: „Acusilaos argianul, fiul lui Cabas, din oraşul Kerkas aflat lîngă Aulis, este un istoric vechi de tot. A scris Genealogiile, după tablele de aramă pe care se spune că tatăl său le-a găsit săpînd într-un loc al casei”.
În ce priveşte Genealogiile (9) avem o sumedenie de mărturii, multe dintre ele contradictorii şi puțin sigure. Vom aminti aici doar cîteva dintre ele:
DIDYMOS [LA MACROBIUS Saturnalia V 18,9] „Dar e mai potrivit să se spună că întrucît cel mai vechi dintre toate rîurile e Acheloos şi oamenii îi acordau cinstire, s-au denumit pur şi simplu toate apele cu numele lui. Astfel Acusilaos a arătat, prin cea dintîi relatare cunoscută, cum că Acheloos este cel mai vechi dintre rîuri; căci el a spus: «Iar Okeanos se cunună cu Thetis, sora sa; din ele se nasc trei mii de rîuri, Acheloos fiind cel mai bătrîn dintre ele şi avînd parte de cea mai mare cinstire»” Sau:
PAPYRUS DIN OXYRHYNCHOS 1611 FR. 1. „Cele spuse de Theofrast în cartea a doua Despre domnie, cu privire la lancea lui Caineus (10), sunt următoarele: Acela cu adevărat domneşte, ce o face cu sceptrul, nu cu lancea, precum Caineus. Căci, socotea el, i se cădea lui Caineus să stăpînească cu lancea, iar nu cu sceptrul, cum fac regii pe scaun de domnie; dar nu putea. Trebuie să ne desprindem de istoria relatată de Acusilaos argianul. Căci el spune despre Caineus astfel… Cu Cainea, fiica lui Elates, s-a împreunat Poseidon. Apoi (întrucît ea nu dorea să aducă pe lume copii, nici de la el nici de la vreun altul), Poseidon a prefăcut-o într-un bărbat invulnerabil şi cu cea mai mare putere printre oamenii de atunci. Şi cînd vroia cineva să-l străpungă cu fierul sau cu arama, atunci de cele mai multe ori era înfrînt. Ajuns rege al lapiților, acest Caineus porni război împotriva centaurilor. Aşeză apoi o lance în Agora şi porunci să fie socotită în rîndul zeilor. Lor însă nu
le-a fost pe voie şi văzîndu-l Zeus săvîrşind astfel de lucruri, se mînie şi stîrni centaurii asupră-i. Aceştia îl doborîră la pămînt, drept cum stătea, şi puseră deasupră-i o stîncă în chip de mormînt. Iar el se stinse”.
Am ținut în mod special să schițăm, o cît mai strînsă cu putință linie istorică pentru ca, un lector mai puțin familiarizat cu problemele mentalității greceşti arhaice să poată urmări de unde a apărut, mai mult sau mai puțin intempestiv, ceea ce se va numi, pînă în zilele noastre, primele manifestări ale raționalismul grecesc. Atît cît a rămas din acești „cosmologi”probează, chiar dacă timid și putin detaliat, primele fire care vor constitui, în cele din urmă, nodul puternic al raționalismului grecesc.

 

 

Note
1 Kirk şi Raven, The Presocratic philosophy, Cambridge, 1963, p. 48 şi urm.
2 Diels-Kranz, Fragm. Pres., trad. rom., p. 79, fr. 2. A, Junimea. Iaşi, 1974.
3 Lumea ar fi constituită din cinci spații (Pentemuchos) ori şapte (Heptamuchos), în fiecare dintre ele formîndu-se zei. Cf. H. Frankel, Dichtung und Philosophie des frühen Griechentums, Munich, 1962, p. 281.
4 Francis Mcdonald Cornford, From Religion to Philosophy, Arnold, London, 1912.
5 Diels-Kranz, Op. cit., p. 87, fr. 1.
6 Idem, p. 88, fr.1a.
7 Aristotel, De interpretatione, Firmin-Didot et Sociis, în Opera omnia, Paris, 1858.
8 Diels. Op. cit., p. 90, fr. 2, A.
9 Enciclopedia Pauly-Wisowa, precizează că Acusilaos se leagă de Hesiod, întregindu-l şi corectîndu-l adesea, Genealogiile lui fiind o replică la cele ale lui Hesiod, aşa cum putem vedea şi în tabelul cosmogoniei lui Acusilaos în vol. La nuit et les Enfants de la Nuit, al lui Claude Ramnoux, Paris, 1959, p. 257.
10 Conform legendei, Caineus era înzestrat, aidoma lui Ahile, cu o invulnerabilitate condiționată. El trebuia să fie acoperit cu pietre pentru a putea fi ucis.