Soarta unei mari creații se hotărăște după moartea creatorului ei: problema este dacă reușește o creație să supraviețuiască creatorului ei. În cazul celor cu adevărat mari creația supraviețuiește creatorului, ceea ce este destul de rar de altfel. Dar sunt și cazuri mai deosebite, ca acela a lui Nietzsche pe care ni-l propunem să-l discutăm pe scurt în continuare.
În ianuarie 1889 când se produce catastrofa de la Torino prin declanșarea bolii sale, Nietzsche se află în plin proces de elaborare a operei sale. Ca în cazul oricărui om activ sfârșitul a intervenit într-un moment nepotrivit și Nietzsche cade mergând pe drumul său. Anul anterior, 1888, a fost unul deosebit de rodnic în planul creației proprii, marcat de apariția unor lucrări, este adevărat de dimensiuni mai mici, dar semnificative pentru a înregistra ultimele întorsături în evoluția gândirii marelui ”bolnav” (”Cazul Wagner”; ”Antichristul”; ”Ecce homo – cum devii ceea ce ești”; ”Amurgul idolilor”). Cu toate acestea, filosofia pe care a elaborat-o cu atâta trudă și suferință, în decurs de ceva de mai puțin de douăzeci de ani nu a cules încă semne concludente ale unei recunoașteri și prețuiri mai generale. Este adevărat, câteva dovezi timide ale unei recepții timpurii existau din ultimii ani de viață conștientă, dar destul de rare și slabe. În rest tăcere și profetul lui Zarathustra părea să fie victima unei conspirații a indiferenței și a tăcerii, din care nu va reuși să-l scoată nici compilația postumă încropită de sora filosofului Elisabeth Förster Nietzsche și prietenul filosofului Peter Gast (Heinrich Köselitz), ”Voința de putere” (Der Wille zur Macht), apărută în 1901. Să menționăm imediat că în cultura românească putem semnala un interes timpuriu pentru gândirea lui Nietzsche. Încă din timpul vieții acestuia în 1897, abia întors de la studii din Germania, la solicitarea prietenului său mai vârstnic, Ion Luca-Caragiale, tânărul Constantin Rădulescu-Motru publică la editura Socec din din București, un volumaș sub titlul ”Fr. Nietzsche. Viața și filosofia sa”, în care a adunat articolele sale dedicate, la comanda aceluiași Caragiale, între 1896-1897 în ”Epoca literară”, gânditorului german. Lucrarea a cunoscut succesul public: o ediție a doua apare în 1916, iar o a treia în 1921. Avem aici un minunat exemplu al efortului de sincronizare, încă de la începuturile sale, a gândirii românești cu evoluțiile petrecute în planul filosofiei europene.
Dar, în privința destinului său cultural, Nietzsche a avut o formidabilă intuiție pătrunzătoare, care în cazul său s-a confirmat. Acest destin se va decide nu antum, în timpul vieții sale, ci datorită operei pe care a lăsat-o în urma sa, abia după moartea lui, postum. ”Numai ziua de poimâine îmi aparține – va declara el. Unii se nasc postum (Einige werden posthum geboren) (”Antichristul, Cuvânt înainte”). Nietzsche îşi declară, fără reținere, apartenența la categoria „oamenilor postumi” (Amurgul zeilor – Maxime şi săgeți, 15). Într-adevăr, abia în secolul ce a urmat morții sale, al douăzecilea, o exegeză, din păcate tot mai stufoasă, a încercat să pună ordine în liniile de mișcare ale acestei intense ”vieți postume” a lui Nietzsche. Astăzi această exegeză a ajuns derutantă prin dimensiunea ei copleșitoare.
Departe de a fi întotdeauna de un real ajutor, uriașa bibliografie Nietzsche care s-a acumulat de-a lungul timpului constituie uneori o adevărată povară de care un interpret cu pretenții de originalitate trebuie să se elibereze, ocolind-o sau chiar ignorând-o dacă nu poate să o asimileze. Există tensiune ascunsă, nu întotdeauna mărturisibilă pe față a unei interpretări. În momentul în care un text celebru cade în mâna unui nou cititor (interpret), acesta este presat într-o direcție de mișcare de ”mitologiile” interpretărilor anterioare constituite într-un fel de zid de apărare care pune la adăpost în fața invaziei altor interpretări care fac obstrucție oricăror încercări exegetice proprii. Noul interpret se loveşte, vrând-nevrând, de codurile în care textul în cauză a fost închis şi pentru a-l sparge are nevoie de cheile potrivite. Puterea celui care deține, potestas clavium, cum zice Şestov.
Cel care a deschis seria marilor interpretări nietzscheiene a fost Martin Heidegger. De altfel, Nietzsche este singurul gânditor în celebrul discurs de instalare în funcția de Rector la Universitatea din Freiburg, rostit în mai 1939. Odată cu demisia din funcția de Rector, din mai 1934, Heidegger se dedică cu insistență muncii de interpretare a concepției lui Nietzsche. Rezultatele muncii sale au fost publicate relativ târziu, numai în 1961, sub forma a două volume solide de studii – ”Nietzsche” I-II (Pfullingen, 1961). Inițiativa lui Heidegger a fost susținută de apariția între timp a unor remarcabile contribuții nietzscheiene semnate de Karl Löwith (1935), Karl Jaspers (1936) și ceva mai târziu, Eugen Fink (1960). Câștigul cel mai important al tuturor acestor studii a fost acela de a-l smulge pe autorul lui Zarathustra din brațele exegezei de inspirație național-socialiste. Ceva mai târziu, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiecare soldat german pleca pe front ducând cu sine în raniță ”Also sprach Zarathustra” al lui Nietzsche. Motivele principale ale acestei direcții de interpretare au fost concentrate în cunoscuta lucrare a lui Alfred Baeumler – ”Nietzsche der Philosoph und Politiker” (Leipzig, 1931). Mai cu seamă Heidegger care prin magistralele sale studii a fixat locul și rolul care i se cuvine lui Nietzsche în ansamblul istoriei filosofiei occidentale, acela de a ocupa postul de ultim reprezentant de marcă al gândirii europene, cel care închide seria metafizică în cultura occidentală. ”La fel ca întraga gândire Occidentală de la Platon încoace – scria Heidegger în 1940 – gândirea lui Nietzsche este metafizică” (”Metafizica lui Nietzsche” – București, Humanitas, 2005, p.11). În orice caz, inserarea lui Nietzsche în marele circuit al gândirii europene s-a produs ca în atâtea cazuri celebre, după moartea sa și este opera secolului al XX-lea.
Astăzi, când opera lui Nietzsche stă în fața noastră încheiată, în profilul ei definitiv, de peste un secol (s-au eitat în totalitate antume și postume), această operă a încurajat și promovat, cum am văzut, bogată și extrem de deiversă literarură exegetică. Publicarea unei corespondențe, extrem de bogată și aceasta, a conturat ca un element esențial imaginea finală a autorului. Această împrejurare își are importanța sa, atestă cu claritate complexitatea operei care a prilejuit toate aceste interpretări. Dar, se impune și o altă constatare: nu există o interpretare unică care epuizând toată bogăția de sensuri a operei lui Nietzsche să devină canonică, eliminând ca inutile toate celelalte interpretări. O asemenea varietate de interpretări poate degenera într-un adevărat război al interpretărilor. Pe scurt, aceasta ni se pare a fi situația de astăzi a literaturii nietzscheiene.