Gheorghe Vidican este un poet cu o voce distinctă, un poet inconfundabil prin luxurianța imaginativă și prin discursul fragmentat, produs în desenul melodic de jazz, în care este permisă utilizarea sincopei, totodată, un poet important, a cărui prezență în literatura română nu poate fi neglijată. Tipicitatea discursivă ține de această fragmentare a discursului, ca într-o formă de sufocare în respirație, mutând emisia nu doar într-un alt univers semantic, ci și pe o altă linie melodică, de cantabilitate diferită. Discursul lui Gheorghe Vidican este singular – această singularitate devine evidentă în antologia proaspăt apărută în seria O sută și una de poezii a Academiei Române, prin volumul subintitulat Ca o pasăre, umbra1 –, dar este construit la nivel macro în baza a două alte proiecții: arborescența doinașiană, prelungită în vârsta a treia a creației sale, care presupune acumulări cantitative și calitative și care, în acord cu perspectiva lui Virgil Nemoianu, nu se rezumă la unitatea/ tipicitatea stilistică, ci la unitatea tonală, respectiv „antimetafizica” stănesciană de după Măreția frigului (1972), corespunzătoare unei forme de dogmatizare și recurență în raport cu o serie de concepte golite de rezonanță metafizică, dar care produc o vibrație metafizică diferită la nivelul poemului în unitatea sa constitutivă. Așadar, Gheorghe Vidican proiectează un traiect liric post-baladesc, ca în demersul doinașian al conștientizării posibilității de alunecare în sine și eliberare prin alegerea unui traiect transmodern sau extramodern, de unde se întrevede explicit și calea pastișei, a ironiei, a fragmentării care proiectează trecerea spre postmodernitate, asemănător, totodată, etapei poetice similare în creația lui Nichita Stănescu, cel care, conștientizând alunecarea metafizică, dezbracă această haină, apropiindu-se de poezia tranzitivă pe care o prefigurase cu patru ani înainte de Măreția frigului prin Laus Ptolemaei, căutând o cale instaurativă transmodernistă. Am insistat asupra acestor două proiecții pentru că: (1) în critica literară autohtonă, aceste faze ale creației lui Șt. Aug. Doinaș și Nichita Stănescu sunt ignorate, dacă nu subordonate fazelor de luxurianță imaginativă din etapele anterioare ale creației lor, aparținând modernismului târziu; (2) aceste faze în creație deschid spre poezia postmodernă românească (adăugând, evident, și ciclul La Lilieci al lui Marin Sorescu), care nu putea să apară din neant și (3) Gheorghe Vidican este cel care transformă acest demers al legăturii dintre modernismul târziu al anilor ’70 și ’80 în traseul bătătorit al propriei creații, una importantă și lămuritoare nu doar pentru sine, ci și pentru un parcurs al unei literaturi, și care se bucură de tipicitate în încercarea instaurativă și în eforturile de menținere a acestei linii discursive. Pe de o parte, antologatorul și semnatarul prefeței, cunoscutul critic și istoric literar Cornel Ungureanu, poziționează demersul lui Gheorghe Vidican pe traiectul unei lupte cu sine și cu anti-poezia (în încercarea ei de expresie neesențializată, menținută într-un stadiu de suficiență sau chiar de manieră), cum a fost, de altfel, și încercarea lui Doinaș și Stănescu de desprindere de propria creație și de suficiența unui parcurs anterior, într-o campanie sub blazonul „vidicaniadei”: „Cred că e puţin spus că: «Gheorghe Vidican e unul dintre scriitorii de seamă de azi». Lucrul cel mai important ni se pare itinerarul parcurs, felul în care traversează şi învinge acel «neant scorburos» al anti-poeziei. E o bătălie pe care poetul Vidican o câştigă, ca în orice bătălie din Istoria literaturii, singur: e vidicaniada lui” (p.7).
