Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ferestrele unei poete

Ferestrele unei poete

În poezia Magdalenei Hărăbor (Ferestre, Editura Eikon, 2021) o sensibilitate prin excelență feminină, predispusă la receptarea ipostazelor concrete ale realității și la transcrierea acestora printr-o imagistică cît se poate de caldă și de echilibrată, este în permanență tulburată de luciditatea cu care poeta privește lumea și cu care înțelege traiectoria existențială a ființei. Aceeași luciditate o determină pe autoare să tempereze manifestările unui anumit tip de sensibilitate artistică și să ocolească tentațiile unor compuneri facile, chiar dacă nu pe deplin. Poeta mizează mult pe sinceritatea confesiunii lirice, pândită uneori de diluare ori de imagini șocante, nu de fiecare dată motivate.
Autoarea scrie inevitabil despre sine și tot ce poate trece drept peisaj ori realitate exterioară contează de fapt ca o lume percepută printr-o simbolică și motivată fereastră: „Doar despre mine în acest peisaj /fără plaje, parcuri sau piețe”. Autoarea însăși se propune ca un amestec de realitate și imaginar: „Prin jocuri de lumină, întuneric şi lună /interpretez un rol fardat /La Operă îmbrăcată-n zibelină, /sau la mare mă văd… /Acolo îmi voi scrie romanul vieții /în tonuri pastelate /Plouă /Şi ploaia asta dulce nu mă sperie/ Chiar de mă-mpiedic de scaunul din bucătărie /Îmi beau imperturbabil cafeaua /Pentru alergie la soare – Medrol /Mâncare fără sare 10 zile /Viață fără sare – viață fără rost /Din enunțul acesta fac o repetiție /Din repetiția aceasta fac o poezie /Pândesc şi acum de la geam raza de soare.” Sinceritatea confesiunii este atent temperată și atunci când autoarea se dezvăluie într-un discurs în care realitatea cotidiană se intersectează cu vecinătatea discretă a metaforei: „A mai căzut o frunză, Doamne /ce aproape-i iarna /tocuri sacadate pe asfalt şi-n inimă /tresare-un pescăruş uitat /Atât de umezi sunt pereții /şi liniştea ce-mi picură! /niciodată nu mi-a fost atât de devreme şi de târziu /cu ploaia cuibărită în inimă /îmbrăcată-n zibelină /fără semne de soare pe piele/ pe tocuri înalte ascuțite /înfipte în pământ ca nişte cuie /mă cutreieră gânduri/ gânduri cutreier /până se face noapte şi sete /câtă dragoste se risipeşte şi/ noi nu ştim nimic, nici de ce/ nici unde /fluturi orbi în întuneric, zbătându-şi aripile /închisă dincolo de ferestre nu ştiu mai nimic /despre cerul sub care am crescut /despre beletristică, despre frica de şerpi sau de semeni ”. Fiorul întrebărilor grave tulbură aparenta seninătate a confesiunii: „Doamne, mai cade o frunză şi eu în picioare /o privesc /legănându-se ca o balerină/ pete de culoare pe şevaletul trist /Despre coşmarul în care mă răsucesc în fiecare noapte cine scrie /sau cine îmi vorbeşte despre un subiect tabu /Sunt într-o întâmplare şi veselă şi tristă/cu mine la braț prin frunze /Doamne, câte frunze /ca nişte păsări însângerate… /Cine mă ține de mână? /Medrolul mă ține trează până la ziuă”. Realitatea percepută de Magdalena Hărăbor contează ca miraj al unei ființe stimulate de un „medrol”( de trei ori pe zi): „Din spuma valurilor se ivesc coame de cai sălbatici /Strivind nisipuri în copite /Subjugă răspântii de aer umed şi se-avântă /De parc-ar vrea să se răsfrângă /Pe zare /În clopotele serii/ Alunecă pe ceruri închipuiri acerbe /Ce-şi caută cuprinsul în însemnări boeme /Şi tot ce-i ne-nțeles se schimbă-n jocuri de imagini /Ca nişte segmentări naive de cer, nisip şi ape /Sunt coamele sălbatice de doruri în ruină /Înveşmântarea unui crez de alabastru /Îmbrățişarea unui vis care timid se înfiripă /La cumpăna culorilor /În străluciri sacrale. /Pe plaja largă cuprinsă ca de vrajă /S-aude tropăitul tandru al cailor sălbatici. /(epica încântătoare a unui nou volum)”. Discursivitatea, ce pare să ia inițiativa, este în realitate atent controlată de o autoare căreia nu-i scapă „regizarea” abilă a discursului: „Soarele arde, arde pe plaja-ntinsă /pe pielea încinsă tatuajele dor /mi s-au interzis risipa de fericire /accesul la soare /alergiile /După titlul „Un scriitor livresc”/ se pune semn de întrebare? /Cum e mai bine să intri în memoria colectivă /aşa cum eşti sau cum vor alții /Orice e posibil /în reverberații adolescentine /netotalitare /deşi totul e supus schimbării /barometrul indică aceleaşi valori/ înveliş de carne peste inima mea. /Dacă aş avea instrumente de scris /cu o metaforă /m-aş ascunde de cealaltă parte a zilei /de 3 ori pe săptămână”.
