Motto: „A face cultură astăzi este singura politică eficace la îndemâna exilaților.” (1)

 

 

Observația din motto, făcută de Mircea Eliade în jurnalul său și datată 16 februarie 1949, este cât se poate de valabilă și de necesară în zilele noastre, cu toate că structura exilului românesc, transformat acum în diasporă, a suferit mari schimbări. Totuși, promovarea culturii române în străinătate, chiar dacă acțiunile din țară nu mai sunt îngrădite de un regim politic opresiv, rămâne în mare măsură o grijă, și o datorie aș spune, în sarcina intelectualilor români care trăiesc în afara granițelor țării. Sigur, discuția pornită din acest punct ar presupune o amplă analiză, ceea ce nu face, pentru moment, obiectul cercetării mele.
Întoarcerea în timp, la vechiul exil, sau, și mai exact punctat, în concordanță cu ceea ce se considera în epocă, la „primul exil”, mi l-a scos în cale, în paginile a tot mai numeroaselor cărți și studii pe care le citesc în ultima vreme cu această temă, pe cel care a semnat cu pseudonimul L.M. Arcade. Deopotrivă elogiat și contestat (ca toți marii reprezentanți ai exilului românesc de altfel), cel al cărui nume real era Leonid Mămăligă s-a născut la 13 iulie 1921 în Vaslui și a murit la 80 de ani, pe 4 septembrie 2001, la Paris. În țară a făcut studii de drept (licențiat în 1944) și de filozofie (trei ani), practicând pentru scurt timp avocatura în baroul București. În anul 1946 pleacă la Paris cu o bursă de studii în vederea obținerii doctoratului. Va rămâne pentru totdeauna în străinătate, după ce, așa cum mărturisea, află de schimbarea regimului politic în România printr-un apel telefonic: „În ultima zi a lunii decembrie 1947, telefonul a sunat și am auzit: «Trăiască Republica Populară Română!». Am întrebat: «Cine este acolo?». «Păi dumneata nu știi că astăzi nu se mai spune alo la telefon, ci se spune Trăiască Republica Populară Română?!». Am pus receptorul în furcă și am aflat ulterior că Regele fusese izgonit. Eram bursier la Paris și am hotărît să nu mă mai întorc” (2).
A debutat literar la o vârstă fragedă, cu versuri în Revista Iconar din Cernăuți. Într-un interviu acordat lui Nicolae Florescu (3) la 31 mai 1995, își amintește acest moment astfel: „Am scris versuri, pe care le-a apreciat Blaga, și le-am publicat în două, trei reviste de provincie încă de pe cînd aveam 14-15 ani. La Iconar de la Cernăuți, la Drapelul din Banat. Le consider însă complet puerile… Am continuat să scriu versuri pînă pe la douăzeci de ani. Și am revenit apoi la poezie în exil, în ’48”. A mai publicat articole în Vremea, dar și în Dreptatea – unde, folosindu-se de pseudonimul Lozan, a purtat o polemică, în 1946, cu G. Călinescu pe marginea procesului Antonescu (4). Însă, la fel ca în cazul altor scriitori români, condiția de exilat s-a dovedit benefică pentru creație, astfel că adevăratul debut literar a survenit în cazul lui L.M Arcade la Paris, în anul 1953, când în ședințele Cenaclului din rue Ribera (creat în jurul lui Mircea Eliade) citea fragmente din proza Timbrele de altădată. Despre acest loc, de întâlnire a celor care trăiau o „secetă de românesc” (cum frumos și plastic se exprimă Arcade), avea să povestească în același interviu acordat lui N. Florescu: „În ciuda marilor mizerii materiale pe care le-am trăit la început, ceea ce se numește «primul exil» a fost foarte frumos. După ce am început să ne cîștigăm existența, am descoperit o secetă de românesc în noi care ne-a strîns împreună. Astfel am fost cîțiva interesați la un moment dat să citim ce scriam. […] Primul loc de întîlnire a românilor a fost la Paris, la cafeneaua «Corona». Cenaclul propriu zis a început în ’53, cu o lectură a mea. «Cenaclul din rue Ribera» – așa s-a numit peste ani – s-a terminat în ’58, după ce vreme de cîțiva ani a publicat revista Anotimpuri, inspirată în parte de mine. Mai tîrziu, prin ’63, în mai 1963, am inițiat «Cenaclul de la Neuilly», chiar în locuința mea” (5).
