Învârtea într-un ceaun și bodogănea. Ghemuită lângă pirostrii, o mogâldeață cam ponosită. Dar nu măruntă, ci umflată, înfoiată. Îi curgeau în falduri fuste și jupe multe, să tot fi fost vreo zece. Unele vechi fote țărănești, altele stămburi de oraș. Cuprinsă pe de-a întregul în broboadă, avea mișcări ciudate, rotite, printre vălătuci de abur și bolboroseli. Nici nu-i vedeai chipul, nici nu și l-a înălțat defel. A lovit doar scurt cu linguroiul spatele cerbului, de ziceai că l-a mânat undeva. Și, într-adevăr, animalul cel falnic a zvâcnit și-a dispărut iar în hățiș.
Fantoșa aceea părea că le așteptase de mult pe fete și era acum supărată c-au întârziat. N-a ascultat nicio bâiguire de saluturi și scuze, ci s-a săltat în sus, ținându-se de șale și gemând. Le-a săgetat pe toate c-o privire aprigă și ele, îndată, au simțit-o ca pe-o… radiografie. Le pătrunsese în rărunchii firii. Se tulburară…
A înhățat Baba fetițele – pe cele trei – de câte o mână și le-a dus mai încolo, la o margine de pârâu. A aruncat apoi cu apă pe pământ, pumni întregi, și a netezit malul, până a ajuns lutos și moale, moale. Iar se aplecase, iar gemea și se uita cam urât pe sub sprâncenele ei, al naibei de stufoase. Streșini peste ochi. Îi ascundeau privirea de nu se poate. Asta și voia, se vede.
Le-a pus să-și scoată adidașii și să calce acolo, pe pământul umed, cu tălpiuțele goale. Să apese cât pot piciorul drept. A cercetat, a tot cercetat urmele întipărite și apoi a hotărât:
— Da, sunteți și voi Cipriene, fete ale pădurii. Da. Cipri Mici. Și cum v-ați născut odată, tripleți cum se zice, trebuie să vă deosebesc. Să văd care-i Unu, care-i Doi și care Trei. Mă tem că nimeni nu putea s-o facă până acum, așa-i? Aduceți-mi ochelarii, de acolo, de pe pervaz. Să vă iau amprenta. Pecetea îi ziceam noi dintotdeauna, de când ne știm. Cele din palme și de pe degete, nu le-oi desluși bine, că-s mai fine liniile. Dar după tălpi, pot deosebi limpede. Sunt acolo un fel de mici creste, cu totul și cu totul de nerepetat la altu om. Sângure. Unice. Desenul lor apare în a treisprezecea săptămână a fătului, în burta mamei lui. Ia-n gândiți-vă câta-i minunea! Și la gemenii aidoma, identici, din aceeași cămeșă, placentă adică, pentru fiecare e altu fel. Vedeți voi cum ne-a dat Dumnezău de veste că suntem fiecare însămnat păntru el?! Hmm… Hai că mi-o trecut necazu pă voi. Am mânat și cerbu de aici. Să le scoată și pe celelalte din încurcătură, să le conducă afară din pădure. Nici n-aveau ce căuta, oof! Fetele alea erau ca geamurile mate. Date cu văruială. Nu trecea lumina prin ele. Poate or mai avea vreme să afle rosturile, poate… Acu am să vă spui altă mirare…
Își lăsă ochelarii, pe care ii adusese Cipriana Mijlocie, să-i atârne de gât cu sfoara lor, c-așa se înfățișau, și se puse pe-un buștean, împăcată, zâmbăreață și pusă pe povestit:
— Atunce când voi, Cipriana Mare și cu tine – își începu ea istorisirea care se simțea că va curge pe îndelete – ați plecat din casă și ați crezut-o moartă pe mama ce vă avu, ea, biata, era doar răpusă de supărare. Au salvat-o astea mici de aici. Și strașnic de bine-mi pare că ați dat una de altele. Poate s-or găsi și cu Cipriana Mare cândva. Domnul le știe pă astea toate. Plesnesc de bucurie, na!
Ei, și atunce, carevasăzică, nu existau încă pe lume mititelele.
Și atunce, cum? Grozavă întâmplare, da. De necrezut. Păi, atunce, erau prunce abia pornite să se rostuiască. Să crească, la ea, în pântece. Mai mult semincioare de om. Ouă. Și să știți că prin cămeșa placentă trec spre făt tot felul de tării ce îl hrănesc. Prin sângele ce răzbate pe acolo și curge spre puiuț… Asta o știați, nu? Trece, dar o face și înainte și înapoi. Iar despre asta, lumea nu s-a dumirit bine încă. Abia începe să afle, de. Vin dinspre ploduțul pus la dospit și celule de-ale lui, proaspete, vin și o dreg pe mamă, de e lovită. O repară cu firimituri din trupșoarele lor… Îi dau îndărăt puterile, de era pe cale de a le pierde. Fac precum niște turme de oi celulele alea, migrează prin pășunile vieții, pe toate cărările. Nu rămân doar în casa uterului. Îi străbat tot trupul mămucăi, ca pe un întreg palat, al lor, unde sunt acum domni bebelușii. Pe bună dreptate. Și vor mai domni lung timp.
Dar fărâme, celule de ale pruncului rămân acolo, în cea care îi va da naștere. Se pare că… 38 de ani! Atât durează felul ăsta de viețuire, de împreunare făt-mamă. Până se desface în totului tot. Grozăvenie. Io mă cutremur.
De parcă l-ar mângâia pe dinlăuntru, pe corpul mamei. L-ar unge cu mir. Îl însănătoșesc, îi dau energie, îl scoală din morți chiar… Ca în povestea mamei voastre. Am auzit, până și io am auzit, că celule d-astea, de-ale fătului, ajunse la femeia născătoare, se pot transforma în d-alea, cum le spune, stem parcă. Numele sunt noi, faptele sunt vechi. D-apoi, că nu-i nici așa simplu, se mai și războiesc celulele mamei cu ale fătului. Atuncea când, deh…
— Poate asta-i tiroidita autoimună…, murmură Cipriana, cu un soi de amărăciune.
— Zic că ține de lipsa de binecuvântare. Se scaldă în Nemurire femeia cu bărbatul când se împreună. Trebuie să fie sfințenie atunci. Neapărat. Că acea clipă e cu suflet și cu trup și cu duh sau spirit. Dimpreună. De la degețel, unde-s trei osciorele, alea de le zice falange, toate-s întreite. Până la Sfânta Treime, toate.
Nu-i doar corpul în joc, nuuu. D-aia, câte nu-s de-a-ndăratelea pe lume… D-aia, din lipsa de sfințenie. Să ai tu conștiința a ce faci, când te împreuni. Să fie iubire de-adevăratelea, că numai aia e sacră. Câți mai țin socoata astăzi?! Iar când pruncii apar cu metehne, asta-i pricina…Nu e suferință mai mare pentru o mama, decât să vadă neîmplinirea copilului ei…
Și, după o pauză lungă, tare lungă, și un oftat, ăsta scurt, Baba își schimbă tonul vocii și adăugă mai sprinten:
— Ați putea zice de mine dară că-s muma pădurii, așa-mi sunteți de dragi voi, fetele pădurii cele luminoase, când dau de voi, când dați de mine… Muma pădurii pentru străini, nu pentru voi…
V-aș mai povesti de ea, de mămuca voastră, fiindcă, dacă și-a venit în fire, am lăsat-o în bună pace la bunice. Ha ha, că tare mă mai apuca înveselirea, când le întâlneam, când dam pe la ele, că ședeau împreună, se adunaseră una cu alta, dacă tot erau vădane. Numai că se aflau atât de diferite una de alta, că te lua râsul. Și bufneai… Tu, Cipriano, ai mai fost pe la ele? Că pe astea mici știu că le-or dus de acolo, le-or luat niște oameni. Erau ca mâții și uite cum îs acum de faine! Ia-n vedeți-le o țâră pe bătrâne, că da, nu mai sunt pe lumea asta. Doar așa, cât să vă amintiți. Cu plecăciune, să le puteți urma cu inimă curată. Vă sunt străbune doară…
Și baba înălță linguroiul, cel cu care îl mânase pe cerb, și cu care învârtea în ceaun. Făcu un gest larg, stânga-dreapta, de ziceai că șterge cu el văzduhul. Că trage o draperie, o perdea de nori. Că alungă cele văzute și dă la iveală ceva ascuns, nevăzut. Și chiar asta s-a petrecut.