Am plecat în demersul unei precise așezări a discursului poetic al lui Gheorghe Vidican în literatura română și din motivul unei imprecizii în aproximarea locului său în raport cu fluxurile discursive majore, cele ale curentelor sau generațiilor literare. Evident, dreptate are Mircea Mihăieș, cel care așază creația poetului orădean sub semnul postmodernismului, în conjuncție cu modernismul spre care tânjește: „Biologic, prin stil, comportament şi gusturi literare, Gheorghe Vidican e un postmodernist. Unul atipic, însă care preia cum grano salis gesticulaţia plină de spectaculozitate a congenerilor săi. În propria creaţie, Vidican rămâne un nostalgic al modernismului calm, de tip Ion Pillat, al patetismului blagian şi-al sincerităţii de primă instanţă a expresionismului interbelic. Gheorghe Vidican nu se fereşte de confesiunea directă, nemediată, la limita brutalităţii, dar nici nu-şi refuză deliciile cochetării cu sentimentalismul ironic. E o formulă pe care a îmbrăţişat-o încă de la primul volum. Purtând această mască, a învins modele şi a triumfat asupra contextelor. Masca Vidican conferă stabilitate şi dinamism unei voci lirice îngroşate cu sistem şi delicată cu metodă” (pp.228-229).
Creația lui Gheorghe Vidican e, prin urmare, una care vine să se așeze în continuarea discursului din etapele ultime ale creației lui Doinaș și Stănescu, creând o legătură stabilă cu postmodernismul românesc, menținând două punți solide cu creația generațiilor post-doinașiene și post-stănesciene: fragmentarismul și ironia. Poetul face ceea ce ar fi făcut, în vremuri mai puțin constrângătoare, literatura română: așezarea sub zodia creației tranzitive prin trecerea naturală, și nu printr-o revoluție, cum a fost cea a generației ’80, negând în manieră avangardistă inclusiv creația lui Doinaș și, mai ales, pe cea a lui Nichita Stănescu (în cazul cărora nu au luat în considerarea încercarea de parcurs spre poezia tranzitivă).
Odată așezat într-o proiecție literară mai amplă, cea a emisiei poetice autohtone începând din anii ’70 până azi – poetul debutase în 1968 într-o culegere de versuri coordonată de Al. Andrițoiu, la acea dată redactorul-șef al Familiei orădene –, devine simplu de înțeles parcursul, dar mai ales discursul vidicanian în tipologia sa, în unitatea sa stilistică și mai ales tonală. Asemenea lui Nichita Stănescu din perioada târzie a creației sale, abandonând generalitatea metafizică și încercând să se raporteze la exactitatea și concretețea fizică, Gheorghe Vidican proiectează elemente solide cu rol de reper în expresia fluidă a discursului său, semne care țin de recurența tematică (cu efecte mai degrabă stilistice, decât tonale), care devin obiectele fizice (pietrele) imuabile din curgerea lirică a poemelor sale, în fapt nuclee dense care în proiecția iterativă dau sens curgerii și spargerii micilor valuri (unități de expresie/ respirație de regulă nu mai mari de un vers) și care țin de un mod de contemplare stănesciană a lumii: intrarea în peșteră, intrarea în vis, nichita (însuși), somnul poemului, oglinda, frigul (în măreția lui), liniștea, poemul corporalizat (inclusiv poemul în propria piele) la care se adaugă repere din realitatea geografică, imediată, palpabilă: luciul crișului, sau din realitatea experienței profesionale: degetele orbilor, alfabetul braille. În raport cu aceste nuclee, poezia lui se rezumă la o serie de enunțuri cu frecvență variabilă – Paul Aretzu asociază această variabilitate enunțiativă unui puzzle fără desen – care, pe de o parte, lasă impresia emisiei sincopate ca în frazarea în jazz, pe de alta înfruntă coerența și tipicitatea discursivă clasiciza(n)te. Unitățile de emisie au frumusețea poemelor într-un vers ale lui Ion Pillat (de ex., „înainte de vecernie pe corso tălpile noastre își plimbă urmele”, corso, p.43) și luxurianța imaginativă a etapei baladești a lui Șt. Aug. Doinaș. Gheorghe Vidican propune poeme ample, care au o unitate și o coerență proprie (pe unele le închide în cerc, de ex. „deschid cu șperaclul ușa privirii tale/ […]/ închid cu șperaclul ușa privirii tale să-mi pierd urma”, privirea, p.110; „la țețchea poetul petre covaci taie