Punându-și casa la dispoziția celor ce se întâlneau în ședințele Cenaclului, Arcade deschide practic cel mai important capitol al vieții sale, în care va scrie istorie pentru exilul cultural românesc. Basarab Nicolescu a numit Cenaclul de la Neuilly „templu al culturii române din exil” (6). Potrivit omului de știință și filosofului român, „bilanțul cenaclului este impresionant: mai mult de 30 de ani de existență, mai mult de 130 de reuniuni, 3000 de pagini citite, 5 cărți editate (două de Mircea Eliade, una de Horia Stamatu și două de L.M. Arcade) în colecția «Caietele Inorogului»”. Printre obișnuiții casei se numărau: Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Theodor Cazaban, Alexandru Vona, Bujor Nedelcovici, Matei Cazacu, Stéphane Lupasco, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Horia Damian, desigur Basarab Nicolescu, care, în același articol din Caiete Critice, vorbește astfel despre compoziția participanților: „Exista, desigur, un număr important de scriitori, dar participau și pictori, sculptori, cineaști, filosofi, fizicieni, medici, ingineri, fapt care surprindea neplăcut pe puriști dar mie mi se părea că este o deschidere necesară. Convingerea mea intimă era, și este și acum, că reducerea culturii la literatură este un semn de subdezvoltare culturală”.
Prezența lui Mircea Eliade la ședințele Cenaclului de la Neuilly a continuat practic opera de coagulare a intelectualilor români din exil, începută de marele om de cultură în rue Ribera. Într-un volum alcătuit în 2020 de Mihaela Albu și Dan Anghelescu (7), reunind o serie de articole din presa exilului, cronici despre romanele lui L.M. Arcade, interviuri, etc., găsim și un text publicat în revista Limite (8) din Paris în anul 1986 (nr. 48-49/1986). Scris de către Arcade în memoria lui Eliade, la moartea acestuia, articolul evocă rolul hotărâtor al filosofului în constituirea primului cenaclu, precum și în buna sa funcționare: „… știu că ședințele literare de la Institutul Catolic din Rue Ribéra au început cu vigoarea vegetației în aprilie 1953 și că au continuat cu mare regularitate bilunar (afară de lunile de vară) aproape patru ani. […] Dar dincolo de toate, ne reunea ELIADE. Dirijor fără baghetă, fără gesticulație și fără prerogative, izbutea chiar să ne facă să uităm că era ELIADE. Îl cunoscusem cu ani în urmă. Mă impresionase marea lui capacitate de atenție, concentrarea, parcă radiografică a privirii. […] Mircea Eliade asculta atent. Uneori își trăda dezacordul numai printr-o ușoară crispare a trăsăturilor, alteori își exprima punctul de vedere prin vorbe limpezi, fără insistență. Evita discuțiile contradictorii. Dar l-am auzit uneori – arareori – cenzurând cu accente pasionale contravenții frecvente la cei foarte tineri, totuși aproape delicte la un centru de cercetări: peremptoriile afirmații necontrolate, generalizările grăbite, excesele teoretizate. Discret, însă foarte serios, Mircea Eliade educa” (9).
La ședințele Cenaclului de la Neuilly însă erau invitați și autori români care scriau direct în limba franceză, unele lecturi fiind făcute în franceză, fapt ce a dus la multe critici formulate chiar de către cei apropiați, precum Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, primul fiind „convins că un poet român care își schimbă limba se pierde pe sine”. Dar nu au fost singurele voci critice. Constantin Amăriuței (10), nemulțumit că nuvela sa „Poveste cu Inorog”- (de fapt acesta îl acuză pe Arcade că s-a inspirat din titlul operei sale, care, combinat cu cel al Caete-lor de dor, ar fi dat numele viitoarei colecții editoriale Caietele Inorogului) – nu a fost comentată în urma lecturii din Cenaclu, îi spunea Ilenei Corbea într-un interviu acordat în 22 iulie 2001 (11): „… vă mărturisesc, cenaclul era pentru mine, cel puțin, lamentabil. Aveam impresia că cei care îl frecventau veneau special ca la un fel de sindrofie, întrucît se putea bea șampanie, se mîncau prăjituri. […] Se citea, ca și cum acolo era numai cuconet, care asculta – se asculta, într-adevăr – dar nimeni nu lua cuvîntul, nu se discuta. Printre personalitățile sau persoanele care erau acolo se aflau și unele dintre ele ce mi se păreau chiar nelalocul lor, cum era un oarecare fals poet, ce pînă la urmă s-a dovedit a fi agent al regimului Ceaușescu”. Cât privește eterna problemă a dezbinării românilor, de aici și aiurea, nu-mi propun o abordare în acest text, observația lui Basarab Nicolescu este oricum concludentă: „Și totuși Leonid nu era deloc iubit, chiar de cei care au fost ajutați de el. […] În fond, ceea ce deranja era imensa sa erudiție. Corija sec erorile celor care etalau o cultură făcută din grăbite lecturi și acest lucru nu i-a fost iertat”. Iar referitor la intrușii care spionau ședințele Cenaclului de la Neuilly, același Basarab Nicolescu afirmă că L.M. Arcade i-ar fi spus: „Suntem spionați și de români și de francezi. Dar nu au ce să scrie în rapoartele lor. Spiritul nu poate fi spionat”. În același articol, B. Nicolescu citează și alte păreri privind activitatea cenaclului, cum ar fi cele exprimate de Theodor Cazaban și Sanda Stolojan: „Theodor Cazaban consideră că Cenaclul de la Neuilly a fost «o inițiativă unică și reușită». Iar Sanda Stolojan scrie: «Cenaclul parizian a fost un loc de întâlniri și de dezbateri, de lecturi și discuții și un spațiu de libertate spirituală la o epocă în care viața intelectuală în România se sufoca sub regimul totalitar. […] Prin personalitatea sa ieșită din comun, prin contribuția sa la reunirea intelectualilor români și prin originalitatea scrisului său, Leonid Mămăligă rămâne una dintre figurile care au marcat epoca exilului român de la Paris»” (12).
