Părintelui Nistor Veselie,
colegul meu de peste veac!

 

 

Într-un volum publicat în urmă cu peste două decenii, Ghidul sărbătorilor românești, Irina Nicolau menționează trei funcții ale sărbătorii: „întreține relația cu sacrul, reface grupul comunitar, pune societatea în acord cu Cosmicul” (Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, București, Editura Humanitas, 1998, p. 7).
Obiectul acestui eseu îl constituie o zi importantă din săptămâna patimilor, Joia Mare, în mod deosebit focul aprins în această zi și posibilele lui semnificații într-o localitate ce-mi este foarte bine cunoscută.
Ca să rămân la autoarea menționată, Irina Nicolau scrie că în Joia Mare pentru morți „se fac focuri din vreascuri rupte cu mâna, netăiate. Pe lângă foc se așază scaune, se pune pâine cu vin, se tămâiază. În această zi morții se pregătesc să vină pe pământ, așa că trebuie să fie ajutați, și primiți bine” (Ibidem, p. 94). Focul din Joia Mare este amintit de Sabina Ispas: „Joia Mare este o sărbătoare în prăznuirea căreia focul (aprins din substanțe vegetale) ocupă o poziție centrală. Asemenea focuri se mai fac în comunitățile românești, care respectă prescripțiile tradiționale, de Anul Nou, Ajunul Bobotezei, Sântandrei, Sf. Trifon (la vie), Alexii, Lăsata Secului, Măcinici, Buna Vestire, Sf. Gheorghe, Florii, Vinerea Mare, Înviere, Înălțare, Ziua Crucii, Sf. Dumitru, noaptea de Crăciun. Prin Oltenia, în Joia Mare se aprindea un foc în curtea bisericii, în curțile gospodarilor și chiar în grădini, la drum. Acest foc se numea, pe alocuri, jertfă” ( Sabina Ispas, Rosturi și moravuri de odinioară, București, Editura Etnologică, 2012, p. 50). Din cunoscutul dicționar al lui Romulus Antonescu nu lipsesc Joia Mare și focul aprins în această zi: „Se face un ospăț formal în curtea sau în cimitirul bisericii; împrejurul focului se pun scaune, pe care stau morții ce vin să se încălzească; pe lângă aceste focuri nu stă nimeni dintre cei vii, ele fiind rezervate «moșilor»; se crede că, după cum se pierde fumul acestor focuri, tot așa să se piardă și Joimărița și să nu nimerească vreo casă” (Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Tipo Moldova, 2016, p. 265). Acest foc „are semnificație funerară, aprinzându-se câte o grămăjoară de lemne pentru fiecare mort, ca să fie și ei luminați pe lumea cealaltă” (Ibidem, p. 265). Același dicționar menționează, după S. F. Marian, focul din noaptea Învierii, care „arde până se termină slujba de Înviere; în jurul lui, oamenii spun povești, legende, alții veghează să vadă cum se deschid cerurile sau pentru a zări flăcări pe comori; dacă acela care vede cerul deschis și aude o voce necunoscută care îl întreabă ce dorește, iar acel om își cere iertarea păcatelor sau altceva, ceea ce dorește i se va împlini” (Ibidem, p. 265).
Cu o zi sau două înainte de Joia Mare, grupuri de tineri din Zenda (nu vorbesc de „cete”) trec pe la casele gospodarilor de la care primesc butuci sau buturugi destinate focului ce va fi aprins în Joia Mare. De ce tocmai butuci? Nu exclud motive practice. Butucii, greu de tăiat, cer un efort deosebit din partea gospodarului. Nu este exclusă nici dorința acestuia de renunța la ceea ce are vechi în gospodărie. Îmi place să cred că de fapt contează și semnificațiile simbolice ale butucului. În dicționarul său de simboluri, Ivan Evseev definește butucul ca fiind „bucata de lemn, cu rădăcini sau fără”, care „preia în plan mitologic simbolismul arborelui (pomului)” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Vox, 2007, p. 64). Butucul „se înscrie în practici rituale și credințe ce atestă vechimea bușteanului ca întruchipare a strămoșului mitic și ca altar păgân (obiceiul arderii butucului de Crăciun)” (Ibidem, p. 64). Romulus Antonescu scrie că, în unele părți ale țării, în noaptea de Crăciun „nu se ard lemne, ci numai buturugi, cărora, când ajung la incandescență, li se înalță cântări” (Romulus Antonescu, Op. cit., p. 263).Ținând seama de aceste semnificații, îmi place să cred că, încredințat focului, el însuși acceptat ca un simbol al vieții, butucul trece într-o altă existență, purificată de focul din perioada amintită.
