Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Filosofia stoică, o antimetafizică

Filosofia stoică, o antimetafizică

Şcoala stoică a fost întemeiată de Zenon din Citium, pe care îl vom găsi, în jurul anului 320 Î.Ch., la Athena unde îi va audia pe cinicul Crates şi pe Stilpon din Megara dar şi pe Xenocrate. Aceste fapte vor avea, neîndoielnic, un rol major în definirea doctrinei stoice care va avea influențe atît din perspectiva megaricilor şi cirenaicilor dar şi a cinicilor. Apoi, Zenon va deschide, el însuşi, o şcoală filosofică pe care o va aşeza lîngă Stoa Poikile, de unde şi numele de stoici, deşi, la început, învățăceii lui Zenon s-au numit, oarecum firesc, zenonişti.
La fel ca şi cinicii, dar fără a avea vanitatea lor, personalitatea lui Zenon se detaşa în epocă prin severitatea moravurilor sale, bucurîndu-se de un respect unanim, fără nici un fel de rezervă.
Diogenes Laertios arată (1) că se bucura de atîta încredere, încît athenienii i-au încredințat cheia cetății lor şi i-au făcut o cunună de aur masiv. A fost înmormîntat cu funeralii oficiale în Cheramic. Se pare că a murit la o vîrstă extrem de înaintată la 72 sau 98 de ani, în Olimpiada a 129-a. Se spune că a refuzat mîncarea sau s-a spînzurat, deoarece îşi rupsese degetul.
Cel care i-a urmat la conducerea şcolii a fost Cleante, autor al unui imn către Zeus păstrat de către Stobaeus „şi cunoscut prin anecdota după care el ar fi fost chemat, conform legilor, în fața tribunalului athenian să dea socoteală de mijloacele prin care se întreținea. El a dovedit atunci că noaptea căra apă unui grădinar şi cu această muncă agonisea atît cît îi trebuia ca ziua să o poată petrece în societatea lui Zenon; pentru noi nu e tocmai lesne de înțeles cum s-ar putea face a s t f e l cu deosebire filosofie. Iar cînd, după aceasta, i s-a oferit o gratificare din bugetul statului, Cleante, la sfatul lui Zenon, a refuzat-o” (2). La fel ca şi maestrul său Zenon, Cleante s-a sinucis la vîrsta de 81 de ani, reținîndu-se de la mîncare.
În locul lui Cleante, la conducerea şcolii stoice vine Chrisippos (281 – 208 Î.Ch.) cel care va fi considerat un al doilea întemeiator al stoicismului. Chrisippos era un mare erudit, şi un dialectician desăvîrşit. „A fost un dialectician aşa de renumit, încît foarte mulți credeau că dacă zeii ar face dialectică, ea n-ar fi alta decît cea a lui Hrissip. Dar din cauza abundenței ideilor, nu-şi îngrijea stilul. Depăşea în sîrguință pe oricine, după cum reiese limpede din lista scrierilor lui, al căror număr se ridică la mai mult de şapte sute cinci. Le sporea dimensiunile, discutînd mereu asupra aceloraşi concepții, fixînd în scris tot ce întîlnea, făcînd multe corecturi şi uzînd de citate din numeroşi autori.” (3) Avea o concepție doctrinară diferită de a celorlalți stoici, de accea a şi fost considerat reîntemeiatorul şcolii, doctina lui fiind comparată cu cea a lui Cleante încă de Antipatros.
După moartea lui Chrisippos, se vor mai manifesta, printre alții, stoicii: Eratostene din Cirenaica, Zenon din Tars, Antipatros din Tars, Archedomos, Boethos din Sidon sau Diogenes din Seleucia.
Din stoicii greci au rămas puține fragmente (4), astfel, cele mai multe informații despre doctrina stoică le vom găsi la stoicii din timpul Romei imperiale, cum sunt cele ale unor autori precum Epictet, Marcus Aurelius, Heraclit sau Cornutus. Epoca romană nu aduce nici o contribuție majoră la doctrina acestei şcoli. Mai mult, putem afirma fără frica de a greşi, un Seneca sau Epictet nu aduc nimic nou din punct de vedere speculativ, amprenta lor găsindu-se mai mult asupra aspectelor retorice şi moralizatoare.
Izvoarele din care putem reconstrui filosofia stoicilor sunt extrem de bine cunoscute. Le găsim la Diogenes Laertios, la Cicero, la Seneca, Galenus, Sextus Empiricus, Antonin sau Epictet. Un izvor excepțional de important în cunoaşterea gîndirii stoice îl constituie manuscrisul descoperit la Herculanum şi care a fost publicat în 1875 de către Domenico Comparetti.
Deşi interesanți şi cu vaste contribuții în ceea ce priveşte logica, morala şi dialectica, stoicii au fost cu adevărat insignifianți în ceea ce priveşte latura metafizică a filosofiei, de ei legîndu-se ideea de materialism.
Cît priveşte latura fizică a gîndirii lor, aceasta nu depăşeşte concepția lui Heraclit despre natură, considerînd sufletul drept un foc din care, prin diverse procedee se agregă tot ceea ce există. Pentru ei „Dumnezeu este în genere întrega activitate a naturii, a focului, el este deci sufletul lumii. Aşadar, concepția stoică despre natură este panteism desăvîrşit. Dumnezeu, sufletul lumii, este focul care e în acelaşi timp λόγος: ordinea şi activitatea rațională a naturii. Acest λόγος, ordonatorul, stoicii îl numesc Dumnezeu, îl numesc şi natură, şi destin, şi necesitate, forță care mişcă materia; iar ca λόγος producător el este şi providență. Toate acestea sînt sinonime.” (5)
După cum cred stoicii, logica este acel ceva care produce totul. Ea este asemănatoare spermei care germinează făcînd posibil ca un ceva să fie. În Adversus Mathematicos se spune: „Sămînța care naşte un ce logic este ea însăşi logică. Lumea emite din sine germenul logicului, prin urmare ea este logică prin ea însăşi” sau : „Orice început de mişcare într-o natură şi într-un suflet oarecare ia naştere dintr-un dominant şi toate forțele care sunt îndreptate spre diferitele părți ale întregului sunt emanate de dominant ca dintr-un izvor…” (6).
În ceea ce privesc zeii, stoicii nu trec de părerea obişnuită, populară, concepția lor nedepăşind nici în această situație pe cea a lui Heraclit. În ceea ce priveşte concepția despre univers, materie, formă, etc., gîndirea lor este un amalgam între viziunea heraclitică şi cea aristotelică.