Că L.M. Arcade era o figură care conta, ca să apelez la un limbaj colocvial, în exilul cultural românesc, aflăm și din corespondența fraților Ciorănescu. Într-o scrisoare datată: Paris, 19 decembrie 1954, George Ciorănescu îi scria fratelui său din Tenerife, Alexandru Ciorănescu, felicitându-l pentru Don Carlos de Viana (dramă în patru acte, Paris, 1954), indicându-i câteva nume cărora ar trebui să le trimită cartea spre citire: „Poate n-ar strica să trimiți câte un exemplar lui Augustin Popa, N. Beldiceanu, Al. Cretzianu, Ioan Brătianu, M. Eliade, Fotino Mircea, Georgescu Olenin, Gafencu Gr., Lovinescu-Ierunca, Leonid Mămăligă…”(13). Interesul scriitorilor români față de L.M. Arcade nu viza doar Cenaclul condus și găzduit de acesta, ci și Editura pe care a înființat-o, Caietele Inorogului, precum și Asociația Hyperion, al cărui co-fondator a fost, creată în scopul răspândirii cărților românești în toată lumea, printre toți intelectualii români din exil. „În 1980, împreună cu Aurel Răuță, L.M. Arcade va înființa și Centrul de promovare a cărții românești în exil «Hyperion», care va organiza în 1981, la Sorbona, un colocviu – «Ștefan Lupașcu» – și în 1987 un congres internațional dedicat lui Mircea Eliade” – scrie Mihaela Albu (14). Despre înființarea, scopul și activitatea asociației, Basarab Nicolescu nota: „Prin una dintre acele sincronicități uimitoare, care marchează calea vieții noastre, în 1980 ajunge la Paris o scrisoare expediată de la Madrid de Aurelio Răuță. «Don Aurelio» sugera lui Leonid constituirea unei asociații pentru distribuirea cărții românești în exil. Astfel s-a născut asociația «Hyperion» al cărei președinte eu am fost dar al cărei animator tot Leonid era. 10000 de volume publicate de peste 130 de case de editură răspândite în toate colțurile pământului, mai toate în faliment, au fost astfel distribuite”.
Din opera scrisă a lui L.M. Arcade, la noi se cunosc două romane: Poveste cu țigani (Paris, 1965) și Revoluție culturală (Paris, 1984), precum și un volum de Teatru, toate apărute în 1996 la Editura „Cartea Românească” din București, în Colecția Inorogului. O gamă largă de scrieri, incluzând poeme, eseuri, povestiri, numeroase pagini de critică literară și recenzii de cărți, semnate L.M. Arcade și publicate în epocă, sunt încă nerecuperate de literatura română. Chiar și cărțile anterior amintite, republicate în țară, sunt practic necunoscute cititorilor români, câtă vreme lipsesc comentariile pe marginea lor. În presa exilului însă, la momentul primelor apariții, romanele lui Arcade au fost elogios recenzate. În Ființa românească (15) (nr. 5/1966), Monica Lovinescu scria: „Sub titlul Poveste cu țigani a apărut în colecția Caietele Inorogului din Paris o carte ce înseamnă o revelație și o confirmare. Revelația este, pentru cine nu îi ascultase în Cenaclul de la Paris povestirile-i anterioare, apariția unui mare scriitor de limbă română, L.M. Arcade”; iar Andrei Scrima, în Prodromos (16) (nr. 6/1966), text Prefață a aceluiași roman, nota: „Cândva va trebui să se revină asupra graiului – în tehnicitatea sa literară considerat – lui L.M. Arcade. Lăsând deoparte calitățile-i intrinseci, cadențele purificate ale sintaxei, sau excepționala luare în stăpânire a unui tezaur de rarități lingvistice românești […] stilul lui L.M. Arcade aderă «sacramental» universului pe care îl semnifică și poartă” (17).