Alături de ferestre, ca sugestie a deschiderii eului spre o realitate cu care poeta încearcă să se identifice, în universul Magdalenei Hărăbor o prezență emblematică este cercul, întărind ideea unei existențe circulare, absolut previzibilă. Această condiție determină imposibilitatea comunicării cu celălalt și limitează în ultimă instanță descifrarea propriei ființe: „Ca sub un cer de platină /Niciun prieten nu-mi intuieşte fraza/ Ce urmează s-o spun /Niciun solomonar nu-mi dezleagă vraja/ Să-mi dea un sfert din timpul lui ”. Plecarea este dorită ca eliberare: „De unde plec şi unde mă întorc? /Acelaşi punct trasat decent /destinație pentru când? /Aleg o gară, un peron, sunt pelerinul la fereastra /unui tren /Nepregătit de aventură cu seara oglindită pe retină /Se scutură de cer poveştile /Şi eu mă pierd abulică prin ele / O pată de cerneală pe foaia goală… în rătăcire…/ e caută în lume tainica figură /respiro al sufletului, liman sau sete de lumină /fior de veşnicie? /rămân în urmă portative goale, cuvinte timorate, /schițe amare /cântec speriat de zimbri…/ înainte e departe…/ E albă zarea şi ninsoarea-nceată /mai e o literă, un sunet /o virgulă şi-o păpădie /şi mă trezesc buimacă din visul de hârtie”. Sentimentul elegiac nu lipsește, chiar dacă acest sentiment este transcris într-o tonalitate minoră: „când măru-şi scutură a sa floare /la ceas de amurg eşti trist şi-ngândurat /privind spre cer înfrigurat /mă chemi cu glasul frunzei tremurate /Eu n-am plecat… /captivă-n tine am rămas /Sunt în strigarea nestrigată/ în jocul umbrei pe pământ /şi pacea-naltă /Pe-un ecran imaginar /un foşnet ne va întâlni /în legănarea lui /vântul în ram/ va sprijini căderea serii”
Până la un anumit punct, tensiunea poeziei Magdalenei Hărăbor se consumă sub semnul interdicției și al constrîngerii pe care i le impune realul: „Fii atentă să nu strici ceva /Planul de urbanizare, socotelile, conştiința /Cursul firesc al lucrurilor/ Strada cu mersul lăbărțat /Focul de-abia aprins /Amăgirile te țin treaz când e vorba de poezie /Ce laşi în urmă vine după tine /Îți scuturi trecutul ca pe o haină veche /Ce parcă s-a lipit de tine /Te muți într-o casă nouă cu ferestre largi /Şi o altă panoramă /Fii atentă să nu strici ceva, de exemplu /Arhitectura universului /Să zâmbeşti când eşti singură /(acolo e frumusețea ta) /Zidul de care te loveşti în cuget /Îți răspunde consonantic /Răceală agonică ”. Revolta și răvășirea sunt necesare ca un câștig semnificativ al eului în fața limitelor: „Rămâi acolo unde eşti /Deşi aş spune /Că din orice răvăşire /Ai ceva de câştigat”.
Poeta are nostalgia identificării cu o realitate în care întrezărește o sursă a vitalității:„Freamăt de frunze /Vânt tremurând /Să urci dinspre rădăcini /Îți eşti pe drum, /Pe deplin copacul/ Eşti întâmplarea şi înțelesul/ Luminile şi umbrele/ Izvorul a toate câte sunt…”. Frământările revin însă chinuitoare pe parcursul unei tensionate încercări de a găsi răspunsuri la gravele întrebări asupra sinelui și a existenței: „Libertatea de a fi singur cu tine /Trec prin tine toate /Nimicul şi totul /Poți muta cerul pe pământ… /Îngerii sunt pretutindeni /Dar noi… noi? /Doar noi ne căutăm de răni /Suntem întrebări deschise”. În izolarea pe care și-o conștientizează dureros, poeta apelează fecvent la motivul ferestrei ca deschidere spre lume, ca ieșire din propriul interior, dar și ca o cale de a redobândi consubstanțialiatea cu întregul:„Te uiți pe fereastră /dând la o parte perdeaua subțire /îi simți alunecarea printre degete ca pe o licărire/şi lumea de afară nu ştie de tine /nu te priveşte /ți-ai încheiat azi rolul de paiață /mâine altul urmează /cantonată în ea realitatea trasează linii despărțitoare /ai senzația că eşti trădată /de cel mai bun prieten /întinzi o mână după tine /nu vrei să recunoşti că eşti singură /cu o lumină frântă-n patru pe pereți /ochiul de-afară nu trece prin sticla mată/ Şi aşa se consumă timpul cu meditații/reflecții şterse nu ştii ce drame, ce bucurii te întâmpină când ieşi/ din odaie/pe fereastra deschisă /perdeaua îşi fâlfâie mătasea sub adierea vântului/de-amiază… /perdeaua fină stinge ecoul /paşilor nevăzuți”.
Întreaga poezie a volumului Ferestre gravitează în jurul încercării eului de a-și reface echilibrul și unitatea, ca necesară închidere (într-un simbolic „cerc încă nevirusat”) și ca un semnificativ final al unei experiențe, transcris cît se poate de simplu: „Am de stabilit o legătură între mine şi mine /cerc încă nevirusat /să pun punctul pe i /fără pauze de gândire inutile /Aştept nemaivăzutul /mă rog ca ploaia să nu-mi şteargă de tot urmele /chip acum metamorfozat /nu mă dizolvă tăişul răutății /minciuna oxidată /haita de lupi adulmecă umbre. /Să fiu eu /de la începuturi /memorie albă a sufletului”.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg