fiecare om cu ploaia lui
ploii îi spuneam Ploaia și Ploaia îmi zicea de unde stătea:
„dacă-s prea multă ești nemulțumit,
dacă nu mă vezi mă vrei- cine să te înțeleagă?”.
Ploaia ținea să-mi fie tovarășă,
Ploaia mă cicălea
să culeg căpățânile de varză și cartofii din grădină,
că ea m-a ajutat cu ele,
să scriu, să nu umblu după fufe
când niciunul nu știe cât timp mai are,
Ploaia era cu gelozia pe piele,
ploile din jur o ocoleau,
cum lași intimitate celor căsătoriți,
Ploaia mă avea pe mine
și era voluntară și cu idei fixe și nu voiam să mă părăsească,
e ceva logică în gândul ca fiecare om să aibă ploaia lui

 

 

orbi
orașul s-a umplut de fluturi orbi.
dacă odinioară fluturii ridicau orașul
să-l mute din primăvară în vară, acum
sorb din dârele de bere și votcă de pe mese,
apoi dorm, ca liliecii, pe unde apucă;
dacă nu ești atent pe unde te plimbi,
dai cu capul în capetele fluturilor.
„parcă-s poeții de azi, da, parcă-s poeții”,
își dă cu palma peste frunte prietenul meu,
„parcă-s ei, aha”,
fluturii orbi n-o să mai treacă orașul în vară

 

 

poetul într-o dimineață oarecare
cum te simți?, te întreabă prietenul
în exersarea bunăvoinței.
ca un robinet, spui.
nu insistă, crede că te-ai sculat cu stângul.
chicotești fals: un robinet sătul de atâta apă,
pricepi?
tace probabil intrigat de alăturare.
m-am plictisit de apa pentru indiferenți

 

 

când vacanța e gata
în casele noastre fumăm și ne dăm seama
că visele o iau care încotro
trase de perechile de ochi,
fumăraia parcă le trimite
pe după dealuri, nu mai știu unde departe,
inconștiența are provizii pe ani.
„al meu e mai lung, al meu, ba al meu vis”- la concurs,
n-a ajuns până la uși constatarea- calitatea bate cantitatea;
deja iarna a început să ne-o coacă.
e ca-n copilărie când ne certam
a cui puță e mai mare și nu simțeam
că vacanța e gata

 

 

corpul femeii
corpul femeii e lat de nu-l satură ploaia,
zăpada nu-i de ajuns când se întinde,
corpul femeii e un soare cu piele
și i-ar mai trebui piele,
corpul femeii are în orgoliu
puterea de-a da peste cap
numele și sensurile anotimpurilor,
corpul femeii are nevoie de rugăciuni neîntrerupte,
corpul femeii e lung de lățimea pare o mustață lipită pe statuia din
parc,
de lângă corpul femeii n-ai cum să fugi în exil,
până la urmă
nimeni n-a reușit să-l înțeleagă

 

 

ce am de dat
s-a făcut că am rămas gravid cu mine
cum ai deschide o cutie de bere,
am născut un băiat prin degetele mâini drepte,
apoi al doilea,
al cincilea,
după aceea nu i-am mai numărat,
nu mi s-a părut ciudat decât la început
să nasc ca bărbat,
toți sunt băieți cu părul negru,
nu mai zic că-mi seamănă leit,
fiecăruia îi arăt zilnic altă și altă stradă,
să se plimbe pe ele fără oprire,
cu un terrier în lesă ori pe-o bicicletă,
să vorbească în limbi,
băieții sunt ceea ce am de dat,
așa se împrăștie poezia în lume

 

 

adevărurile nu tac
dacă refuzi să le asculți
nu-i tăcere în casa ta,
numai adevăruri de care ți-e rușine
și încerci să le îngropi.
așa a fost să fie prin câte ai deraiat,
pe repede – cum te agiți
cu găleți la robinet când se anunță luarea apei –
întreaga viață a fost pe repede,
nu ești de dat ca exemplu.
închizi ochii și-ți spui că închizi și urechile,
numai că adevărurile nu tac dacă refuzi să le asculți

 

 

o să fii dulce când mă ucizi
când mă tragi Dragoste cu putere din mine
știu că vrei să-mi lipești
pe frunte
exemplul inșilor ce-și sortează gunoiul,
iar după curent, gaze, apă și-ar autociti și dilatația curului,
labele repezi și cu mănuși de cauciuc
ca tratament pentru opiniile inflexibile,
ești doar un sentiment, dar vorbesc cu tine ca și cu o persoană, Dragoste.
ești un dinam în grija ce mi-o poartă majoritatea cunoscuților.
când mă gândesc mai bine,
observ că te-ai transformat într-o ideologie.
lasă-mă cum sunt –
de ce te zburlești, când ți-o cer?
presimt că o să fii dulce
când mă ucizi, Dragoste

 

 

tăcerile 1 – 5
cele mai vechi cunoscute îți sunt tăcerile 1 – 5.
tăcerea 1 este ca aparatele de la bowling,
impasibilă la înfrângeri și victorii.
tăcerea 2 e mama care te naște pe marginea șanțului
și te lasă în noroi până la gură.
tăcerea 3 dorește să te trădeze,
dar n-are curaj pe față.
tăcerea 4, cariată de invidie
te urmărește ca să te buzunărească.
tăcerea 5 te admiră,
însă n-are limbă s-o spună și,
de-ar avea cum să vorbească,
se teme de cartușele celor care te dușmănesc.
nu le întâlnești decât din joi în paști pe toate deodată
la femei, simpozioane
și aruncând bucăți de pâine porumbeilor.
te caută aleatoriu.
ai o consolare –
tăcerile te vor cât mai înfipt în viață
ca să-și justifice tăcerea

 

 

dormi cu două capete pe-o pernă
golul e mai chinuitor după ce ți l-a încercuit mintea
ca într-o bătălie,
n-ai ce să intri în el, să-l vezi,
cu golul e care pe care,
te înjunghie și-ți atârnă mațele de candelabru
ori te încordezi peste, trezit altcineva.
fiecare om poartă măcar un gol,
de ieri, acum și poimâine,
dacă încerci să vopsești golul, ajungi cel vopsit.
golul rămâne după morții dragi
și forțează să-ți intre în fiziologie.
ai nevoie de un pact de neagresiune cu golul.
nu poți să vinzi golul, să-l schimbi,
să-l scoți să se prostitueze.
la culcare, golul își pune capul lângă al tău,
maturitatea e dormitul cu două capete pe-o pernă

 

 

când înfloresc morții
când înfloresc morții aerul e jos și greu
prin lanul de morți se fac selfie-uri
să ni se vadă bunicii și străbunicii
și alții care s-au dus,
luciditatea are o răceală și-o frumusețe
mai inflexibile
cu cât se îndesește lanul,
bunica ți-a legat prima șireturile de la pantofi,
bunicul ți-a arătat
locurile de pe râu unde pescuiești cu folos,
iar peste ani te-a învățat
să deosebești femeile de treabă de curve,
la înfloritul morților
este important să rezistăm sub apăsarea aerului,
nu ținem seama în fiecare zi
cine și de unde suntem

 

 

rugăciunea
în câte librării o să mai intri
și-o să ieși cu duzini de cărți în geantă
și cu nimic de fapt?
niciun roman, nicio poezie
nu alină
de moarte
ca o rugăciune