A apărut îndată, întâi neclar, apoi limpede, o încăpere. Acolo în pădure. Și, parcă printr-un fum ușor, mișcau într-însa două făpturi. Una înaltă, nițel osoasă, cu umeri ascuțiți și gesturi ce dovedeau că se prețuiește pe sine. Nici iuți, nici lente, cumpătate. I se întipărise pe chip un zâmbet subțire, printre riduri și ridulețe. Toca pătrunjel pe un dog de lemn curat. Poate nou, poate lustruit și frecat zdravăn. Avea fustă plisată de tergal și papuci cu ciucur. Bluziță albă, albă de nylon, acuși dată jos de pe culmea de rufe. Se vede c-o spăla zi de zi. Nu purta în bucătărie șorț, că bucătărie se afla acolo. Era impecabilă, ar socoti naratorul. Cealaltă, da, purta. Un șorț mare, mare, cam plin de pete, peste o burtă grăsană, care se zguduia des, fiindcă femeia râdea cu foc una-două, sporovăind. Brațele ei plinuțe erau ca ștampilate cu arsuri de la cuptor, care mai vechi, care mai proaspete. Fața îi lucea, de la aburul ce se ridica din cratițe, iar pe lângă buze păstra urme din sosul ce tot gustase. N-avea zbârcituri mai de loc.
Și despre ce credeți că aveau de vorbit? Despre bărbați! În general și în special despre cei din viața lor. Acum, că se aflau mai la capăt de viețuire, scoteau din ascunzișuri și pe cei neștiuți de nimeni sau întâmplători. Nu erau mulți, nu, dar ele, hop, se opreau din cele ce făceau și rămâneau o vreme cu mâinile în șolduri. Se prăpădeau de râs. Uneori, își dădeau coate. S-a dovedit cu unul dintre zburători fusese același. Le iubise pe amândouă, iar ele pre dânsul și recunoșteau că fusese o leacă de suferință atunci. Îl simțiseră crai. Dar, pe încetul, au căpătat o expresie gravă. Au devenit serioase tare și chiar înfiorate. Au lăsat moale tonul șugubăț al vocii. Oftau, recunoscând ceea ce tocmai spusese Baba. Că bine ar fi fost să fi știut rostul sfânt al acelei clipe. Îi spuneau clipă, fiindcă așa și era pe canavaua vieții. Numai de fusese sfântă, ar fi atârnat adânc, cu rost, și totul s-ar fi rotit în jurul ei.
Imaginea începu să se vălurească, să se destrame, dar vocile bătrânelor răsunau încă. Se mai auzeau vorbind și cele rostite pluteau peste pădure, se furișau printre pomi, rămâneau agățate în tufe. Astfel că aveau aer de sentință vorbele, de axiomă, și cereau tăcere. Fără doar și poate era deplină tăcerea, fără foșnet, fără vânt, fără murmur. Nu se amesteca nici măcar ciripit de păsărele.
Spuseseră cam așa: Se zice că bărbatul nu se îndrăgostește de sufletul femeii, numai de trup. Ba chiar de suflet. Fiindcă o femeie fericită strălucește, iradiază. Una care nu-i împăcată cu ea însăși, nu-i fericită. Și poate fi oricât de splendidă. Nu atrage. Poate scurt, trecător și-o uiți…
Fetele stăteau pironite, iar Baba, aplecată, desena alene tot felul de semne. Desena în țărână. Cu coada linguroiului. Se ridică, își scutură colbul de pe fustanele și, c-o privire absentă, de parcă nu mai era acolo, de față, își luă rămas bun.
— Mă duc de-acuma, am treaba mea, merg să-mi caut înaintașele. Hotărâsem de mult asta, dar am adăstat pentru voi. Știu însă c-o să vă descurcați, o să luați hotărârile cele bune, iar eu am să vă veghez… Grijă mare însă la bărbatul furișat în pădure. Nu-i tăietor de lemne, nu-i păstor de oi, nu-i neguțător de piei… O să vedeți voi.
Și dispăru.