timpul în felii digerabile/ […]/ la pălincărie poetul petre covaci taie timpul în felii digerabile”, la pălincărie, p.215), dar care sunt, de fapt, sume de emisii lirice juxtapozabile, așezate în poem fără jonctive și fără să reclame raporturi sintactice între emisiile-propoziții în fraza în care improvizează de asemenea ca în jazz. Senzația este aceea a unui discurs în parasomnia emisiei așteptate, ca tulburare somnambulică, de ce nu ca proiecție de un ermetism particular. În fapt, muzica acestor poeme și libertatea de improvizare în emisia lirică permit o lectură aparte: fiecare poem amplu – poemele lui Gheorghe Vidican sunt construcții solide, impunătoare, aparent impenetrabile – este o colecție de poeme într-un vers, reconstituind din fragmente un întreg care capătă reflexe stranii, atipice. Când unitatea versului autonom este stricată în lucirile apei textuale și, pentru o scurtă perioadă de timp se întinde luciul modern al poeziei, în închiderea construcției ample a poemului lui Gheorghe Vidican se devoalează bijuterii de o frumusețe și de o gravitate remarcabile: „oamenii se plimbă prin singurătatea poemului la braţ cu tăcerile lor/ frigul deasupra ochiului înflorit/ în jurul nostru o construcţie lirică a fricii/ dispărem din noi în umbrele noastre” (singurătatea poemului, p.30); „îmbătrânesc studenții în culorile pictorului/ pierderea tinereții e o convenție stipulată la geneva” (campus, p.37); „crișul repede înconjurat de copaci virtuali cu fericiri virtuale pe crengi dimineți virtuale/ trupurile noastre revoltate pe trufia răsăritului aleargă prin tufa de măcieși/ trecătorii cu umbrele compacte se țin de mână într-o gară fără peron/ ne târâm ca o omidă de fluture prin frumusețea dimineții/ distanța dintre gânduri ne înjumătățeşte instinctele/ îmbrăcând forma erotică a eșecului crișul repede curge prin cântatul cocoșilor/ lătratul câinelui duce luna la culcare/ pasajul vulturul negru plin de trecători înfometați” (crișul repede, p.61); „prin gaura cheii pătrunde umbra mamei să liniștească somnul bunicii/ lumina lunii arde în sobă îmi biciuiește trupul” (prin gaura cheii, p.132); „după uşă se deschide o altă uşă duce spre viitor o casă la care zideşti fereşti/ zideşti întâmplări scripeţi pentru ridicat amintiri/ şi de ce nu lătratul câinilor maidanezi la umbra degetelor noastre/ ne luăm de mână prin imperiul fricii/ pe calea borşului macii roşii cresc până la brâu/ miros de porumb copt prin poemele inedite ale lui nichita/ dora stănescu e un poem al viitorului/ paşii ei plini de capcane îi aud plimbându-se prin muzeul literaturii române/ dorul de nichita e un viitor postmodern al singurătăţii” (marginea viitorului, p.170); „se duc cocorii fluviul yangtze îngrozit privește ușa prin care ies din luciul apei o să le uite zborul/ peștii hrănesc umbra pescarilor trestia coboară foșnetul în bernă se unduie șoldul nopții soare bolnav” (fluviul yangtze, p.181).
Aceste minipoeme, deși lasă impresia unei construcții moderniste, devoalează un discurs postmodern atins de fiorul gravității, cum numai în operele târzii ale postmoderniștilor români care au descoperit vibrația metafizică mai pot încăpea. Am în minte, spre exemplificare, postmodernismul târziu și grav al echinoxiștilor, al lui Ion Mureșan, Aurel Pantea sau Ioan Moldovan, sau volumele Regele dimineții al lui Alexandru Mușina sau Luare aminte al lui Liviu Ioan Stoiciu.
Gheorghe Vidican, într-o parcurgere în decupaj diacronic al operei sale, se relevă a fi un poet important, grav, cultivând cu rafinament o poezie într-o emisie discontinuă, cu fracturi de ritm, dar care ascunde în frazarea poetică și imaginarul bogat, și luxurianța și frumusețea unei vârste apuse, și rigoarea, fragmentarismul și ironia unei noi vârste a poeziei autohtone. Poezia lui Gheorghe Vidican, cultivând sincopa, e veriga lipsă dintr-un parcurs fără sincope al literaturii române a ultimelor decenii.

 

 

Note
1 Gheorghe Vidican. (2022). O sută și una de poezii. Ca o pasăre, umbra. Antologarea, prefața și selecția reperelor critice de Cornel Ungureanu. Bibliografie și note asupra ediției de Paul Aretzu. București: Editura Academiei Române. 248p.