O cercetare realizată de profesorul Andrei Marga este întotdeauna o întreprindere serioasă și completă. Cine i-a urmărit studiile – concretizate deja într-o operă științifică și culturală de neocolit – știe că el nu lasă nimic pe dinafară, că „obiectul muncii” este complet epuizat, toate ipostazele sale fiind surprinse, „mărunțite” și reasamblate după ce și-a relevat toate dimensiunile semnificative sau acționale. Andrei Marga este un truditor exhaustiv pe domeniul specializării sale, dar un truditor ce nu se limitează la „descrierea” acestuia, la analiza momentelor lui definitorii, a structurilor ce-i stabilesc identitatea, ci și un spirit iscoditor ce-i surprinde potențele, posibilele dezvoltări, influența lui asupra contextului, dar și ale acestuia asupra lui, interdependențe, altfel spus, generatoare de configurări paradigmatice, marcante, istorice. Filosoful – pentru că de el este vorba – nu se mulțumește așadar cu realizarea unor sinteze explicative și comprehensive ale „gânditelor” în succesivele lor ipoteze, ci le și comunică, conștient de limitele comunicării, de „distorsiunile” ce pot apărea în actul acesta, de particularizările receptării, condiționată de o multitudine de factori, de la „invarianții” culturali sau lingvistici, la „stările obiectivării” actorilor – „individuali sau sociali”, inclusiv la predeterminările generate de interacțiunile lor, ea însăși condiționată de mai multe influențe instrumentale sau simbolice.
Cartea Filosofia lui Habermas (Editura Rao, București, 2017, 672 pagini) este, din aceste motive, mai mult decât o monografie completă a operei unuia dintre cei mai mari gânditori de la sfârșitul secolului trecut (Jürgen Habermas – realizându-și cele mai de seamă lucrări după 1950 în mediul academic al Germaniei de Vest), ci și o interogare continuă a posibilităților acestei opere, o abordare critică a propriilor ei critici, ca și a impactului lor asupra teoriei filosofice și a reverberațiilor ei complexe în practicile lumii trăite. O asemenea meticuloasă și totală cercetare a unei opere ce poate fi socotită drept un prag în înțelegerea epocii postmoderne în care ne aflăm, ba chiar și a celei postmoderne în care „ființa lumii” a plonjat, nu putea fi realizată fără o relație nemediată cu „școlile” anterioare din filosofie, îndeosebi cu cea a „clasicului german” (delimitarea etnică având, după cum se poate vedea din lucrarea profesorului clujean rostul ei deloc neglijabil), dar și cu alte „viziuni”, cu producțiile” contemporanilor, în contextele schimbate ale „lumii istoriei” în care interogațiile privitoare la „vinovățiile” filosofice, ale teoriei în genere, s-au accelerat, au devenit inconturnabile.
Andrei Marga nu a purces așadar la disecarea academică a operei lui Habermas fără o confruntare personală, temeinică, cu operele antecesorilor și contemporanilor săi, putând astfel realiza o „critică a criticii” ce i-a permis gânditorului german monografiat să-și profileze propria teorie originală, să-și delimiteze locul aparte în istoria filosofiei și în alcătuirile contemporane ale acestuia, Profesorul Marga nu a scăpat din vedere nicio clipă nici amănuntele biografice, traseul în timp al omului Jürgen Habermas, între operă și creatorul ei existând intercondiționări inexplicabile printr-o plasare în atemporalitate, într-o izolare monastică de epocă, de mediul social imediat și de cel al „lumii trăite”. Opțiunile lui Habermas pentru o „teorie a societății în intenție” nu pot fi descifrate, după cercetătorul din Cluj, fără o deschidere comprehensivă spre situația Germaniei postbelice, o națiune înfrântă, incriminată pentru cel mai inexplicabil eșec al Istoriei, acela al decăderii – sub nazism – de la o civilizație extrem de înaltă (dar – în fapt – extrem de „instrumentalizată”), la barbaria extremă, supusă unei exorcizări deificatoare (dublată de un alt tip de reificare). „Filosofia, teoria și metateoria în genere, cultura germană au fost puse, evident, sub semnul întrebării, reașezarea lor în noua Germanie presupunând o regândire critică, „revoluției recuperatoare” ce a trebuit să meargă până la fundamente, un fel de arheologie radială care să surprindă derapajele construcțiilor teoretice și practice prin care s-a constituit această „noțiune întârziată”. În situația dată, Habermas a procedat, alături – desigur – de alți gânditori formați în complexa tradiție culturală a Germaniei, la căutarea unor „noi frontiere” ale teoriei filosofice, la stabilirea unor noi dimensiuni „acționale” ale acesteia, după executarea unui adevărat „paricid” în raport cu rădăcinile sale fundamentale metafizicii anterioare și a „produselor” ei în varii domenii ale „trăitului”, de la construcția statală în raporturile ei cu societatea, la ideologiile excrescente, provocate de aspirația la „dominație” a forțelor sociale aflate în joc. Modul în care a ajuns, prin delimitări (și confruntări) succesive cu teoriile deja existente (exemplară fiind „polemica cordială” cu Heidegger), Habermas la concluzia necesității elaborării unei teorii sociale critice, „în intenția practică” – preluând și supunând la „proba verității” contribuții germane fundamentale (Kant, Hegel, Marx, Nietzsche, Heidegger, Weber etc.), anglosaxone sau franceze, dar și modul în care și-a construit propriul demers original, este urmărit de Andrei Marga cu rigoarea omului de știință dispus să nu scape nimic atât din „domeniul său (o condiție sine qua non a științei), cât și din interdependențele acestuia cu alte domenii ale „lumii naturale” sau „lumii sociale”. Cititorii cărților vor afla astfel cum, după fecundul parcurs al orizontului teoretic al momentului, a ajuns J. Habermas la redefinirile categoriale care i-au permis reconstrucția teoriei acțiunii – în special la analiza „acțiunii comunicative” -, regândirea conceptului de „sferă publică” (mai vast ca sens și mai aplicat decât cel de „opiniei publică”), elaborarea unor noi teorii ale științei (cu lărgirea sferei sale de „interes” de la cel „tehnic”, la cel – în epoca modernă – de „emancipare”) sau a adevărului, inclusiv construirea unei noi metodologii, fundamentală în instituirea teoriei comunicării ce a devenit nuce-le reconstrucției antropologice, obiectivul fundamental al „muncii filosofiei”. După cercetătorul clujean, Habermas se afirmă astfel, prin sugestiile și propunerile de „reorganizare” a societății germane postbelice, inclusiv a valorificării critice a „spiritului” german (și a deschiderilor lui universaliste), drept un adevărat „educator al epocii”, un mediator în dialogul identităților naționale (culturale și civilizaționale) cu identitatea globală pe care lumea tinde să și-o asume.
Lucrare a unui cercetător extrem de avizat, cu vocație exhaustivității, Filosofia lui Habermas, scrisă de Andrei Marga poate fi o lectură extraordinar de utilă pentru toți cei care meditează la căile reconectării culturii române la modernitate, și la modalitățile restructurării armonioase a societății românești în epoca provocărilor globalizării.