Cu o activitate creativă laborioasă, mereu deschisă spre noi modalități de exprimare plastică, Gabriela Aniței își urmează, cu stăruință și seriozitate, de decenii, propriul drum în lumea fascinantă a artei. Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția pictură, promoția 1985, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, artista are în palmares numeroase expoziții, participări la simpozioane, saloane și tabere de creație, lucrări aflate în colecții muzeale și particulare din țară, precum și în străinătate (în Austria, Germania, Italia, sau dincolo de ocean, în Statele Unite). A fost o prezență frecventă pe simezele unor muzee și galerii de artă din România, iar participările sale, alături de alți colegi de breaslă, în expoziții colective, i-au purtat lucrările în multe orașe ale țării (București, Constanța, Arad, Oradea, Satu-Mare, Brașov, Galați, Târgoviște, Slobozia, Buzău, Brăila, Bacău etc.), dar și în afara ei, în Italia, Cipru, Estonia, sau Republica Moldova. Călătoriile pe urmele unor mari artiști ai lumii, prin țări și locuri impregnate cu o impresionantă moștenire artistică, precum Italia și Franța, au desăvârșit formarea pictoriței care, pe lângă interesul total și definitiv pentru artă, se declară de asemenea pasionată de arheologie și istorie.
Dar și de Mare, de atmosfera marină pe care o percepe ca fiind onirică, magică și pe care o aduce în atelierul său după îndelungi contemplări ale țărmurilor sălbatice, străjuite de ciulini (înfloriți sau uscați, în funcție de anotimp) și stânci zoomorfe, în imaginația artistei. Filtrate prin bogata sa fantezie, dar și prin amintirea sentimentelor, a trăirilor încercate la fața locului, imaginile din natură se recreează pe pânze rezultând un univers pictural imaginar, dar plin de viață, o realitate posibilă care atrage privitorul ca un portal spre o lume cu existență proprie, paralelă cu lumea noastră. Unele pietre sau stânci sunt, în viziunea artistei, asemănătoare unor vietăți care, în urma vreunui cataclism, sau sub imperiul unei vrăji, au suferit, ca în basme, un proces de pietrificare rămânând în această stare pentru veșnicie (a se vedea în acest context lucrarea Berbeci marini).
Dar nu numai formele și structurile peisajului marin incită creativitatea pictoriței. Cromatica rocilor, tonurile și nuanțele sunt, spunea aceasta într-un interviu, „de un rafinament desăvârșit, dispuse perfect compozițional”. Iată de ce, recreate pe pânză, tonurile nu sunt niciodată forțate ci, în mod firesc, reale, sugerând liniște și seninătate, transmițând cu ușurință faptul că, la un anumit stadiu de dezvoltate sau de intensitate, pictura devine un lucru viu, o existență cu viața ei proprie, capabilă să comunice direct virtuțile simple și concrete cu care e încărcată. Culorile folosite de Gabriela Aniței în peisajele marine (dar nu numai) ating maxima lor intensitate dar rămân în limitele unei discreții exemplare. Mișcarea pe care diferențele de cald rece ale tonurilor o imprimă materiei dovedește o rafinată știință a construcției plastice. Acordurile prețioase, realizate între creația plastică și senzațiile vizuale, conferă formelor elaborate o viață complexă. Se produce astfel o întrepătrundere între lumile definite și sursele reale, palpabile, de inspirație, care conferă lucrărilor dimensiuni dincolo de timp, în universalitate.
Pictorița nu este adepta plein air-ului. Plimbările îndelungi în natură, cercetarea, observația contribuie la descoperirea unor resurse cu posibilități nesfârșite de abordare și interpretare. Pietrele, plantele, marea îi „vorbesc” pictoriței și astfel ceea ce este banal devine misterios, iar elementele imortalizate mai târziu în atelier, pline de vrajă și de fantastic, suferă metamorfoze prin care sunt scoase la iveală emoții, senzații care scapă privitorului obișnuit. Operele sale se desfășoară astfel pe mai multe planuri: al ochiului, al închipuirii, al visului și al rațiunii. Pensula sau cuțitul de paletă (folosit uneori, spune artista, pentru ca pasta densă, consistentă, așezată pe pânză să faciliteze apropierea de structura materiei minerale) notează ceea ce ochiul a ierarhizat și clasat. La final însă, artista reține doar esențialul, iar structura care devine cheie de boltă, coloana vertebrală a unui tablou, este îmbogățită cu tot ceea ce se dezvoltă treptat în câmpul conștiinței sale. Salvând prospețimea emoției inițiale, pictorița edifică pe această bază o construcție nouă dar veridică, de aici sentimentul de lume care-și are propria existență în univers.
Fină coloristă, Gabriela Aniței este atrasă de armonia culorilor vii, naturale. Dar, în același timp, cromatica sa este definită de o predominanță a încărcăturii lirice, rezultând un colorit marcat de intensitatea emoției, păstrând însă rigurozitatea concepției, a structurii compoziționale. Există în lucrările sale o puritate a tonurilor, o prospețime a tușelor și o luminozitate specială, care nu pare să vină niciodată de afară ci din profunzimea temelor reprezentate. Pentru a obține acest efect, pictorița așează adesea o culoare închisă sau caldă lângă una luminoasă sau rece, așternute în tușe libere, fluide, sau intens apăsate uneori, forme colorate care dau impresia unei „transcrieri” spontane, ascunzând realul efort de elaborare a arhitecturii tabloului.
Dar artista nu lucrează doar peisaje marine. Recent, pe finalul anului trecut, Gabriela Aniței a fost curatoare (și în același timp artist expozant) pentru un eveniment găzduit de Muzeul Național al Literaturii Române din București. Expoziția Metamorfoze a reunit șase colegi de breaslă care au realizat lucrări pornind de la o antologie de poezie (conceptul fiind ideea curatoarei), care a dat ocazia fiecărui artist participant de a transpune plastic impresiile, imaginile sugerate de poeziile alese.
În selecția primită de la Gabriela Aniței pentru a ilustra această ediție a Tribunei, regăsim lucrări din expoziția mai sus arătată, purtând titlul generic Poesis. Lucrări care dovedesc capacitatea de adaptabilitate a artistei în fața diferitelor provocări și contexte, astfel încât, păstrându-și identitatea stilistică, să nu creeze spectatorului impresia de repetabilitate sau déjà-vu. Organizând compozițiile după o geometrie proprie, pictorița păstrează și în aceste lucrări prospețimea emoției căreia îi supune atât elementele picturale cât și pe cele grafice (vezi Poesis – Burg sau Poesis – Corydon). Cromatica este și aici calmă, opalescentă, sporind acuitatea inciziei grafice. Chiar dacă în unele din aceste lucrări se poate observa o tendință de stilizare a lucrurilor, de atenție sporită la detalii, pictorița rămâne fidelă atracției permanente exercitate de spectacolul naturii (vezi Poesis – Craiul Amurg). Privindu-le, spectatorul poate încerca să decodifice emoția poetică, creația lirică de la care a pornit artista, sau își poate, de asemenea, spori impresia descoperind detalii, taine imperceptibile la prima vedere, care i se revelează prin familiaritate progresivă cu opera. Eu asta am încercat și am descoperit lucrări de sine stătătoare, în care impulsul inițial de la care a pornit creația devine irelevant.
Cercetându-i opera, căutându-i declarațiile și interviurile din mass-media, închei această prezentare cu dorința pictoriței, la care ader cu totul, ca în viitorul nostru, care se vrea digitalizat până la autism, „lumea artei să-și primească respectul și prețuirea pe care le merită”.