Nu pot fi trecute cu vederea semnificațiile pe care le implică strângerea butucilor pentru focul din Joia Mare. Căruța (carul) cu care tinerii umblă pe la porțile oamenilor nu este tras(ă) de cai sau de boi. Tinerii înșiși se înhamă la căruță, unii, alții o împing, supunându-se în felul acesta unui efort semnificativ, trimițând la un comportament ce trădează totala renunțare la orgoliu, îndrăznesc să văd în aceste gesturi chiar o admirabilă probă a umilinței.
În Joia Mare se aprinde focul pe câmpul din fața bisericii, după ce butucii adunați în ajun au fost așezați așa cum așază gospodarii lemnele în vetrele lor. Aprinderea acestui foc, necunoscut în alte părți ale țării, coincide cu momentul prinderii lui Iisus și trimite la un foc menționat în Evanghelia după Luca, XXII: „54. Și, prinzându-L, L-au dus și L-au băgat în casa arhiereului. Iar Petru Îl urma de departe. 55. Și, aprinzând ei foc în mijlocul curții și șezând împreună, a șezut și Petru în mijlocul lor. 56. Și o slujnică, văzându-l șezând la foc, și uitându-se bine la el, a zis: Și acesta era cu El. 57. Iar el s-a lepădat, zicând: Femeie, nu-L cunosc”. Dar și în Evanghelia după Ioan, XVIII „17. Deci slujnica portăreasa i-a zis lui Petru: Nu cumva ești și tu dintre ucenicii Omului acestuia? Acela a zis: Nu sunt. 18. Iar slugile și slujitorii făcusera foc și stăteau și se încălzeau, că era frig, și era cu ei și Petru, stând și încălzindu-se”.
Raportat la textul biblic, focul aprins în seara de Joia Mare îi „scoate” pe oameni din timpul lor modern și profan, plasându-i în timpul sacru. Din momentul în care Iisus este prins, focul reprezintă spiritul divin ce trebuie să protejeze lumea, până la ceasul Învierii. Pe de altă parte, din alt unghi privit, focul din fața bisericii poate fi considerat un autentic stimulent al memoriei. Strânși în jurul focului, oamenii își amintesc momente de referință din existența lor, ce păreau definitiv uitate. Nu în ultimul rând, același foc stimulează și întreține Povestea. Ceea ce nu este posibil în celelalte zile ale anului se întâmplă acum: cuvintele împrumută gura vorbitorului, se caută unul pe celălalt și se armonizează în orizontul creației.
Nu trebuie uitat că oamenii se pregătesc pentru ziua de Paști (care aduce înnoirea), cu „ceva nou”, nu întâmplător cu o haină sau cu un obiect de îmbrăcăminte. Îmbrăcând o haină nouă omul se înnoiește ritualic. De aceea cred că trebuie amintite considerațiile unui filosof italian legate de haină. Într-un cunoscut eseu, Viața sensibilă, Emanuele Coccia se referea la haină ca un al doilea corp: „O haină este în primul rând un corp. În orice haină, facem experienţa unui corp ce nu coincide cu corpul anatomic. A ne îmbrăca înseamnă a ne completa, de fiecare dată, corpul nostru, a adăuga corpului nostru anatomic o masă ulterioară alcătuită din obiecte şi materiale mai disparate, al căror unic scop este cel de a ne face să apărem” (Emanuele Coccia, Viața sensibilă, București, Editura Tact, 2012, p. 98). Filosoful italian este îndreptățit să afirme că din punct de vedere fenomenologic corpul omenesc „se dă întotdeauna ca articulat în două părţi, un corp anatomic şi un corp ulterior încarnat în haină” (Ibidem, p. 100).
Mi se pare potrivit, în încheiere, un fragment al poetului Ion Mureșan, Hăinuțele de Paști, din volumul Cartea pierdută: „Din haine, rămân câteva petice colorate, aruncate… unde? Nu am uitat, însă, niciodată, hăinuțele de Paști. Hăinuțele ieftine, hăinuțele modeste, hăinuțele superbe, hăinuțele din copilărie. Am momente privilegiate cînd le simt cu acuitate mirosul. Am momente când simt cum scrobeala cămășuței albe din dimineața de Paști cedează treptat și pânza subțire se îndulcește pe pielea mea de copil în drum spre biserică, cînd aud limpede pantofiorii, întotdeauna prea strâmți, scârțâind pe uliță încă înainte de a se auzi toaca bătând pe deal (…) Simt mâinile mamei pe obraji, spălându-mă cu apa din ligheanul pe fundul căruia zăresc foarte limpede (deși chiar și acum strâng fără să vreau pleoapele ca să nu-mi intre săpunul în ochi) un ou roșu și o monedă.
Apoi, dintr-o dată, am o senzație stranie: hăinuțele de Paști, care toată copilăria mi s-au părut prea strâmte, acum când le îmbrac la Sărbătoarea din memorie îmi par mult prea largi pentru mine, mult prea spațioase pentru trupul meu îmbătrânit.
Și, acum, om în toată firea, tot mai sper că într-o bună zi voi crește atât cât să le umplu, cât să-mi fie bune hăinuțele luminoase ca Soarele, hăinuțele împărătești, hăinuțele de Paști”.