Doar vechii stoici se ocupă de probleme de fizică, ceilalți se vor limita la cele de logică şi morală, aşa cum spune şi Hegel (7).
În ceea ce priveşte latura cea mai importantă a gîndirii stoicilor, logica, ne vom opri foarte puțin asupra ei, schematic, doar pentru a releva cîteva opinii asupra acestei materii aşa cum apare ea în gîndirea acestei şcoli.
Prantl credea că stoicii nu au făcut altceva decît să aducă la un nivel „de şcoală” logica aristotelică, în acest sens, meritul lor nefiind altul decît că au elaborat „manuale” de logică aristotelică.
Anton Dumitriu, care îl citează la rîndul lui, pe Prantl se fereşte a fi atît de tranşant, afirmînd că logica stoică are o cale diferită decît cea aristotelică. Acesta afirmă că există o unitate a gîndirii ştiințifice la stoici şi că această unitate este formată din logică, etică şi fizică. „Într-adevăr, pentru înțeleptul stoic, cele trei părți ale filosofiei reprezentau trei virtuți. Cu aceasta capătă un sens definit afirmația stoică, anume că înțeleptul trăieşte în acord cu natura, iar această formulă generală are astfel un caracter teoretic.
Logica era împărțită la rîndul ei în retorică şi dialectică. Acestea însă nu se deosebeau decît în forma lor exterioară, prima fiind un discurs continuu (oratio continua), iar a doua desfăşurîndu-se în forma discontinuă a întrebărilor şi răspunsurilor. Dialectica era definită de Poseidonius ca „Ştiință a ceea ce este adevărat sau fals sau a ceea ce nu este nici adevărat, nici fals”. În felul acesta, dialectica nu mai era o teorie, ci o tehnică” (8).
Se pare că stoicii sunt primii care au utilizat noțiunea de logică, pe care au împărțit-o în retorică şi dialectică aşa cum reiese din scrierile lui Zenon, după cum ne spune E. Zeller în Philosophie der Griechen (9). Pe de altă parte, Prantl, în Gesichte der Logik im Abendlande (10), arată că raporturile dintre dialectică şi retorică sunt egale, întrucît retorica este trăsătura de bază a dialecticii stoice, astfel, această deosebire avînd doar valoare exterioară. În viziunea lui, la stoici, dialectica şi retorica au devenit „ştiința vorbirii corecte”.
Totuşi, spune Anton Dumitriu, logica stoicilor nu poate fi rezumată doar la atît. „Legătura atît de intimă dintre vorbire şi gîndire, şi ca urmare dintre retorică şi dialectică, era ilustrată de Zenon după cum ne raportează Quintilian (De institutione Oratoria, II, 20, 7), astfel: Itaque cum duo sint genera orationis, altera perpetua, quae rhetorice dicitur, altera concisa, quae dialectice, quas quidem Zeno adeo coniunxit ut hanc compressae in pugnum manus, illam explicatae diceret similem. („Aşadar deoarece există două genuri de vorbire, unul continuu numit [genul] retoric şi altul întrerupt, numit [genul] dialectic, şi pe care Zenon le unea pînă într-atît, că le compara pe aceasta [dialectica] cu un pumn închis, iar pe aceea [retorica] cu un pumn deschis. Acelaşi lucru ni-l relatează Cicero (De Finibus Bonorum et Malorum, II, 6, 17): Zenonis est, inquam, hoc Stoici: omnem vim loquendi, ut jam ante Aristoteles, in duas tributam esse partes, rhetorica palmae, dialecticam pugni similem esse dicebat, quod latius loquentur rhetores, dialectici autem compressius. („Iată, am spus, [părerea] lui Zenon Stoicul asupra acestei chestiuni. El a împărțit, ca şi Aristotel înaintea lui, întreaga facultate de a vorbi în două părți, el spunea că retorica este asemenea palmei, [iar] dialectica [asemenea] pumnului, pentru că oratorii vorbesc mai amplu, dar dialecticienii [vorbesc] mai concis” (11).
Şi dialectica, la rîndul ei, este privită ca divizată în două părți, „in verba et significationes, id est, in res quae dicuntur et vocabula quibus dicuntur; ingens deinde sequitur utriusque divisio […].
Din relatările filosofilor antici rezultă că toată această diviziune a logicii şi studiul savant şi complet al fiecărei secțiuni se datoresc în cea mai mare parte lui Chrysippos” (12).
Studiind vorbirea corectă, stoicii au trebuit să aprofundeze gramatica dar şi poetica şi metrica, ba chiar au constituit un fel de filosofie a limbajului, iar concluzia lor a fost că poezia şi sofistica sunt, ambele, pseudes logos, adică vorbire falsă.
Logica stoică va cuprinde, ca logică a semnificațiilor, o teorie a conceptului, una a categoriilor, una a judecății şi una a deducției. Teoria judecății va propune o teorie a adevărului, în schimb, teoria criteriilor, ca parte a logicii, „a preocupat foarte mult pe gînditorii stoici, dacă judecăm după numeroasele tratate scrise de ei care se referă la acest subiect; ea va deveni de fapt o introducere la teoria semnificațiilor” (13).
Dialectica, care, precum am văzut, este acelaşi lucru cu retorica, deosebirile fiind doar formale, are ca fundament semnul (verbum) şi semnificația. De semn aparțin: fiziologia limbajului, gramatica, poetica şi teoria muzicii; de semnificație: teoria criteriilor, teoria conceptelor, teoria categoriilor, teoria propozițiilor, teoria raționamentului (14).
Nu este rolul acestei cercetări să detalieze logica stoică şi implicațiile ei ulterioare, chiar şi dacă ne-am referi numai la nominalismul Evului Mediu şi la studiul pe care logicienii acelui timp l-au consacrat aşa-numitelor suppositio şi significatio. Pentru gîndirea metafizică, formalismul logic al stoicilor şi materialismul lor, uneori hilar, nu pare să conteze prea mult. Ceea ce au adus ei nou în gîndirea grecească este de datoria logicienilor să desluşească şi să comenteze. Lucrările destinate acestui curent ideatic sunt mai mult decît abundente.