Basarab Nicolescu, citat frecvent în acest text cu articolul său din Caiete Critice, aprecia cu privire la scrisul lui Arcade: „Pentru mine L.M. Arcade este un înnoitor al limbii române, din rasa constructorilor de catedrale”; iar despre om, ca fost colaborator și apropiat al acestuia, spunea: „Leonid Mămăligă era un om secret, de o imensă pudoare, calitate atît de rară în epoca noastră de strip-tease intelectual și spiritual”.

 

 

Note
1 Mircea Eliade, Fragments d’un Journal, Gallimard, Paris, 1973, p. 103
2 Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, ediția a doua revizuită, Ed. Compania, București, 2010, p.53
3 Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul Literar, București, 2002, p.147
4 În interviul pe care i-l acordă în 1995 lui Nicolae Florescu, Arcade dă câteva detalii despre acest fapt: „Polemica purtată cu G. Călinescu […] a avut loc în timpul procesului Antonescu. Între Ion și Ică Antonescu, cei doi «mari vinovați», Călinescu făcea o deosebire ridicolă, considerînd că Mareșalul își asuma toate răspunderile, deși uneori părea că se lăsa dus de un delir, cîtă vreme Ică avea «Zîmbete de dansator» și era vădit că vroia să lase toate păcatele să cadă pe capul lui Ion Antonescu. Descrierea era foarte abil făcută. Eu am încercat, printr-o exegeză atentă a textului, să demistific chiar și laudele pe care Călinescu le aducea lui Antonescu pentru «curajul» lui, ceea ce i-a plăcut în mod deosebit lui N. Carandino, care m-a invitat să scriu mai departe și mai mult la Dreptatea”(I. Corbea, N. Florescu, op.cit, p.150).
5 I. Corbea, N. Florescu, op.cit, pp.151-152
6 Basarab Nicolescu, L.M. Arcade (1921-2001) și Cenaclul de la Neuilly, în Caiete Critice, București, nr. 9/2004. Toate citatele care urmează din Basarab Nicolescu fac referire la acest articol.
7 L.M. Arcade un scriitor român în exilul parizian, Ediție îngrijită, studii, note și comentarii: Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Editura Aius, Craiova, 2020
8 Limite a fost o revistă literară care a apărut în Franța, la Paris, din septembrie 1969, până în noiembrie 1986, o dată sau de două ori pe an, în formula de numere simple (până în 1977), sau duble (începând cu nr. 24-25/1977), din redacție făcând parte: Virgil Ierunca, Nicolae Petra, Aurelio Răuță. Printre colaboratori s-au numărat: Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu, Horia Stamatu, Sanda Stolojan, Ioan Petru Culianu, Paul Goma și mulți alții (conf. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989).
9 Anexă. L.M. Arcade – scrieri din exil (selecție), „Procesele verbale”, în L.M. Arcade un scriitor român în exilul parizian, op. cit., p.79
10 Constantin Amăriuței a fost un scriitor, filosof și traducător român, născut în 1923 la Focșani, mort în 2007 la Paris. A părăsit România, grație unei burse de studii oferită de statul francez, în anul 1947. A fondat, alături de Virgil Ierunca, revista Caete de dor, revistă a scriitorilor români din exil. A fost prezent în presa franceză, dar și în cea a exilului literar românesc din America, precum și din alte țări europene, cu articole, eseuri, studii filosofice, intervenții polemice și interviuri. În 1955 a fost distins cu premiul Rivarol, oferit pentru cea mai bună carte în limba franceză aparţinând unui autor străin.
11 I. Corbea, N. Florescu, op.cit, pp.27-28
12 Basarab Nicolescu citând din Theodor Cazaban, în dialog cu Cristian Bădiliță, Captiv în lumea liberă, Editura Echinox, Cluj Napoca, 2002; și Sanda Stolojan, Leonid Mamaliga, rassembleur et écrivain – Le Courrier du Centre Culturel Roumain, Paris, nr.32-33/2001
13 Corespondența Alexandru Ciorănescu – George Ciorănescu 1946-1964 (Scrisori din arhiva George Ciorănescu), Ediție îngrijită și cuvânt-înainte de Crisula Ștefănescu, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2011
14 L.M. Arcade un scriitor român în exilul parizian, op.cit., p.15
15 Ființa românească a fost revista Institutului Universitar Român Carol I, care a apărut în Franța, la Paris, din 1963 până în 1968. Comitetul de redacție era format din: Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Emil Turdeanu, V. Veniamin (conf. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989).
16 Prodromos, Foaie de gând și apropiere creștină, cu apariție o dată sau de două ori pe an, în perioada 1964-1970, în Germania (Freiburg), redactată de Paul Miron și Franța (Évry-Petit-Bourg), redactată de Ioan Cușa (vezi Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989)
17 Anexă. Cronici la romanele lui L.M. Arcade publicate în revistele exilului, în L.M. Arcade un scriitor român în exilul parizian, op.cit., pp.202-232