Volumul „Răutatea unui parfum”, scris de Marius Dumitrescu şi apărut recent la Editura Brumar din Timişoara, conține trei secțiuni: „Portret de insomnie”, „Depărtarea ca bun comun” şi „Trezirea la vis”.
Vreau să încep prin a spune că, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când citesc poeziile lui Marius Dumitrescu, şi în cazul acestei cărți, după fiecare poem citit a trebuit să mă opresc şi să-l recitesc şi să aştept să-mi treacă întâmplările şi amintirile stârnite de prima lectură, pentru a putea să continui.
Aşa scrie Marius Dumitrescu: folosind cuvinte atât de comune şi stări atât de puternice încât ai senzația că nimeni altcineva nu ar putea să scrie poezii doar cu aceste instrumente.
Revenind la volumul în discuție, spuneam deci că este alcătuit din trei părți. Cred că această structură nu este întâmplătoare, fiindcă toate cele trei părți se completează, se construiesc reciproc, lăsând impresia, la final, a unei vieți sau a unei lumi aflate undeva între vis şi realitate, între ireal şi palpabil; a unui ins transparent, umil cărând în spate întreg spațiul de viețuire, cu tot ceea ce există sau este închipuit.
“Portret de insomnie” debutează aproape oniric, cu o poezie care se constituie, poate, în laitmotiv pentru această primă parte a cărții: „e târziu şi cerul e din ce în ce mai frumos/ paharul tot plin sticla tot goală/vinul îşi întoarce/de la mine privirea”. Evident, nici în volumul de față Marius Dumitrescu nu putea dezamăgi, căci regăsim cu bucurie acelaşi ton sentențios, biblic, acceleaşi imagini rupte parcă din pildele cărților sfinte şi aceeaşi voce conştientă de ecoul pustiului care însă n-o descurajează. Aşa cum sugerează chiar titlul ales, ciclul care deschide volumul ne arată un om care şi-a cultivat conştiința de sine până într-acolo încât uneori se confundă cu cea a întregii lumi, fără a-şi pierde totuşi individualitatea: „până la umilință (spunea)/trebuie să te rupă mila”. Senzația că mă aflu într-un film mut, unde personajele comunică telepatic şi unde dragostea este doar un alt personaj, cu personalitate proprie, domină întregul prim grupaj de poeme: „bucuria mea şi-a pierdut/glasul în pruncul/care n-a trăit/pentru că nicio bucurie/nu-i dăruieşte morții nimic//orice aş spune pare/neînsemnat pe lângă/disperarea de-a fi fericit//şi-mi vine să tac/pe măsura bucuriei/rătăcind goală prin ploaie/şi luceşte/dragostea noastră/în lama cuțitului/de pe masă”. Oricum, din nou, ca în mijlocul oricărei mari treziri, poetul experimentează prezența şi trăirile tuturor ființelor vii: „încât respirăm în fiecare/secundă păsări fluturi/sau îngeri care-au trecut/vreodată pe-acolo”. Frumusețea vieții şi sfințenia ei sunt profund înțelese.
Cred că lecția acestei prime părți, dacă nu chiar a întregului volum, este lecția dragostei: „nu-i uşor când eşti/ de carne şi sânge/să fii doar o prezență/discretă puțin stângace/ un fel de fotografie/ umblătoare şi tristă//nu-i uşor nici să minți/realitatea cu vise/când ştii că dreptatea ei/nu poate fi contrazisă//încă exist chiar dacă-i/târziu pentru asta/şi mai e şi a ploaie/exist fiindcă cineva drag/are nevoie de fotografia/chiar şi neclară de privirea/ei tot mai sepia//cât despre carne/sânge şi restul/nu ele contează/nu ele. Deci trăim pentru alții. Nu pentru noi.
O să trec acum la cea de-a doua parte a volumului, „Depărtarea ca bun comun”, în care trăirile devin din ce în ce mai concrete, mai coborâte în lumea materială, în opoziție cu prima parte. Singurătatea, auto-ironia uneori sunt prezente şi aici: „sunt cel mai frumos/din oraşul acesta/când mă plimb agale/prin centru/îmbrăcat cu cămaşa/de-nmormântare”. Şi această parte are lecția ei, pe care Marius Dumitrescu o împarte cu generozitatea cu noi toți şi anume lecția umilinței: „când nu mai este/nimeni să-ți poată vorbi/închizi ochii/şi te întrebi dacă/nu eşti doar nimicul/tremurător şi subțire căruia/cine ce să-i mai spună?”. Şi, ca să nu uităm, autorul revine la cea dintâi lecție, a dragostei, arătându-ne că viața nu ne aparține nouă: „de trăit trăieşti/tot mai rar şi atunci/doar cât să-nțelegi/că ai cheltuit/douăzeci de mii de zile/douăzeci de mii de nopți/ca pe ceva ce n-a fost al tău”.
În sfârşit, partea a treia, „Trezirea la vis”, am perceput-o ca fiind într-un fel rezultatul primelor două, atât ca peisaje şi trăiri, dar mai ales din punct de vedere al lecției conținute. Aici materia se amestecă foarte des cu energia sau energia coboară în materie: „capătul visului/e totdeauna/ brutal://eu împreună/cu-necatul acela frumos//şi marea la fel/de sărată precum/sângele nostru”. Iarăşi sunt prezente subiecte precum singurătatea şi revolta față de condiția umană, însă domolite de o mare, foarte mare dragoste pentru viață. Însă dragostea cu pricina presupune, fără îndoială, o foarte mare înțelegere față de trupul neputincios, față de ceilalți oameni, uneori chiar față de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în această parte am regăsit câteva poeme care mi-au confirmat că este vorba despre compasiune – deşi, sigur, cele trei lecții nu trebuie separate sub nicio formă şi nu trebuie parcurse obligatoriu în această ordine. De exemplu, versurile următoare cred că sunt grăitoare: „şi unde să locuiasă ucigaşul/de gânduri dacă nu în mine? căci eu sunt el/…/”; „/…/aşa sună legea lui Dumnezeu/ şi a oamenilor: fiecare la rândul nostru/ o să avem de răbdat/…./”.
Marius Dumitrescu, generos, modest şi umil împarte cu noi toți lecțiile pe care le-a învățat. Ele nu trebuie căutate, aşa cum am precizat, exclusiv câte una în fiecare parte de volum. Ele trebuie înțelese şi trăite laolaltă, mai cu seamă în afara poeziei, ca un tot, ca secvențe inseparabile una de cealaltă. La fel ca poeziile lui Marius Dumitrescu.