(fragment din lucrarea Imaginativ și adevăr, în lucru)

 

Bibliografie selectivă

 

Texte
Diogenes (L.), Despre viețile filosofilor ilustri, Bucureşti, 1963.
Festa (N.), I framenti degli Stoici antici, ordinati, traduti e annotati, 2 vol., Bari, 1932.
Sextus (E.), Adversus Mathematicos et Adversus Dogmaticos, Leipzig, 1914
Lucrări generale
Brèhier (E.), Chrysippe et ľanciene Stoicisme, Paris, 1951.
Bocheńschi (I., M.), Formale Logik, Freiburg-München, 1962.
Dumitriu (A.), Istoria logicii, vol. I. Bucureşti, 1993.
Edelstein (E.), The Meaning of Stoicism, London, 1966.
Hegel (G.W.F.), Prelegeri de istoria filosofiei, vol II, Bucureşti, 1963.
Kneale (W. şi M.), The Development of Logic, Oxford, 1962.

 

 

Note
1 Op. cit., VII, 7 -9.
2 Hegel, Op. cit., vol II, pp. 14 – 15.
3 Diogenes Laertios, Op. cit, VII, I, 180.
4 Aceste fragmente au fost strînse între coperți de carte de către Hans von Arnim în Stoicum veterum fragmenta, 3 vol., Leipzig, 1903 – 1905.
5 Hegel, Op. cit., vol II, p. 20.
6 Apud, Hegel, Op. cit., vol II, p. 20.
7 Hegel, Op. cit., vol. II, p. 21.
8 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 274.
9 E. Zeller, Op. cit., vol. III, 1, p. 65.
10 Prantl, Op. cit., I, p. 413.
11 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 274.
12 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 275.
13 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 275 – 276.
14 Apud, A. Dumitriu, Op. cit., p. 276.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg